De vorbă cu Irina Iordăchescu

După primul interviu realizat de mine, cel cu basul Adrian Sâmpetrean, a venit vremea, după o așteptare destul de lungă, să public cel de-al doilea interviu, unul cu adevărat special pentru mine, deoarece este realizat împreună cu una dintre cele mai frumoase voci pe care le-a avut, le are și le va avea România vreodată, o artistă completă și un model de carieră, modestie, profesionalism, amabilitate și lista poate continua la nesfârșit…

Răspunsurile sale sunt absolut impresionante, o mină de inspirație pentru toți oamenii, o conturare perfectă a ceea ce ar trebui să fie un adevărat artist, un cântăreț de operă, deși, din păcate, prea puțini dintre aceștia mai emană această noblețe în ziua de astăzi. Doresc să îi mulțumesc sopranei Irina Iordăchescu pentru că a acceptat să răspundă la întrebările mele și vă invit să vă bucurați de frumusețea cuvintelor sale!

Soprana Irina Iordăchescu s-a născut la București, într-o familie de artiști, tatăl său fiind baritonul Dan Iordăchescu. Este absolventă a Universității de Muzică – București, la clasa doamnei Maria Slătinaru Nistor. Palmaresul său cuprinde premii importante la concursuri naționale și internaționale precum Ionel Perlea (România), Mihail Jora (România), G.B.Viotti (Italia), Maria Callas (Grecia), Sylvia Geszty (Spania), Vicenzo Bellini (Italia), IVC-s’ Hertogenbosh (Olanda) și Alfredo Giacomotti (Italia). I-au fost acordate Premiul pentru cel mai bun solist de operă din România – Revista VIP și Premiul Iosif Sava – Radiodifuziunea Română. În străinătate a cântat roluri principale în producții de operă și concerte cu orchestră pe scene importante ca Teatro alla Scala (Milano), Teatro Dante Alighieri (Ravenna), Teatro Municipale di Piacenza, Teatro Massimo V. Bellini (Italia), Glyndebourne Opera Festival (Anglia), Sankt Margarethen Opernfestspiele (Austria), Isaac Stern Concert Hall – Carnegie Hall (New York), Teatrul Perez Galdos (Las Palmas, Spania), Ateneul Român, Filarmonica George Enescu, Operele de Stat din Sofia, Russe, Varna (Bulgaria), Bergen Opera (Norvegia), Vaasa City Concert Hall (Finlanda), Thessaloniki Great Concert Hall (Grecia), Sala de Concerte P.I.Ceaikovski (Moscova) și Filarmonica din Sankt Petersburg (Rusia), Sala Mare a Filarmonicii Mulhouse (Franța), Salle Flagey (Bruxelles, Belgia), Sala Auditorium (Barcelona, Spania), Theater Capitole Gent SB-Vlaamse Opera Antwerpen (Belgia), Abay State Opera House (Almaty, Kazakhstan), Belgrade National Radio Concert Hall, KIOI Concert Hall (Tokyo, Japonia). În anul 2005 a revenit pe scena Operei Naționale București (după debutul din 2001 în rolul Paminei din singspielul Flautul fermecat de W.A.Mozart) în rolurile principale din Lucia di Lammermoor, La Traviata, Rigoletto, Don Pasquale, Le Nozze di Figaro, Cosi fan tutte, Flautul fermecat, Turandot, La Boheme, Elixirul Dragostei etc. Din 2008 este colaborator permanent al Filarmonicilor de Stat din România. În străinătate și în România a cântat cu renumiți dirijori precum Riccardo Muti, Sir Neville Marriner, Roberto Abbado, Paul Nadler, Mihail Tatarnikov, Nayden Todorov, Kirill Karabits, Jin Wang, Bojan Sudjic, Borislav Ivanov, Cyril Diederich, Cristian Mandeal, Gheorghe Costin, Christian Badea, Horia Andreescu, Iurie Florea, Valentin Doni, Tiberiu Soare, Cristian Sandu, Cornel Trăilescu, Vlad Conta, Florentin Mihăescu, alături de mari nume ale liricii internaționale ca Marcello Giordani, Vittorio Grigolo, Eduard Tumagian, Boiko Svetanov, Giuseppe Giacomini. În stagiunea 2013-2014 cântă la Festivalul Internațional George Enescu sub bagheta lui Sir Neville Marriner și într-o Gală de Operă sub bagheta maestrului Jin Wang, ca mai târziu să fie invitată să cânte La Traviata în Belgia (Theatre Capitole Gent și Antwerpen Opera Theatre) sub conducerea muzicală a maestrului Borislav Ivanov și pe scena Teatrului de Operă din Bergen (Norvegia) sub bagheta dirijoarei Anne Randine Overby. Stagiunea 2014-2015 aduce apariții pe scene importante în concerte sau spectacole: La Traviata la Opera de Stat din Sofia (Bulgaria), Concert Richard Strauss/Johann Strauss la Ateneul Român, debut în rolul Mimi din opera La Boheme la Opera Națională București, interpretează Vier letzte Lieder – Richard Strauss și Misa în si minor de Johann Sebastian Bach la Sala Radio, Gale de Operă la Vaasa Stadthaus Concert Hall (Finlanda), Teatrul de Operă din Stradella (Italia) și State Opera din Almaty (Kazakhstan). Printre alte apariții ale sopranei, stagiunea 2014-2015 aduce colaborări noi pe scenele din țară și străinătate printre care o Gală de Operă pe scena KIOI Concert Hall în Tokyo (Japonia) alături de tenorul Mario Vasiliu, concert în Sala de Concerte a Teatrului La Fenice din Veneția (Italia), Requiem-ul de Giuseppe Verdi la Coventry Cathedral în Birmingham (Marea Britanie), debut în rolul Desdemonei pe scena Operei din Varna (Bulgaria), recital pe scena Ateneul Român, soprana împlinind 15 ani de activitate artistică prin care își omagiază tatăl, baritonul Dan Iordăchescu la sărbătorirea celor 85 de ani de viață, revenirea la rolul Adinei din Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti și debut în noua producție de La Traviata pe scena ONB. În stagiunea 2015-2016 debutează în rolul Cio-Cio-San din opera Madama Butterfly de Giacomo Puccini, într-un turneu de spectacole în Belgia, sub conducerea muzicală a maestrului Borislav Ivanov. În ianuarie 2016 este invitată pentru a doua oară în Tokyo, unde va susține o Gală de Operă la KIOI Concert Hall alături de tenorul Mario Vasiliu și instrumentiști ai Filarmonicii din Tokyo. Revine în țară pentru două spectacole cu Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti pe scena ONB în luna februarie 2016. În martie 2016, reprezintă România alături de Bogdan Mihăilescu (chitară clasică), susținând două recitaluri în cadrul Festivalului Internațional de Muzică de la Sarajevo unde participă artiști din 40 de țări. Colaborarea cu Filarmonicile din țară continuă, soprana Irina Iordăchescu fiind prezentă atât în cadrul stagiunii de concerte ale Filarmonicii George Enescu, cât și pe scenele filarmonicilor din Timișoara și Iași.

În primul rând, vă mulțumesc din tot sufletul pentru amabilitatea și modestia de a-mi oferi acest interviu și vă mărturisesc că am foarte mari emoții și este o onoare pentru mine. Sunteți una dintre cele mai bune soprane pe care le are, le-a avut și le va avea România în toate timpurile și sunteți un model pentru noi, cei care dorim să pășim pe acest drum. Este o mare curiozitate pentru toată lumea cum și când v-ați hotărât să pășiți pe acest drum, deși răspunsul poate părea previzibil din cauza faptului că ați crescut în acest mediu. Ne puteți mărturisi momentul în care ați știut că opera este marea dvs. iubire?

Sunt încântată să realizez împreună cu dvs. acest interviu! Deși răspunsul ar putea părea previzibil, vă mărturisesc un lucru mai puțin știut, și anume că înainte să știu și să simt că drumul vieții mele va fi profund împletit cu cel al muzicii, am visat să fiu balerină, actriță, să fac arte marțiale și să colind lumea pentru a-i descoperi misterele și frumusețea mai puțin știută! Actriță sunt. Pentru mine, cel puțin la fel de importante ca sunetele sunt cuvintele! Uneori, sensul nu îl găsești în sunet, ci în cuvânt.

Până în seara zilei de 28 octombrie 2010 (debutul meu în rolul Violettei Valery) am trăit o luptă constantă cu mine, cu scena și cu publicul, luptă care m-a consumat enorm și mulți ani mi-a răpit putința de a trăi pe deplin miracolul acestei muzici împletite cu puterea cuvântului. Am iubit și până atunci această lume, această muzică și clipa ei de divin, însă debutul meu în acest rol și eliberarea vocală și psihică înfăptuită în vara de dinainte lui au făcut să pot trăi pe scenă un moment de grație, când totul a părut departe de mine, deși sub ochii mei, când muzica s-a îndepărtat, deși era prezentă în auzul meu, când nu am simțit decât un zbor lin al sunetelor mele, o undă de căldură interioară, o vibrație absolut perfectă a energiei sunetului… O plutire parcă în afara corpului meu fizic, într-o stare de profundă protecție divină și emoție pură! Aceasta a fost clipa când am știut că acolo doresc să rămân și că nimeni nu mă va putea face să renunț!

Fiecare dintre noi, cei care ne dorim să devenim soliști de operă, pornim pe acest drum cu câteva țeluri vise. Poate roluri pe care visăm să le abordăm sau scene pe care visăm să cântăm. Pe parcurs, acestea se schimbă în funcție de ce realizăm. Cu ce obiective ați plecat pe acest drum? Mai există obiective de atins în cariera dvs.?

Atunci, la început, singurul meu țel era de a corespunde așteptărilor, ba chiar de a le depăși. Așteptările celor din jur, dar în primul rând ale tatălui meu, evident, sau mai bine spus, eu înțelesesem încă de la început ce nivel înalt de performanță îmi oferea ca exemplu existența artistică a tatălui meu. Nici nu ar fi fost nevoie să mi se explice, știam deja pe ce fel de drum voi alege să pășesc. Rolurile interpretate de mine nu au fost țeluri, ci victorii într-o „luptă” a mea cu… mine. Fiecare rol m-a făcut mai puternică, m-a schimbat, m-a ajutat să evoluez, să adun mai multă experiență și informație, să mă descopăr și să aduc celor din public emoție autentică. Obiective de atins… sigur, mereu, de fiecare dată când studiez sau cânt pe scenă și totul spre mai bine, mai frumos, mai profund, mai „altfel” decât obișnuitul, mai adevărat!

Ați devenit un model de carieră pentru noi, dar care au fost modelele dvs.? Cine v-a inspirat și cine v-a influențat evoluția? Care sunt persoanele „responsabile” pentru artista Irina Iordăchescu de astăzi?

Au fost mulți artiști extraordinari care mi-au dat modelul excelenței în artă, începând cu tatăl meu, continuând cu profesoara mea, Maria Slătinaru Nistor și, mai târziu, tenorul bulgar Boiko Svetanov. Mi-a rămas foarte aproape de suflet tenorul Franco Corelli, nu numai pentru vocea lui incredibil de frumoasă și pianissimile sale unice, dar și ca model de artist, de om, definit printr-o modestie dezarmantă, o blândețe a privirii și a vorbei cum la puțini artiși găsești, din toate timpurile și până acum. Profesoara mea, Maria Slătinaru Nistor și soprana Marina Krilovici sunt, de asemenea, două artiste care poartă taina acelui tipar românesc de voce completă și complexă, de o frumusețe incredibilă, dar și de puternic impact sonor. Aceste voci îți arată calea!

Această lume, a operei nu este una în totalitate frumoasă, există multe voci superbe, dar neînsuflețite de nimic, mulți artiști care par a fi sensibili, dar sunt mai cruzi și egotici decât mulți oameni cu profesii obișnuite. Așa cum spunea tatăl meu: Scena este a lui Dumnezeu, însă culisele… sunt ale celuilalt.

M-a inspirat mereu felul de a cânta al sopranei Angela Gheorghiu. Vocal, mi-a fost mereu sursă de inspirație și exemplu despre ce înseamnă o tehnică vocală corectă, așa cum mi-a fost, încă de la început, un model desăvârșit profesoara mea, doamna Maria Slătinaru Nistor. Totuși, niciodată nu voi lăsa să se strecoare imitația, pentru că uneori, inconștient, putem prelua anumite elemente care țin de abordarea unor fraze, folosirea anumitor culori vocale, iar acest lucru este foarte periculos pentru că atunci te pierzi de sine, sâmburele autenticității tale artistice și acest lucru implică multă tristețe!

Mă inspiră frumosul, naturalul, autenticul, detest culturismul vocal, gestica și mimica făcute în oglindă, acasă, studiate și prefăcute. Ador spontaneitatea și prospețimea unui act artistic care deși identic cu cel de ieri, totuși să poarte cu sine noul, alte culori, alte trăiri, alte gesturi… Eu nu pot fi niciodată la fel. Dacă de trei ori voi cânta aceeași arie sau același lied, de trei ori voi cânta diferit. În ziua când nu voi mai putea face asta, înseamnă că am devenit un funcționar vocal și mai bine mă retrag.

Un mare sprijin și sursă de răspunsuri și de inspirație îmi este și soțul meu, Cătălin, căruia îi datorez felul în care am înțeles să fac pianissimile pe care nu am știut să le fac așa cum le fac acum. Știu că poate mulți se vor mira de spusele mele, dar… argumentele îmi stau la dispoziție oricând. Are un fel de a auzi și de a explica lucrurile pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni, o pasiune și o răbdare incredibilă care vin și dintr-o dragoste enormă pentru acest instrument magic: vocea umană.

Aveți un repertoriu extraordinar de variat care include roluri la care fiecare soprană visează, dar care necesită mult curaj pentru a le aborda. Cum vă pregătiți pentru un nou rol, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere psihologic?

La bază, pregătesc fiecare rol în același fel: mă documentez, accesez fântâna istorică (așa îi spun eu), citesc ce au gândit compozitorii despre capodoperele lor și artiștii, dirijorii care s-au aplecat asupra acestor lucrări, informațiile vremurilor acelor personaje, ce se credea despre ele, atât cât se poate afla. Pasul doi este parcurgerea libretului cu toate adnotările compozitorului (Giacomo Puccini este, poate, cel mai generos dintre toți) ca mai apoi să descifrez muzica, partea mea, a vocii împreună cu cea a orchestrei și a partenerilor. Tatăl meu mi-a împărtășit acest secret, să nu mă limitez niciodată la analiza părții mele vocale și din când în când să îmi cobor ochii la orchestră (sau pian) nu doar pentru anumite repere muzicale sau intonaționale… Tatăl meu mi-a spus că acolo mă regăsesc pe mine, că tot ce cântă orchestra reprezintă lumea interioară a personajului pe care îl interpretez și a acestui univers magic, acolo se află toate trăirile și mesajele personajului meu, totul este aproape codat, ca un joc incredibil de misterios pe care îl voi învață încet, încet și mă va fascina. Să împrumuți culoarea vocală de la flaut! Sa îți îmbraci sunetul în catifeaua violoncelului! Să alunece lacrimi din vocea ta pentru că sunetul viorii s-a contopit cu al tău! Acestea sunt țelurile mele! Nu acutele ținute peste bun-simț, indiferent de calitatea lor sau de prețul plătit de către corzile vocale…

Eu am nevoie să plâng și să râd pe scena; am nevoie să disper și să plutesc pe aripile speranței… Opera este viață! Este viața ființei umane alcătuită din sunete genial alăturate de către cei care au comunicat direct cu Dumnezeu atunci când și-au scris capodoperele nemuritoare!

Să te rezumi doar la tehnica vocală și corectitudine scenica, pentru mine, este egal cu a muri artistic.

Cineva mi-a spus că eu fac prea multe nuanțe într-o singură măsură (sau două) și asta mă va ține departe de acel ultim ingredient care sa îmi ofere… consacrarea vocală definitivă.

Am zâmbit. Eu nu am nevoie de așa ceva. Eu vin din altă lume și nu o voi da niciodată pentru această lume a perfecțiunii vocale sterile, fără dinamica, fără pasiune, fără fiori și lacrimi. Eu vreau să ard cu  fiecare sunet, să știu că ajung în sufletul celor care mă ascultă tocmai pentru că sunt autentică, pentru că mă arăt așa cum sunt, de fapt, pe scenă: vulnerabilă, creativă, fertilă artistic. Nu voi sacrifica niciodată sensul, încărcătura unui cuvânt pe altarul fără de flori al unor sunete perfecte

Psihologic… nu te poate pregăti nimeni decât experiența și tenacitatea personală. Cât de mult îți dorești să fii acolo, pe scenă, tu și vocea ta, împreună, ca o echipă. Dacă dorința va fi mai mare ca tracul (suma emoțiilor negative care provin din teama și nesiguranță) atunci ai învins! O dată, de două ori și tot așa, la nesfârșit.

Eu am învins într-o luptă foarte grea. În anii Conservatorului făceam atacuri de panică, uitam cuvinte, îmi clănțăneau (la propriu) dinții în gură până când îmi mușcam dureros limba și nu dormeam cel puțin doua nopți înainte de o audiție sau concurs.

Am luptat și am ajuns aici, la momentul în care nu îmi mai doresc să se termine o operă, la momentul în care nu mai fug de privirile celor din public, ba din contră, le caut și mă încarc pozitiv… la momentul în care simt o bucurie enormă când predau și le dezvălui celor din fața mea toate secretele și scurtăturile mele. Cincisprezece ani de lupta. Urmează încă cincisprezece, cu siguranță.

Cât despre acel ultim ingredient care să îmi confere „consacrarea vocală definitivă”, ironia face că de aproape un an încep să îl simt din ce în ce mai aproape și știu că am ajuns la el fără să îmi propun, fără să îl mai caut. Eu am căutat doar din ce în ce mai multă libertate vocală și de fapt… m-am trezit că am înțeles ce lipsea.

Dacă îmi este dat să mi-l însușesc până la capăt, voi fi extrem de mulțumită că nu mi l-a dat nimeni, în zeci de ore plătite indecent de mult și că nici nu îl datorez nimănui.

Dacă nu îmi va fi dat, eu mă declar aici și acum, extrem de fericită pentru absolut toate serile în care oamenii au plâns ascultându-mă, plecând fericiți acasă. Cât despre „consacrarea vocală definitivă”, eu am țeluri mult mai înalte de la viața pe care am primit-o, am experiențe mult mai importante de trăit în planul uman, așa că despre lista numelor consacrate din punct de vedere vocal, nu-mi voi pierde prea mult timp pentru a mă gândi la ea.

Soprana Irina Iordăchescu este întotdeauna o prezență de la care nu-ți poți lua privirea, începând de la comportament, înfățișare și, mai ales, voce. Sunteți întotdeauna strălucitoare și as spune chiar perfectă din toate punctele de vedere. Ne puteți împărtăși rutine dvs. dinaintea unui spectacol?

M-ai prins! Nu sunt deloc un exemplu despre cum ar trebui să fie viața unui cântăreț de operă. Mulți ani m-am neglijat, m-am obosit în direcții care nu aveau legătură cu profesia mea, m-am bazat pe tinerețe și pe bateriile ei care păreau inepuizabile până într-un moment când am primit primul semnal că trebuie să mă opresc și să îmi reconfigurez abordarea total greșită. Vocii mele îi sunt recunoscătoare până peste cuvinte pentru cât de rezistentă a fost în situații repetate de stres, lipsă de somn, cântând după ore întregi de călătorie… Nu voi uita niciodată audiția pe care i-am făcut-o lui Marcello Giordani, ajunsă în fața pianului după două avioane (primul la 6 dimineața) și un autobuz, cu vocalize făcute în grabă și fără timp de acomodare. A fost una dintre cele mai bune audiții ale mele și mi-a adus două concerte alături de el.

De la o vreme, însă am început să mă menajez mai mult, să mă odihnesc mai mult înainte de concerte sau spectacole, însă excepțiile continuă să facă parte din… drumul meu agitat. Am cântat acum 3 luni La Traviata în Belgia după 6 ore de somn și o călătorie lungă și obositoare. Continui să-i fiu recunoscătoare vocii mele și să o iubesc, pur și simplu. Știu și simt că peste toate acestea este prezența unui Dumnezeu în care cred în felul meu și după sufletul meu, o prezență protectoare și constantă. Ceea ce dumneavoastră percepeți dinspre mine când sunt pe scenă, este rodul muncii celor 15 ani, al experiențelor mele diverse și extrem de profund trăite, dorința mea de libertate înspre a trimite mesajul, energia, emoția către cei care mă asculta.

Sunteți una dintre artistele care transmit o emoție divină publicului și creați o conexiune absolut specială cu acesta. Din cauza distanței Cluj-București, am avut ocazia să vă ascult doar o singură dată live, dar îmi amintesc cu ușurință sentimentul unic pe care l-am avut când ați cântat aria Violettei din La Traviata. Cum reușiți să vă transpuneți atât de profund în rol și să creați această legătură cu publicul?

Într-un fel, ți-am răspuns deja la aceste întrebări. Câtă vreme simți și înțelegi că publicul nu a venit acolo ca să cadă în admirația vocii și prezenței tale scenice, cred cu tărie că ești destinat unei misiuni extrem de speciale și importante. De multe ori, artiștii uită că acele opere nu s-au scris pentru ei, ca să le pună în valoare cine știe ce talent, ci pentru o cauză mult mai importantă. Eu îmi primenesc sufletul  prin muzica geniilor, este ca o terapie, ca un balsam. Același lucru simt să îl fac posibil și când mă uit înspre public. Mă uit în ochii lor și ei nu știu că îi întreb, în gând: „Voi simțiți miracolul? Înțelegeți ce dar suprem ne-au lăsat marii compozitori? Acum, în această clipă, noi, cei de pe scena și cu voi, cei din fata noastră, trăim o clipă de miracol, de eternitate, așa cum iubea sa spună tatăl meu… Plutim pe apele acestor muzici izvorâte din Divinul ființei umane nicicând mai complet revelat!„ Câți dintre cei veniți în sală cu gânduri analitice, de critică, de întuneric, credeți dvs. că înțeleg și simt acest miracol?

Evident că mă raportez la un spectacol sau concert în care fiecare solist și instrumentist cântă și dăruiește sub amprenta unei profunde conștiințe profesionale și hrănit de lumina harului divin! Nu mă raportez nici o clipă la o prestanță slabă, susținută într-un spirit de „funcționar public” și de semnat condica. Aceea nu este lumea despre care vorbesc.

Atunci când am înțeles de ce sunt acolo, pe scena, mi-am deschis sufletul, vulnerabilă și onestă și l-am întins, ca pe o floare delicată, spre public, spre oameni și sufletele lor. Atunci s-a creat magia. Atunci am văzut luminițele din coltul ochilor și zâmbetul născut în urma unui spectacol reușit. Le-am deschis poarta sufletului și împreună am pășit pe tărâmul minunilor… Întotdeauna mi-am imaginat ce or fi simțit acele femei a căror viață le-o interpretez pe scenă, Mimi, Violetta, Cio-Cio-San, Liu… ce au gândit, cum au fost percepute de către ceilalți. Cercetezi, în dreptul rolului tău, dar și în spusele partenerilor, în sunetele orchestrei și indicațiile compozitorului, pentru a putea reda un portret cât mai aproape de cel al personajului interpretat.

Publicul v-a putut asculta interpretând roluri precum Violetta Valery din La Traviata, Mimi din La Boheme, Gilda din Rigoletto, iar lista poate continua îndelung, pe scene dintre cele mai râvnite. În care dintre aceste personaje vă regăsiți, care este rolul dvs. preferat, dar scena pe care v-ați simțit cel mai bine?

Îmi este foarte greu sa răspund la o întrebare al cărui răspuns este supus unei continue schimbări. Lucia di Lammermoor, La Traviata și La Boheme sunt operele care mi-au adus cea mai tulburătoare emoție și împlinire artistică până anul trecut, în toamnă, când am pășit cu pași „mici, grăbiți și ușori” pe drumul lui Cio-Cio-San… și totul a părut să capete o altă nuanță a durerii, mai profundă, mai verticală, mai introvertită… Încă îmi descopăr vocea și puterile ei, încă mă surprind și le descopăr pe aceste femei mereu altfel, mereu mai vii… Dar să nu uităm rolurile comice, de esență proaspătă, de mare energie și umor ca Norina (pe care o ador în producția regizorului de mare talent, Rareș Zaharia, sub a cărui viziune și îndrumare regizorală am reușit împreună cu ceilalți colegi să realizăm o premieră ONB a operei Don Pasquale care a impresionat extraordinar de tare) sau Susanna în Le Nozze di Figaro, de asemenea o producție în care m-am distrat copios (dar serios!). Musetta producției de La Boheme de la Festivalul de Operă Glyndebourne a fost o provocare mare pentru mine, o exacerbare a caracterului ei dificil, liber, imprevizibil, dar și cu un umor fin, în doze bine gândite de către regizorul David McVicar.

Cum ați descrie opera în cât mai puține cuvinte, dar pe înțelesul tuturor?

Opera este unul dintre miracolele creației umane și este lăsată de către Divinitate pentru a reda în forma cea mai pură destinul ființei umane, întunericul și lumina sufletului și ale minții deopotrivă, trăirile cele mai intense ca și stările de transcendență ale spiritului către planuri ale conștiinței și creației pe care nu le putem exprima și explica în cuvinte.

Trebuie trăite, experimentate, cuvintele sunt prea puține și limitative în ce privește complexitatea unui astfel de fenomen.

În finalul interviului, doresc vă cer un sfat în numele tuturor celor care fac primii pași pe acest drum atât de greu, dar care oferă atât de multe satisfacții.

Către cei tineri ce fac primii pași pe acest drum, nu le pot spune decât câteva lucruri extrem de importante.

Niciodată să nu lase pe nimeni să le taie aripile încrederii de sine, ale pasiunii pentru muzică. Să nu permită nimănui să le învenineze sufletul și mintea cu mentalitatea absurdă și criminală a debutului grăbit în roluri și lucrări de maturitate la vârste care au încă cifra 2 în față.

Observ cu revoltă și tristețe cum sunt duse spre distrugere voci tinere și frumoase, îndrumate nefericit pe ideea monstruoasă a unei competitivități acerbe, egotice, încărcată de negativ și de comparații pline de invidie. Nu se gândește nimeni că o soprană de 26 de ani, pe o tehnica vocală încă în lucru, încă în proces de fixare a unor repere clare și sănătoase (nemaivorbind de partea psihică și de plinul proces de maturizare în care mulți dintre oameni încă sunt la 26 de ani) se află în mare risc vocal dacă este sfătuită (sau obligată)  sa cânte  în repetiții, dimineața, 3-4 ore, pe voce, poate unul dintre cele mai dificile roluri de soprană din repertoriul mozartian și în aceeași zi, după amiaza,  3-4 ore de repetiție cu un alt rol de maximă maturitate și  dificultate vocală dintr-o operă a lui Giacomo Puccini. Timp de multe, multe zile.

Pentru mine este o crimă și se plătește prea scump.

Știu… și cei tineri se umflă în piept și pene, să demonstreze, să impresioneze și prin asta să își facă drum printre atâția alți colegi, dar asta o fac pentru că au înțeles total greșit menirea vocii umane și a muzicii culte. Nu le-a vorbit nimeni îndeajuns despre modestie, despre autenticitate, despre generozitatea colegială, despre faptul că a face carieră nu trebuie să fie egal cu a lupta murdar și agresiv. Un gând budist spunea că „o floare nu se gândește niciodată la a-i face concurență unei alte flori, ea doar înflorește și își trimite parfumul către toate zările”…

Fiecare își are locul său unde a ajuns… cum a ajuns și clipa adevărului vine pentru fiecare, negreșit.

Eu am ales să mă pot privi în oglinda capătului de viață și să zâmbesc senin.

Le-aș mai sugera să nu se piardă de sine niciodată, să nu preia feluri de cânt de la alți artiști, gesturi, elemente de interpretare, să fie într-o continuă căutare a propriei lor identități artistice, a propriilor concepții despre un personaj sau doar o arie, să nu imite și să nu cânte nimic cât încă nu a fost trecut prin filtrul minții și al sufletului.

5

You might also like

No Comments

Leave a Reply