Puritanii de Bellini, în premieră națională la Cluj

Vincenzo Bellini este unul dintre compozitorii care s-a dedicat scriiturii vocale, operei cu predilecție și a dezvoltat și inovat acest gen muzical pe parcursul a celor zece capodopere ale sale. Opera Națională Română din Cluj a adus în fața publicului său ultima operă a compozitorului, cea care inglobează stilul său unic, dar și cea mai dificilă din punct de vedere vocal dintre acestea, în premieră națională pe 11 decembrie, urmată de o a doua reprezentație pe 12 decembrie, cu două distribuții în totalitate diferite formate din soliști ai casei, dar și din invitați, dintre care cel mai special este cu siguranță dirijorul Giuseppe Sabbatini, un artist de renume mondial, care ne-a bucurat la începutul carierei sale cu vocea sa de tenor, iar acum apare în fața noastră în postura de dirijor cu același succes răsunător!

Opera în trei acte pe un libret de Carlo Pepoli, după romanul Old Morality de Sir Walter Scott și drama istorică Têtes rondes et cavaliers, de Jacques-François Ancelot și Joseph-Xavier Boniface Saintine, I Puritani, a fost compusă Théâtre Italien, după sosirea sa la Paris, în anul 1833, unde se experimenta la acea vreme o adevărată „renaștere artistică”. Premiera absolută a avut loc pe aceeași scenă pariziană la 24 ianuarie 1835, fiind un succes remarcabil, ce avea să rămână în istoria lirică universală, fiind aclamat de însuși Rossini, care a afirmat „Bellini te naști, nu poți deveni”. Subiectul operei al cărei acțiune are loc la fortăreața Plymouth, Anglia, în jurul anului 1650, reînvie perioada Revoluției engleze, a confruntărilor dintre armata de puritani condusă de Cromwell și partizanii familiei Stuart (cavalerii regaliști), acțiunea petrecându-se în apropierea portului Plymouth și focalizându-se pe povestea de dragoste dintre Elvira – fiica lordului Gualtiero Valton, puritan – și Lordul Arturo Talbo – partizan al familiei Stuart. Puternicul sentiment al datoriei îl determină pe Arturo să își abandoneze iubita tocmai în ajunul nunții, fapt care provoacă nebunia acesteia.

Un titlu atât de exigent din punct de vedere vocal și stilistic cere un curaj pentru a fi abordat, în special în ceea ce privește rolurile titulare, Elvira și Arturo, dar și rolurile Riccardo sau Giorgio, a căror partitură nu este cu mult mai accesibilă, iar faptul că Opera clujeană l-a adus în fața noastră, în două distribuții, este de admirat!

Soprana Diana Țugui ne uimește cu fiecare apariție, iar după premiera spectacolului La Traviata din luna octombrie, aceasta se întrece pe sine în continuare, servind cu succes repertoriul liric de coloratură. A creat dramatismul personajului, schimbările sufletești și psihice ale eroinei fiind evidențiate prin diferențele de nuanțe de pianissime diafane la un forte rotund și cald, încununat pe registrul acut. De remarcat sunt și pasajele de coloratura, rezolvate cu o agilitate remarcabilă. Și-a condus vocea pe fraza belliniană cu atenție și dăruire, creând momente de o mare încărcătură emoțională, care au ajuns cu siguranță până în ultimul rând al sălii. Diana Țugui este în plină ascensiune și de fiecare dată când ni se pare că a atins apogeul performanței, revine pe scenă pentru a demonstra că ne înșelăm.

Cosmin Ifrim a fost cel care a interpretat cu succes dificilul rol al Lordului Arturo, unul dintre cele mai înalte roluri de tenor, scriitura ajungând în actul al III-lea până la Fa supraacut. S-a transpus fidel în rolul nobilului Arturo și a transmis sentimentele personajului său, iar din punct de vedere vocal, a impresionat prin strălucirea registrului acut, deși oboseala s-a mai arătat din când în când, pentru scurte momente însă, acolo unde tessitura rolului este foarte înaltă. Aplauzele publicului de la final au confirmat performanța tenorului și curajul de care acesta a dat dovadă abordând acest rol!

Una dintre surprizele serii a fost basul Petru Burcă, pe care suntem cu toții obișnuiți să-l vedem în roluri comice, de această dată într-un rol atât de serios și de emoționant. Ascultând partitura rolului de bas, Giorgio, am ajuns la concluzia că este unul dintre cele mai frumoase roluri pentru acest tip de voce, în special în ceea ce privește aria sa, dar și duetul cu Riccardo din actul al II-lea, pe care baritonul Geani Brad îl numește pe bună dreptate „punctul culminant al operei”. Solistul ne-a obișnuit să se transpună până în cel mai mic detaliu în personaj și să transmită fiecare sentiment simțit de acesta, dar parcă niciodată nu l-am auzit creând asemenea fraze, pe un legato bine susținut și un timbru atât cald, foarte potrivit rolului.

Rolul lui Riccardo a fost interpretat de baritonul Geani Brad, căruia i-am remarcat registrul acut de un colorit frumos, dar mai ales foarte stabil. În duetul cu Sir Giorgio, vocea sa a trecut prea puțin peste orchestră și peste partenerul său de scenă, din păcate.

Enrichetta a fost interpretată de mezzo-soprana Iulia Merca. Solista a reușit să-și facă remarcată prezența pe scenă, deși apariția personajului său este destul de scurtă, atât prin prezența nobiliară, cât și prin vocea sa calitativă și egală pe toate registrele.

Eusebiu Huțan a interpretat rolul lui Bruno Robertson. Tenorul, încă student al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” a reușit să scoată din anonimat rolul destul de scurt pe care l-a avut printr-un timbru vocal de remarcat, incisiv, sonor și frumos condus.

Rolul Lordului Gualtiero a fost interpretat de bas-baritonul Simonfi Sandor.

Prezența la pupitrul dirijoral al italianului Giuseppe Sabbatini a atras mult atenția publicului cunoscător asupra fosei. Acesta a dirijat folosind mișcări ample și energice, dând orchestrei un rol important în desfășurarea acțiunii de pe scenă. Din păcate, cornii nu au fost în cea mai bună formă în seara premierei, iar decalările, în special cu corul coordonat de Corneliu Felecan, au existat destul de frecvent. Cu toate acestea, am putut observa în fiecare moment faptul că Giuseppe Sabbatini a abordat pe parcursul carierei sale roluri din repertoriul belcanto, iar aceste cunoștințe au fost transpuse în interpretarea ansamblului din fața sa prin construcția frazei, prin tempo și nuanțe.  Dirijorul a declarat în conferința de presă faptul că se bucură nespus că are ocazia să dirijeze o operă pe care a cântat-o în primul rând ca instrumentist-contrabasist, iar apoi ca tenor pe scena marilor teatre ale lumii ca tenor. Acesta descrie I Puritani ca fiind  o operă întunecată, încărcată, asemenea cerurilor engleze împovărate de ploi, unde iubirea se manifestă atât sub chinurile unei speranțe năruite (Riccardo), cât și sub semnul onoarei (Arturo).

Regia a fost semnată de Kürthy András. Concepția sa a fost una pur clasică, statică și uneori, prea statică în special în ceea ce privește corul, care, înafara unui moment de dans, nu a avut aproape nicio mișcare de expresie. Decorul a fost aproape în întregime metalic, dând o impresie confuză despre unde se afla de fapt acțiunea, acesta fiind identic în toate actele, în afară de cel de-al treilea, unde au apărut câteva… plase albastre, care ar fi trebuit să simbolizeze pădurea. Scenografia a fost realizată de Valentin Codoiu. În ceea ce privește costumele, cele ale soliștilor și ale soldaților din cor au fost cu adevărat reușite, în comparație cu cele ale coristelor și ale balerinelor, ale căror nuanțe nu au fost cele mai potrivite.

Coregrafia, realizată de Anca Opriș-Popdan, a fost reușită, a atras atenția în mod plăcut și a dinamizat acțiunea, balerinii reușind să se sincronizeze și să respecte accentele muzicale.

Trebuie remarcată și apreciată frecvența premierelor la Opera Națională Română din Cluj, care ne aduce aproape în fiecare lună titluri noi în montări și concepții regizorale de excepție, cu invitați speciali din țară și din străinătate. De această dată, prezența la pupitrul dirijoral a maestrului Giuseppe Sabbatini a fost un mare avantaj pentru întreg ansamblul, pe lângă faptul că acești interpreți li s-a oferit ocazia să abordeze acest repertoriu superb.

Kisses, Bianca

(Această postare a fost publicată în ziarul online Ora de Cluj)

2

You might also like

No Comments

Leave a Reply