Experiența George Enescu 2017 – Partea II

Au trecut doar trei zile de la începerea Festivalului și sunt din ce în ce mai presată de timp. Îmi doresc atât de tare să pot să împărtășesc în timp real (ceea ce este imposibil) Experiența George Enescu 2017 – cum numesc eu această perioadă -, dar multitudinea de activități, agitația Bucureștiului, cu care mă străduiesc să mă obișnuiesc, și concertele mă împiedică, așa că îmi voi cere scuze anticipat pentru întârzierile care vor apărea între postările mele și promit să ajung la zi cu întâmplările mele din cadrul Festivalului, cât de repede posibil.

Recitalurile și concertele din cadrul Festivalului Enescu devin din ce în ce mai bune cu fiecare zi. Sunt uimită și mă simt binecuvântată să-i am în fața mea, pe scenă, pe cei mai mari artiști ai momentului, pe care credeam că voi avea ocazia să-i ascult doar pe YouTube, iar pe unii chiar să îi și cunosc personal. Este fascinant și schimbă perspectiva asupra felului în care un act artistic ar trebui să se desfășoare, iar acest lucru este minunat. De asemenea, nu cred că voi avea ocazia prea curând să fiu înconjurată de un public format în așa mare măsură din connaisseurs, melomani înrăiți care discută și compară interpretări pe care le-au ascultat, fie în țară, fie în străinătate, în interpretarea unor nume mari. Învăț în fiecare zi ceva nou și sunt surprinsă plăcut, iar acest lucru mă face și mai curioasă de fiecare concert în parte.

5 septembrie 2017

Dacă în prima zi am avut onoarea de a schimba 2-3 vorbe cu minunata mezzo-soprană Ruxandra Donose, astăzi am avut onoarea de a-l vedea în carne și oase pe Sir Bryn Terfel și mare mi-a fost încântarea să descopăr, în spatele artistului desăvârșit pe care îl cunoaștem cu toții, un om cald, care-și iubește publicul și se dăruiește acestuia într-un mod rar întâlnit! Nu m-am gândit niciodată „oare cum o fi Terfel ca om?”, dar, dacă aș fi făcut-o, cu siguranță nu mi-aș fi dat răspunsul pe care l-am primit văzându-l atât de îndeaproape. Am avut norocul – zic eu – de a asista la recitalul său chiar de pe scena Ateneului Român, sala devenind neîncăpătoare pentru toți cei prezenți. L-am privit pe el, dar și reacțiile celor din public și am realizat că doar cei care pot să provoace atât de multe emoții, pot fi numiți artiști. Sir Bryn a intrat pe scenă și sala s-a luminat, publicul aplauda furtunos, iar el a exclamat un sincer și călduros MULȚUMESC. Ne-a câștigat din prima, eram ai lui, ce se mai putea întâmpla? Ei bine, acesta era doar începutul!

Multitudinea de culori vocale, expresivitatea, comunicarea cu publicul sunt lucruri care… nici nu știu dacă mai trebuie menționate, pentru că doar numele său ne face o imagine clară despre interpretarea fără cusur cu care avem de a face, iar alegerea repertoriului a fost la același nivel. Am avut plăcerea de a asculta cântece galeze și britanice interpretate ca la ele acasă (scuzați plasticitatea exprimării), dar și o selecție de lieduri de Schubert și A tribute, un ciclu de cântece dedicate ca tribut baritonului engles John Charles Thomas. Cât despre nelipsitele bis-uri… un deliciu! Sir Bryn Terfel s-a întrecut pe sine interpretând If I were a rich man și aria lui Don Giovanni din opera omonimă, Deh, vieni alla finestra, dedicată doamnelor din sală, cărora le-a oferit și flori, spre deliciul publicului. Este, cu siguranță, în top 3 evenimente enesciene de până acum.

Culisele au devenit neîncăpătoare la finalul recitalului, dar Sir Bryn a stat de vorbă și s-a fotografiat cu toți cei prezenți, cu o căldură și o charisma rar întâlnite! În plan ar mai fi fost în concertul de la Sala Palatului, dar am preferat să rămân în starea pe care recitalul mi-a creat-o…

6 septembrie 2017

O altă zi în care am reușit să fac tot ceea ce mi-am propus! Am avut ocazia de a-l reasculta pe violoncelistul Valentin Răduțiu, laureat al Concursului „George Enescu” în anul 2011, după aproape un an și am fost încă o dată impresionată! Artistul a abordat de această dată Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră în Mi bemol major op. 107 de Șostakovici, o lucrare superbă, care a avut parte de o interpretare pe măsură. Valentin Răduțiu a fost o revelație pentru mine când l-am ascultat pentru prima dată la Filarmonica de Stat „Transilvania”, pentru că nu mai avusesem ocazia până atunci să ascult un solist instrumentist atât de simbiotic legat de instrumentul său și atât de implicat în muzică. Atunci, a abordat Haydn, iar de această dată, Șostakovici, și cred că cel din urmă i se potrivește ceva mai bine,  ca trăire muzicală. Prea multe, despre Valentin Răduțiu nu pot să spun. Interpretarea lui nu lasă drept la replică, dar stârnește emoție și creează dependență.

Violoncelistul a fost acompaniat de Czech Philharmonic Orchestra, dirijată de maestrul Cristian Măcelaru. Lucrarea pe care acesta a interpretat-o a fost încadrată în programul concertului de Suita nr. 3 pentru orchestră în Re major op. 27 „Săteasca” de George Enescu și de Simfonia a VIII-a în Sol major op. 88 de Dvořák, în cea de a doua parte. Fiecare moment în care muzica lui Enescu răsună în sălile de concert, în cadrul Festivalului, are o solemnitate aparte, ca de tribut, iar „Săteasca” nu a făcut excepție. Consider că este mult mai greu pentru orchestrele din afara țării să abordeze lucrările enesciene din perioada de compoziție în care folclorul românesc era principala sursă de inspirație, dar cehii au reușit cu brio. Cât despre Simfonia a VIII-a de Dvořák, căreia i-a fost dedicată partea a II-a a concertului, aceasta a venit ca o continuare a arcului de cerc pe care programul artistic l-a format și în vârful căruia a stat, cu degajare, interpretarea lui Valentin Răduțiu.

Seara a continuat cu concertul de la Sala Palatului, care i-a avut ca protagoniști pe instrumentiștii Orchestrei Române de Tineret și Corul Filarmonicii „George Enescu” (dirijor: Ion Iosif Prunner), dirijați de maestrul Domingo Hindoyan, iar ca repertoriu… Beethoven – Concertul pentru pian și orchestră nr. 1 în Do major op. 15 și Simfonia a IX-a în re minor op. 125. Orchestra a fost la nivel înalt și și-a dovedit meritul de a fi parte din Festival. Au conferit sunetul suav și elegant cerul de Concertul pentru pian, care l-a avut ca solist pe Sergio Tiempo, și au evidențiat eroismul Simfoniei. Pianistul a adus un aer de boem și a cântat cu o bucurie copilărească pe care ne-a transmis-o, iar la bis, a dedicat fragmentul interpretat ficei și soției sale.

Iar acum, mult așteptata Simfonie. Domingo Hindoyan a condus muzica, acumulând energie și tensiune până la momentul părții a patra în care intră în funcție întregul ansamblu, orchestra, corul și cvartetul de soliști. Aceștia din urmă – soprana Anna Samuil, tenorul Stefan Vinke, mezzosoprana Roxana Constantinescu și baritonul Daniel Boaz -, exceptând-o pe mezzosoprană, nu au fost ceea ce mă așteptam. Partitura este dificilă, este adevărat, dar acest lucru nu scuză unele deficiențe din interpretare. Felitări, însă, Roxanei Constantinescu, atât pentru prestație, cât și pentru prezența de o eleganță admirabilă! Și corul a avut momente de nesiguranță (chiar și intonațională), iar partida sopranelor a fost, uneori, luată prin surpridere de acute… Simfonia beethoveniană nr. 9 este un titlu must have într-un Festival și este întotdeauna o plăcere să o ascultăm, iar acesta ar fi doar unul dintre motivele pentru care speram la o interpretare ceva mai reușită. Despre tentativele de aplauze în mijlocul părții nu are rost să deschidem subiectul… Se mai întâmplă.

7 septembrie 2017

Astăzi planurile mele s-au dat puțin peste cap, am reușit să ajung doar la concertul de la Sala Palatului, care a avut o întârziere de o oră, total independent ăde dorința organizatorilor, spre dezamăgirea publicului. Mulțumim organizatorilor pentru că ne-au anunțat în timp util de acest inconvenient și pentru că au schimbat și ora de începere a concertului de la miezul nopții, de la 22:30 la 23:00. Oboseala adunată din agitația Bucureștiului, fuga de la un concert la altul și din încercările (eșuate, bineînțeles) de a vă ține updatați cu tot ceea ce se întâmplă aici începe să se simtă și n-a trecut decât o săptămână, dar supraviețuiesc și încerc să mă bucur de cât mai mult din tot ceea ce Enescu are de oferit. Acesta a fost primul concert despre care trebuie să mărturisesc: l-am privit cu ochii întredeschiși și cu 1/3 din creier concentrat excesiv la momentul în care urma să pun capul pe o pernă, iar partea a doua a fost total umbrită de probleme organizatorice, așa că n-o să intru în detalii în ceea ce o privește. Cu toate acestea, mă bucur tare mult că am reușit să fiu în sală, pentru că repertoriul și artiștii de pe scenă au meritat.

Astfel, protagoniștii serii au fost Pittsburgh Symphony Orchestra, sub bagheta dirijorului Manfred Honec, dar și baritonul Matthias Goerne.

Seara a început cu Fantezie pe teme din opera „Rusalka” (aranjament de Manfred Honeck/Thomas Ille) de Dvořák, o lucrare superbă, al cărui moment de maxim impact a fost cel în care apare o reinterpretare orchestrală a celebrei arii a personajului principal, Měsíčku na nebi hlubokém, care i-a dat concertmaestrului ocazia bine meritată să se remarce. Deși o lucrare de dimensiuni reduse, interpretarea instrumentiștilor ne-a purtat prin momentele operei și, pot să spun, a reușit să ilustreze prin nuanțe și culori libretul – deși, aceast lucru cred că depinde în mare parte de cunoașterea celor întâmplate în cadrul acestuia.

În continuare, momentul mult așteptat de mine – şapte lieduri din ciclul Des Knaben Wunderhorn („Cornul fermecat al băiatului”) de Mahler. Vocea timbrată a baritonului Matthias Goerne este, după părerea mea, exact de ce are această partitură nevoie. A interpretat lieduri confesional, cald, predominând un mezzoforte în conformitate cu starea pe care a transmis-o, absorbind publicul în povestea sa și purtându-l în pe altă tărâmuri. Am auzit despre Goerne că este un maestru al liedurilor mahleriene, dar nimic nu se compară cu ceea ce o interpretarea live poate să dovedească.

To be continued…

1

You might also like

No Comments

Leave a Reply