Experiența George Enescu 2017 – Partea III

A trecut o săptămână de la prima zi a festivalului, iar cifrele stau cam așa: 10 concerte, în jur de 30 de lucrări audiate din opera compozitorilor George Enescu, Rimski-Korsakov, Ceaikovski, Mahler, Dvořák, Beethoven, Saint-Saëns, Șostakovici, Schubert, Schumann, Mendelssohn, Berg, Wagner, în interpretarea a 6 mari orchestre ale lumii și a aproximativ 20 de soliști vocali sau instrumentiști de renume internațional, sub bagheta a 6 dintre cei mai importanți dirijori ai lumii, dintre care trebuie să-i meționez pe Vladimir Jurowski și Valery Gergiev. Pure happiness and delight. Îmi pare tare bine că ultima mea lună de vacanță este ocupată atât de frumos, dar, din păcate, nu reușesc să fac tot ce mi-am propus, toate interviurile și toate articolele pe care eu le aveam în plan, iar toate acestea, doar din cauză că o zi are doar 24h. C’est la vie. Promit să recuperez și să nu rămână niciun eveniment dintre acestea neconsemnat în Jurnalul de Soprană. Acum, despre următoarele două zile de Festival. Kisses.

8 septembrie 2017

Această zi a Festivalului a fost despre muzica de operă, cel puțin în ceea ce mă privește. Am participat la două dintre evenimentele zilei, ambele excepționale, cu interpreți de marcă. Primul dintre acestea este recitalul Haendel goes wild (…and he did)!!! Nici nu știu de unde să încep să descriu ceea ce a avut loc la Ateneul Român, dar am să menționez că Philippe Jaroussky (Da, acel Philippe Jaroussky) a fost capul de afiș al după-amiezii. Toți iubitorii de operă au ascultat cel puțin o înregistrare cu acesta, fie by choice, fie pe Mezzo TV, chiar dacă nu sunt fani al Barocului, însă, trebuie să vă mărturisesc… Jaroussky live întrece orice așteptare. Tehnică vocală de invidiat (omul face absolut tot ce vrea cu vocea sa), stilistica perioadei repertoriului abordat deținută la degetul mic și charisma unui pop star. Jarrousky ne-ar fi lăsat cu gurile căscate și dacă ar fi venit singur, singurel pe scenă, dar nu. Contratenorul a fost însoțit de frumoasa soprana Céline Scheen și de L’Arpeggiata Ensemble, dirijat de Christina Pluhar. Cât despre repertoriu… Nu înțelegeam eu ce e atât de wild în legătură cu Haendel. Ei bine, recitalul începe cumințel, cu uvertura oratoriului Solomon de G. F. Haendel, totul pare normal până când… magic happens. Clarinetistul Gianluigi Trovesi începe o improvizație jazz pe tema lucrări și ochii auditoriului se fac mari. What just happened?! Surprizele nu au încetat să apară. Am ascultat ariile Verdi prati, Cara sposa, Piangero la sorte mia și, într-un final, ca bis, chiar și Lascia ch’io pianga (care a început cu aplauzele publicului). Toate acestea într-o interpretare altfel. Ornamentele vocale baroce (executate perfect) s-au îmbinat cu cele jazzistice, iar publicul a căzut la picioarele artiștilor de pe scenă. Am fost hipnotizată de perfecțiunea (scuzeți repetivitatea, dar e singurul cuvânt care poate explica destul de aproape ceea ce vreau să exprim) actului artistic din fața mea și de măreția artiștilor care îl executau. AMAZING! Felicitările au mers cu precădere către soliștii vocali, dar eu consider că membrii ansamblului L’Arpeggiata le-au egalat performanța și au creat împreună un spectacol chiar, aș putea spune, complet și complex. Cu siguranță cel mai interesant eveniment al Festivalului!!!

Seara a continuat în același ton cu unul dintre Concertele de la Miezul Nopții, varianta concertantă a operei Cosi fan tutte de Wolfgang Amadeus Mozart, în interpretarea a Les Musiciens du Louvre, sub bagheta lui Marc Minkowski. După o cercetare amănunțită am aflat că distribuția spectacolului a făcut parte dintr-un proiect care a început în anul 2015 cu opera Le Nozze di Figaro și a continuat cu celelalte două titluri ale trilogiei Mozart-Da Ponte, Don Giovanni și Cosi fan tutte, și care a avut loc pe scena de la Drottningholm, Stockholm. Ei, bine… experiența în Mozart și, mai precis, în titlul serii și-a spus cuvântul. Nu ne-am putut lua ochii și urechile de la ei, mai exact de la Ana Maria Labin (Fiordiligi), Serena Malfi (Dorabella), Robert Gleadow (Guglielmo), Anicio Zorzi (Ferrando), Jean-Sebastien Bou (Don Alfonso), Giulia Semenzato (Despina). Interpretarea acestora a fost cu mult peste a fi una semiconcertantă. Am avut joc scenic, comunicare între personaje, iar spațiul scenic a fost utilizat cu iscusință, în vederea exprimării inteligibile a acțiunii operei (nefiind pusă la dispoziția publicului titrarea). Iar din punct de vedere vocal, impecabil. Nu știu când voi mai avea ocazia să ascult o așa interpretare a unei opere mozartiene, dar a fost, cu siguranță, o experiență nouă și foarte bine venită. Impresionată fiind de performanța soliștilor, am cercetat fenomenul și am descoperit că am avut în fața mea tineri soliști deja obișnuiți cu scene precum Metropolitan Opera sau Teatro alla Scala, care vor fi, foarte probabil, viitoarele staruri ale generației lor. Fiecare dintre ei dețin pachetul complet de voce, apariție și charismă, dar și o inteligență și un bagaj de cunoștințe în materie de stilistică ușor de observat în cele peste 3 ore de spectacol. Cu asemenea reprezentații, ne reîndrăgostim de Mozart, îl redescoperim. Orchestra n-a fost mai prejos, susținând cu eleganță și vitalitate ariile, duetele și ansamblurile personajelor, iar corul a fost format din opt membri ai Corului Filarmonicii „George Enescu”.

9 septembrie 2017

După o zi destul de plină, trezitul de duminică dimineață a fost un chin, dar am reușit! Trebuia să-mi mai îndeplinesc un vis. Trebuia să o ascult pe Adela Zaharia live și, mai mult decât atât, trebuia să o cunosc face to face (ne cunoșteam doar în mediul virtual) și am reușit. Astfel, sâmbăta trecută a fost dedicată Adelei Zaharia și interviului pe care aceasta l-a oferit Jurnalului de Soprană și pe care îl puteți găsi aici. Adela, tânăra și proaspăta câștigătoare a Concursului Operalia – Placido Domingo a participat la Festivalul George Enescu în cadrul unuia dintre concertele cu titlul Muzica secolului XXI și a interpretat scena nebuniei din opera A Harlot’s Progress (2013), compusă de britanicul Iain Bell. Nu sunt un fan al muzicii moderne sau contemporane, dar opera lui Bell mi-a stârnit interesul.

Iain Bell (compozitorul): „Adela a interpretat astăzi Scena nebuniei din prima mea operă, A Harlot’s progress, care a avut premiera la Theater an der Wien acum 4 ani, în 2013. Libretul se bazează pe o serie de șase picturi care dateaza din secolul al XVIII-lea, realizate de artistul britanic William Hogarth, cel care a realizat și seria The Rake’s Progress. Așadar, această serie de picturi este „sora” celei care l-a inspirat pe Stravinsky în a compune opera (râde). În realizarea libretului am ținut cont complet de povestea desfășurată în seria de imagini. Este vorba despre o tânără – Moll Hackabout – care pleacă din satul ei natal și ajunge la Londra, unde speră să găsească o viață mai bună, dar, din nefericire, ajunge să fie în scurt timp parte a unei rețele de prostituție – nu este vorba despre o Violetta sau o Manon sau un alt tip de curtezană, ci despre o situație mult, mult mai întunecată. Se îndrăgostește de un criminal și ajunge în închisoare alături de el, unde naște un copil și se îmbolnăvește de sifilis. Momentul pe care Adela l-a interpretat este Scena nebuniei, aproape de finalul operei, care este o scenă de nebunie justificată din punct de vedere medical, pentru că una dintre simptomele acestei boli este nebunia. În această parte o găsim pe eroină furioasă, deoarece retrăiește momentele în care a fost violată și în care a devenit prostituată. Își aduce aminte că are un copil, dar toate aceste gânduri, boala devin extenuante pentru ea și îi cere nopții să o înghită. În acest moment, linia vocală este lirică, cere un cânt dulce, aerat, legato pentru că Moll este pe moarte, iar moartea sa este urmată de un epilog care reprezintă pentru mine recviemul său, eliberarea sa din durere și urcarea sufletului său la cer odată cu ascensiunea melodică a partiturii, ca un suspin prelung. Limbajul libretului este unul simplu, dar întunecat, direct – poetic, dar simplu, sincer și brutal în același timp.

Adela este doar a doua persoană care are ocazia să interpreteze această partitură, care a fost compusă pentru soprana Diana Damrau, cea care a interpretat rolul cu ocazia premierei absolute. Ele sunt două voci foarte diferite, deci nu le voi compara. De fapt, consider că nu ar trebui să comparăm niciodată cântăreții, pentru că fiecare are punctele sale forte, la fel cum fiecare are punctele sale slabe. Ceea ce a Adela a adus acestei partituri – și a fost total neașteptat pentru vârsta ei și pentru o voce care abordează aceste rol – este o căldură și o bogăție timbrală. De obicei, vocile înalte au o sonoritate mai luminoasă în registrul mediu, dar Adela deține o catifelare omogenă pe tot parcursul ambitusului, flexibilitate și culori vocale. Asta înseamnă, pentru mine, definește o soprană de coloratură – nu este vorba doar despre supracute. Adela este o voce de elită și va deveni și mai bună cu timpul. Nu a fost nevoie de sugestii, pentru că ea a venit cu partitura învățată. A cerut libretul și l-a citit, a dorit să vadă care este contextul dramatic al acestei scene și, datorită acestui lucru, privind-o, am putut vedea închisoarea prin ochii ei, am putut simți violul prin care a trecut.”

Așadar, da! Adela a fost exact așa cum ne așteptam cu toții… flawless. Din păcate, sala nu a fost plină, poate din cauza orei  (13:oo) la care concertul a avut loc, poate din cauză că ideea de muzică contemporană pare inaccesibilă pentru mulți. Who knows? Noi, cei prezenți, am fost încântați! Sperăm să avem ocazia să o ascultăm într-un recital mai lung în ediția viitoare. Până atunci, lectură plăcută a interviului! De toate sunt mândră, dar unele dintre ele întrec orice așteptare, iar conversația cu Adela merită toată atenția.

To be continued…

1

You might also like

No Comments

Leave a Reply