De vorbă cu Elena Moșuc

Una dintre acele întâlniri pe care le visezi, nu știi dacă se vor întâmpla, dar speri la ele de fiecare dată când asculți o înregistrare sau vizionezi un spectacol cu artistul respectiv. Pentru mine, din ce în ce mai multe astfel de întâlniri au loc și mă încarcă de energie pozitivă și mă motivează să aspir la mai mult de la mine ca să le urmez exemplul. Cred că de prezentări nu este nevoie, dar trebuie să precizez: o ador!

Născuta în România, la Iași, Elena Moșuc a studiat la Universitatea de Muzică George Enescu din orașul natal. A câștigat mai multe concursuri internaționale, cel mai important fiind ARD Wettbewerb, concursul televiziunilor germane în 1990, care i-a deschis drumul unei cariere internaționale, și i s-au decernat multe distincții și premii prestigioase. În 2005, Președintele României i-a acordat titlul de Ofițer al Artelor, înaltă recunoaștere a meritelor ei excepționale. În 2009 a obținut titlul de Doctor în muzică Summa cum laude la Universitatea de Muzică din București și a fost desemnată Femeia Anului 2009. În 2010 devine cetățean de onoare al orașului său natal Iași, în 2015 i se acordă OSCARUL românesc, Marele Premiu al Operelor Naționale din România, încununând astfel cariera sa internațională de excepție, iar în 2017 și în 2018 a fost nominalizată pentru renumitul și internaționalul OSCAR DELLA LIRICA.

Elena Moșuc a fost foarte atașată de Opera din Zürich, unde și-a demonstrat talentul și dăruirea pentru scenă în diverse roluri, majoritatea interpretate pe tot mapamondul, precum Regina Nopții (interpretat de 250 de ori), Konstanze, Donna Anna, Zerbinetta, Lucia, Linda di Chamounix, Elvira, Gilda, Violetta, Mimi, Musetta, Micaela, Maria Stuarda, Norma s.a. A fost invitată să cânte atât în întreaga Europă, pe cele mai faimoase scene internaționale (la Teatrul Scala din Milano, Viena, Opera Covent Garden din Londra, Teatrele Bastille, Opéra Comique, Palais Garnier și Champs-Elysées din Paris, Roma, Torino, Veneția, Palermo, München, Berlin, Hamburg, Bucuresti, Barcelona, Bilbao, Tel Aviv etc.) și în festivaluri de renume (Salzburg, Arena din Verona, Savonlinna în Finlanda, Torre del Lago – Italia), cât și în SUA (la Metropolitan Opera New York și Dallas), în Japonia, China, Taiwan și Coreea.

A lucrat cu mari dirijori, precum Sir Colin Davis, Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Fabio Luisi, Nello Santi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Philipp Jordan, Valéry Gergiev etc și cu regizori de marcă (Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Mario Martone, Graham Vick, Martin Kusej etc.) Este recunoscută ca una dintre cele mai versatile și expresive soprane ale epocii moderne.

Printre triumfurile recente se numără câteva debuturi considerate excepționale, care i-au îmbogățit repertoriul, precum Norma (Zürich, Lyon, Paris, Festivalul din Savonlinna), Marguerite (Faust) la Zürich, Hamburg si Budapesta, Liù (Turandot) la Zürich și la Festivalul puccinian de la Torre del Lago, Mimi ( Zürich, București), Medora (Il Corsaro) Zürich și Duisburg, Nedda ( Pagliacci ), Alice Ford ( Falstaff ), Luisa Miller ( Zürich, Napoli, Scala din Milano), Lucrezia Borgia, Maria Stuarda (Zürich și Berlin)Anna Bolena (concertant la Viena), Semiramide (Lyon, Paris) și Magda (La Rondine) în München. O mențiune specială merită debutul său la Scala din Milano cu rolul Violetta Valéry din La Traviata sub bagheta marelui maestru Lorin Maazel, urmat de Gilda (Rigoletto), tot la  La Scala, noua producție de Luisa Miller în care Elena a avut un succes personal ieșit din comun, Micaela în Carmen și Lucia di Lammermoor. Trebuie sa adăugăm ultimele succese cu Zerbinetta (Ariadne auf Naxos) la Zürich, Festivalul din Salzburg și Bastille din Paris, Lucia di Lammermoor la Barcelona, Palermo, Torino, Las Palma și Menorca, Lucrezia Borgia la Brüxelles și ABAO Bilbao, La Traviata în Malta și Atena. În 2017, punctele culminante ale aparițiilor sale pe scenele lirice internaționale au fost Maria Stuarda în Genova, spectacol considerat unul dintre cele mai bune din Europa, și senzaționalul succes cu dificilul rol Anna Bolena la Lisabona și Desdemona în Tokyo.

Pe langă spectacolele de operă și concerte, Elenei Moșuc îi place să experimenteze și alte genuri muzicale, precum Fado și Musical și este pasionată de muzica de film, realizând un superb CD, L’amore è poesia  la Abbey Road Studios cu Orchestra Simfonică din Londra, apărut în septembrie 2016 la casa de discuri Solo Musica/Sony, în care filmul și opera se îmbrățișează.

Discografia sa include 3 CD box – A Portrait și un CD Donizetti Heroines publicate de Sony Classical, înregistrarea în premieră mondială a Stabat Mater de Gualberto Brunetti, With Compliments (arii de Händel, acompaniată de Orchestra de Cameră din Zürich), înregistrarea integrală a operetei Schön ist die Welt („Lumea este frumoasă”) de Franz Léhar, obținând și premiul criticii muzicale germane pentru înregistrări, Simfonia a II-a de Mahler sub conducerea lui Valéry Gergiev, opera integrală La Rondine, apăruta în 2017 și ciclul de lieduri cu orchestră Tragédie d’amour, aparținând compozitorului elvețian Emile Jacques-Dalcroze, precum și numeroase DVD-uri cu producții de operă, cum sunt RigolettoFlautul FermecatAriadne auf NaxosLa Bohème și Lucia di Lammermoor.

O mențiune particulară merită interpretarea sa în filmul The Genius of Mozart (Geniul lui Mozart), realizat de BBC, și participarea artistei de doua ori la Gala FIFA, transmisă în direct în toată lumea, în peste 120 de țări. În aprilie 2018 va apărea noul său CD, Verdi Heroines la casa de discuri Solo Musica/Sony.

Mă bucur foarte mult că am ocazia să vă cunosc personal și vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați acceptat acest interviu! Ne bucurăm de fiecare dată când un astfel de artist se întoarce în patrie, fie și doar pentru un spectacol, iar absența dvs. de pe scena clujeană a fost destul de îndelungată. Cum vă simțiți când vă întoarceți în România? După cât timp ați revenit la Cluj și cum ați primit invitația?

Îmi place să mă întorc în România, dar nu se întâmplă prea des și nu cred că aș mai putea să mă acomodez aici, în primul rând, din cauză că nu se cântă repertoriul pe care îl abordez eu. În plus, eu m-am obișnuit să călătoresc foarte mult.

Am cântat la Cluj o singură dată un spectacol de Lucia di Lammermoor, iar acum mă întorc după 23 de ani de la acel moment în cel de-al doilea spectacol al meu de Il Trovatore de Giuseppe Verdi, titlu în care am debutat pe 28 martie, pe scena Operei din Belgrad, sub bagheta maestrului Dejan Savić. Cât despre felul în care am primit invitația… de fapt, eu m-am invitat (râde). Dorindu-mi foarte mult să debutez în rolul Leonorei, am propus acest lucru operelor din Belgrad și din Cluj și, astfel, mi-am făcut debutul în rol la Belgrad și voi cânta cel de-al doilea spectacol aici, la Cluj.

În această seară va avea, deci, loc cel de-al doilea spectacol de Il Trovatore al Elenei Moșuc, pe scena Operei din Cluj. Ce ne puteți spune despre echipa cu care veți urca pe scenă și despre colaborarea cu maestrul Adrian Morar?

Sunt foarte mulțumită de colectivul pe care l-am găsit la Cluj. Nivelul ansamblului acestui teatru a fost întotdeauna unul ridicat. Este a doua colaborare cu dirijorul Adrian Morar, prima având loc la aniversarea mea de acum 4 ani, de la București, cu La Traviata. Ne-am înțeles și atunci foarte bine, iar acum, fiind un rol nou, trebuie să ne oferim reciproc ceva mai multă atenție.

Pentru Călin Brătescu va fi debut în rolul Manrico. Alături de el am mai cântat La Traviata cu ceva ani în urmă. La debutul meu de la Belgrad, l-am avut alături, în rolul Contelui de Luna, pe baritonul Florin Estefan. Aceea a fost prima noastră colaborare, iar cea de a doua va avea loc duminică, pe scena clujeană. A ieșit un duet excepțional! Cânt pentru prima oară cu Andrada Roșu, după ce am cântat alături de tatăl ei Marea Misă în Do minor la București, în 1991. Am auzit că dânsul s-a stins și-mi pare foarte rău. Știu că era un profesor de canto foarte bun.

Repertoriul dvs. este unul foarte vast, care are ca centru belcantoul italian, dar iată, avem o surpriză! De ce Leonora?

Pentru că a venit timpul, vârsta și experiența necesare pentru Leonora. Este un rol pe care mi l-am dorit de mult timp și reprezintă un pas înainte în dezvoltarea mea artistică. După ce, foarte mult timp am cântat din repertoriul verdian roluri precum Gilda, Violetta, Luisa Miller, Medora, Alice Ford, îndrăznesc acum să pășesc spre un nou teritoriu. Leonora este un rol cu mai mult dramatism vocal. Poate că multă lume nu se așteaptă de la mine să cânt acest rol, dar eu îl consider un pas foarte binevenit, ca o întregire a repertoriului meu. Moda din ziua de astăzi este ca Leonora să fie cântată de o voce dramatică, dar nu asta este ceea ce Verdi și-a dorit de la acest rol. Pe vremea aceea, Leonora era interpretată de soprane care cântau Rosina, Adina, Gilda, Violetta… În afară de unele pasaje puțin mai dure, nu motivează nimic împământenirea acestei concepții despre acest rol, iar eu, interpretându-l în spectacolul de debut de la Belgrad, m-am simțit foarte bine.

Ați crescut cu muzică, muzică bisericească, datorită bunicilor dvs., după cum ați menționat într-un interviu precedent, dar când a avut loc întâlnirea cu muzica de operă și când ați știut că acesta este drumul pe care veți merge?

Fiind elevă la liceul pedagogic, ca viitor învățător, muzica era un pilon important în pregătirea mea și aveam o profesoară de muzică foarte severă, doamna Florica Bart, datorită căreia am învățat solfegiul adevărat. Chiar și după terminarea liceului, am continuat să studiez singură solfegiul la nivelul la care studiau studenții la conservator. Făceam, de asemenea, parte din corul liceului, iar una dintre colegele mele era solista acestuia, pentru că ea studia la Școala populară de arte. Conștientă de calitățile mele vocale și dorindu-mi foarte tare să fiu și eu solistă, la vârsta de 16 ani am început să urmez și eu cursurile Școlii populare de arte din Iaşi, unde prima mea profesoară de canto a fost doamna Mioara Cortez. Dânsa a fost prima persoană care a spus despre mine: „Fata asta o să ajungă mare!” (râde). Eram înnebunită după felul în care cânta și îmi plăcea atât de mult vocea ei caldă, puternică, expresivă încât plângeam când o auzeam la concerte sau la radio. M-a motivat să studiez. Mi-a fost profesoară timp de un an, iar în următorii patru, am studiat cu Silvia Tomovici. Mergeam la spectacolele de la Operă și de la Filarmonică, am început să-i cunosc pe soliști, pe instrumentiști și mă lăsau să intru prin spate, pentru că nu avem bani de bilet.

La vârsta aceea, visam, dar e foarte important să visezi. Tot ce visam pe atunci, s-a îndeplinit. Când am devenit învățătoare, visul bunicilor care m-au crescut, le povesteam colegelor mele: „Visez să cânt la Scala, la Metropolitan, la Paris, la Viena… cu Araiza, cu Hampson, cu Nucci”, iar ele râdeau la acel moment, dar apoi m-au admirat. Dacă vizualizezi și crezi în visul tău, acesta se îndeplinește. În aceea perioadă, dimineața lucram cu copiii, iar după-amiaza o dedicam studiului. De asemenea, cântam în corul a 2-3 biserici, învățând foarte multă muzică de la fiecare dintre dirijorii acestora. Duminica eram foarte ocupată (râde). Reiau acest obicei când vin în România, dar și în parohia noastră de la Zürich, unde am cântat chiar și la Înviere.

Momentul care v-a propulsat pe cele mai importante scene ale lumii, în lumina reflectoarelor a fost câștigarea Concursului de la München. Cum ați ajuns să participați și cu ce gânduri ați plecat spre acel concurs?

La Internationaler Musikwettbewerb der ARD München am ajuns tot din întâmplare, la sfatul unui flautist din orchestra Operei. În primăvara anului 1990 m-a întrebat de ce nu merg la un concurs internațional, pentru că până la acel moment participasem doar la „Cântarea României” și la Concursul ”George Enescu” de la Botoșani, care l-a avut ca președinte al juriului pe David Ohenesian, unde am luat locul II, premiul I nefiind acordat. Astfel am aflat despre concursul de la München. La acel moment nu îndeplineam toate cerințele de înscriere; dintre cele patru roluri la alegere cerute, știam doar două, Regina Nopții și Traviata, iar celelalte două, Mimi și Donna Anna, le-am învățat până la concurs. Dintre cei 115 concurenți, eram singura fără studii superioare de specialitate. Participasem doar ca să am experiența unui astfel de concurs, fără nicio speranță de a lua vreun premiu. În prima etapă am cântat trei arii: aria Reginei Nopţii din Flautul fermecat de Mozart, aria mare din La Traviata de Verdi şi aria Magdei din opera La Rondine de Puccini. Am cântat foarte relaxată deoarece ştiam că acolo nu mă cunoaşte nimeni şi, oricum, nu eram acolo pentru a câştiga, ci pentru a acumula experienţa unui concurs internaţional. După ultima etapă, juriul ne-a chemat pe toţi finaliştii într-o sală. Premiile au fost acordate începând de la ultimul. Ruxandra Donose a luat premiul al II-lea. Când mi s-a anunţat numele pentru premiul I, am crezut că nu aud bine. Surpriza a fost să aflu mai târziu că, după încheierea concursului, membri ai juriului declarau în interviuri apărute în presă: „A fost evident cine va lua premiul întâi încă din prima etapă”. A fost un concurs foarte greu, a cărui finală a avut loc la Herkulessaal der Residenz din München și care mi-a deschis foarte multe porți.

A avut tânăra Elena Moșuc modele, cântăreți pe care îi asculta? 

În perioada în care eram învățătoare, mi-am cumpărat un pick-up și, de fiecare dată când luam salariul, îmi cumpăram un nou disc. Aveam discuri cu soliști români, precum Lucia Stănescu, Eugenia Moldoveanu, Spiess, interpretând arii. Opere integrale nu prea se găseau. Aveam doar Turandot, Cavalleria… „Am furat” câte ceva de la toţi cei de la care eu am considerat că am ce învăţa… Ascult multe înregistrări din perioada de aur a operei, multe soprane şi nu numai soprane. Am învăţat foarte mult singură, studiindu-mi rolurile în care am debutat, ascultând multă muzică. Şi asta pentru că nu am vrut sa fiu niciodată dependentă de vreun profesor. De asemenea, pregătindu-mă pentru concursul de la München, Internationaler Musikwettbewerb der ARD München, pentru care trebuia să învăț șase arii din perioade stilistice diferite și patru roluri integrale, mergeam la biblioteca de la Conservatorul George Enescu și scriam de mână liniile melodice și textul. Am caiete întregi de muzică în care am scris roluri și arii și așa le-am învățat. Nu aveam partituri.

Ați început cu Regina Nopții, ați interpretat toate eroinele importante ale lui Bellini și Donizetti, dar și unele eroine verdiene, iar acum ne-ați surprins cu Leonora. Să detaliem puțin evoluția dvs., din punct de vedere repertorial, pe parcursul carierei. Unde se simte vocea dvs. cel mai bine și cu ce ne veți surprinde în continuare?

Am început cu Mozart, despre care se zice că este un repertoriu pe care cântăreții trebuie să-l abordeze la începutul carierei, deși este foarte greu. Consider că opera mozartiană necesită o tehnică desăvârșită. Eu am debutat cu Regina Nopții după 10 ani de studiu vocal, primul spectacol a avut loc la Iași, iar cel de-al doilea, la München, și am ajuns să interpretez acest rol de aproximativ 250 de ori. Nu mai cânt Regina Nopții de câțiva ani, dar nu pentru că nu aș mai putea, ci pentru că nu mai este compatibil cu repertoriul meu actual. Nu este vorba despre contra Fa. Am în continuare contra Fa și îl cânt în finalul primului act din I Puritani și în finalul duetului Lucia-Edgardo, foarte bine motivat atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere dramaturgic. Soțul meu îmi spune că abia acum am și vârsta care să facă acest rol mai credibil (râde), deși eu nu am fost niciodată o soprană de coloratură pură. Am avut întotdeauna și dramatism și o rotunjime în voce.

De asemenea, am renunțat la Gilda (Rigoletto), pentru că sunt atât de multe fete tinere care sunt mult mai potrivite pentru acest rol, și la Zerbinetta (Ariadne auf Naxos).

În martie 1991, am dat o audiţie la Opera din Viena, condusă atunci de Ioan Holender, audiţie hotărâtoare pentru cariera mea artistică, pentru că la acea audiţie era prezent regizorul Grischa Asagaroff, care urma să înceapă activitatea ca director artistic al Operei din Zürich, în luna septembrie a aceluiași an, alături de Alexander Pereira. Ştia aveau nevoie de o soprană de coloratură și, la 15 minute după audiţia de la Staatsoper din Viena, am luat un taxi şi am făcut audiţie pentru Pereira, la Konzerthaus. Pe loc mi-a oferit un contract pe trei ani ca membru în ansamblul Operei din Zürich, unde am cântat timp de 22 de ani. Acolo l-am cunoscut pe soțul meu, care este avocat, dar cânta din plăcere, colaborator în corul Operei din Zürich.

Pereira m-a „crescut”, oferindu-mi roluri din ce în ce mai complexe. Am avut în fiecare an debuturi, de cele mai multe ori în roluri principale. Am avut și două debuturi într-o lună: în februarie 2003, Luisa Miller și I Puritani. Ultimul meu debut în „era” Pereira de la Zürich a fost în Norma (2011), iar apoi, am debutat în Nedda și Alice Ford. Așadar, am început cu Regina Nopții, Gilda, Lucia și am ajuns încet, încet la Norma. Am avut norocul său alternez cu Gruberova, de la care am învățat foarte multe ascultând-o.

Cel mai bine mă simt în belcanto, deși este repertoriul cel mai dificil. Cu Puccini mă odihnesc (râde). Belcanto și Verdi, în asta constă repertoriul meu la această oră.

Sunt la vârsta la care pot să abordez și roluri ce conțin mai mult dramatism, iar experiența îmi permite să-mi îmbogățesc astfel repertoriul, fără să renunț la rolurile prin care am trecut deja. Anul viitor mă voi întoarce la I Puritani, de exemplu, pentru că vreau să mă mențin din punct de vedere tehnic. Iar toate rolurile mai dramatice pe care le-am abordat pe parcursul carierei m-au ajutat să-mi formez centrul vocii, pentru a ajunge la repertoriul pe care doresc să-l abordez de acum încolo. Și poate, în câțiva ani, voi aborda Elisabetta (Don Carlo), Simone Boccanegra, Ernani, Adriana Lecouvreur, dar eu nu vreau să forțez vocea. Voi cânta în continuare cu vocea mea, pe tehnică. De asemenea, mi-ar plăcea să am ocazia să realizez și scenic La Rondine (Puccini), pe care am înregistrat-o, pentru că este un rol lejer, dar frumos.

Anul viitor va aduce o surpriză despre care nu pot să vorbesc încă, din păcate. Este vorba despre un rol, destul de dramatic, la care nimeni nu se așteaptă, dar pe care l-au cântat și soprane cu același repertoriu ca al meu. Nu pot să spun nici unde voi debuta în acest rol, dar este prin apropiere.

Aveți o carieră fulminantă, plină de evenimente marcante, importante și, sunt sigură, de neuitat. Care ar fi, pentru dvs., cele mai semnificative dintre acestea?

Un moment pe care nu-l voi putea uita niciodată este prima zi când am cântat cu orchestră. Eram învățătoare, dar cei de la Filarmonică mă cunoșteau și m-au invitat în turneu la Bacău. Aveam foarte mari emoții la prima repetiție, dar eram, în același timp, în al nouălea cer.

Un alt moment special este debutul meu în Teatro alla Scala, în anul 2007, unde am interpretat rolul Violettei, sub bagheta marelui Lorin Maazel. Am avut multe spectacole de neuitat, dar în primul act al acestuia nu realizăm ce se întâmplă, unde mă aflu. Parcă pluteam, era un vis. Abia în actul doi am realizat că mă aflu pe scena Teatrului alla Scala.

În anul 2000 am mers, alături de maestra mea, la un spectacol la Arena din Verona. Când am intrat în Arenă și am văzut cât este de mare, i-am spus „Maestra, eu aici nu vreau să cânt niciodată!” (râde), iar un an mai târziu, în 2001, am debutat acolo Rigoletto și La Traviata, pentru care am primit premiul pentru Cel mai bun debut la Arena di Verona.

Momentele deosebite sunt și cele în care publicul este foarte cald. Îmi aduc aminte de un spectacol de Lucia, după care am fost aplaudată timp de jumătate de oră. Tehnicienii demontau decorurile, dar publicul nu voia să plece acasă.

După o carieră de aproape 30 de ani, vocea dvs. este la fel de proaspătă ca la început, dar, cu siguranță, mai bogată. Care este secretul longevității vocale?

Am știut de la început că doar o tehnică vocală solidă poate garanta succesul şi longevitatea în cariera de cântăreţ. Am avut norocul să mă nasc cu un instinct foarte bun al tehnicii respirației, iar respirația este baza cântului. Aceasta este concluzia la care am ajuns în urma anilor petrecuți pe scenă. Încă de la începutul studiului meu, mi-am dorit să-mi construiesc o bază tehnică temeinică, pentru că eram conștientă că rolurile pe care doream să le interpretez nu pot fi abordate fără să fiu foarte bine pregătită din acest punct de vedere. Am avut și la Iași maeștri buni de canto, printre care Adriana Severin, o excelentă soprană, dar, având în vedere că am urmat cursurile de zi ale Conservatorului din Iași doar timp de un an, printre călătoriile Iași-München, unde în 1990-91 cântam Regina Nopții, pot spune că adevărata mea pregătire a avut loc la Zürich, unde m-am stabilit în septembrie 1991. Acolo am avut ocazia să studiez și să lucrez cu cei mai mari dirijori, cu parteneri de scenă-staruri al scenei lirice, cu regizori și corepetitori excepționali. Corepetitorii sunt foarte importanți în formarea unui artist. Nu știu care este, în conservatoarele din România, rolul corepetitorului, dar cei de la Zürich m-au ajutat foarte mult în interpretare. Cât despre tehnică, am avut ocazia să cunosc o maestră de canto la Milano, Mildela D’Amico, cu care lucrez începând cu anul 1996 și care a fost colegă cu Renata Scotto la clasa de canto a renumitei profesoare de canto Liopard. Încă merg să studiez cu ea, atunci când timpul îmi permite, și o invit adesea la spectacolele mele. La Zürich studiez frecvent cu maestrul Ion Buzea. El spune că tehnica se învață atât înainte de pensie, cât și după pensie (râde). Așadar, tehnica poate fi perfecționată continuu, în primul rând, din cauza schimbărilor firești biologice. Lucia mea de acum 20 de ani nu este aceeași cu Lucia mea de acum, pentru că deja suntem două persoane diferite din foarte multe puncte de vedere. Noi, cântăreții, avem permanent nevoie de un control extern. Deși îmi înregistrez repetițiile și le ascult cu atenție, atunci când studiez, prefer să mă asculte și altcineva.

Vreau să cânt cât de mult pot, pentru că știu că Dumnezeu m-a creat ca să aduc bucurie celor din jurul meu.

În fiecare rol pe care îl interpretați se vede profunda cunoaștere a acestuia, atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere dramaturgic. Ce înseamnă pentru dvs. a învăța un rol și care sunt pașii pe care îi urmați?

Înainte de a învăța un rol, trebuie să ne documentăm în legătură cu toți parametri acestuia, să cunoaştem conţinutul întregii opere, să înţelegem personajele și să decidem dacă ni se potrivește. Abia apoi începem lucrul vocal și scenic. Fiecare sunt are importanța sa și trebuie studiat în amănunt, la sânge, de preferat sub îndrumarea cuiva care îți cunoaște vocea și îți poate da sfaturi, atât tehnice, cât și interpretative. Lucrând astfel timp de patru-șase săptămâni, alături de dirijor și regizor, intri din ce în ce mai mult, în fiecare zi, în personaj. Când lucrez la un rol nou, acesta devine o prioritate în gândirea mea, fie că sunt pe stradă sau la supermarket încerc să mă pun în situațiile în care se află personajul și încerc să-l conturez prin prisma personalității mele, fără să imit alte interpretări. Chiar și în ceea ce privește rolurile pe care le-am mai cântat de 100-200 de ori încerc să aduc de fiecare dată ceva nou. Trebuie să evităm rutina, să nu ne plafonăm și să fim întotdeauna pregătiți pentru un rol nou.

Eu absolvit liceul pedagogic, unul dintre cele mai exigente din Iași, și am profesat timp de 7 ani ca învățătoare, timp în care am dat de trei ori admitere la Conservatorul din Iași, fiind admisă a patra oară, în 1990. Mă bucur că s-a întâmplat așa! Datorită profesorilor severi de la liceu, m-am disciplinat și am deprins o bază pedagogică foarte bună. Acest lucru m-a ajutat foarte mult în cântat, pentru că eu știu exact cum să învăț fiecare rol. De asemenea, am susținut cu succes și masterclass-uri în Japonia. Sunt foarte mulți cântăreți buni care nu știu, însă, să predea.

Care sunt planurile dvs. în continuarea acestei stagiuni?

Imediat după spectacolul de la Cluj, voi fi la Verona, la Teatro Filarmonico, pentru Anna Bolena – un rol pe care îl iubesc din tot sufletul și pe care îl consider mai dificil decât Leonora. Chiar și Norma, pe care am interpretat-o în februarie la Muscat, este mai accesibilă decât Anna Bolena. Apoi, Lucia di Lammermoor la Genova. Așadar, un tur de forță – Leonora, Anna Bolena și Lucia (râde).  În iunie, am un recital foarte frumos, dar foarte dificil, la Zürich, cu lieduri franceze și românești în prima parte, unde voi cânta ciclul 7 Chansons de Clément Marot de George Enescu, dar și multe alte lieduri de Chausson, Debussy, Fauré și compozitori români,  iar în cea de a doua parte, arii de Verdi, pentru a-mi promova noul album care urmează să fie lansat pe 27 aprilie.

Așadar, după Eroinele lui Donizetti, vor apărea și cele ale lui Verdi pe un CD semnat Elena Moșuc. Ne puteți spune ce va conține, mai exact, acest nou album?

Verdi Heroines, care va conține arii de Verdi… arii la care nimeni nu se așteaptă (râde), ale eroinelor verdiene pe care poate le voi interpreta în viitor: aria din Don Carlos, Foscari, Aroldo, Attila, Vespri Siciliani, o arie care nu se prea cântă din Macbeth, o cabalettă de coloratură, ambele arii din La Traviata și am încheiat cu Messa da Requiem, Libera me. Sper să placă!

Pe lângă operă, ați abordat o paletă largă de genuri, cu același succes. Mai au loc fado, musicalul și muzica de film în viața Elenei Moșuc, în acest moment?

Acum 4 ani, am făcut un concert foarte special, Operfado, alături de cântărețul de fado Gonçalo Salgueiro. Am vrut să cânt cu el, pentru că este singurul cântăreț din Portugalia care cântă elegant. Este pasionat de operă și acest lucru influențează sesizabil felul în care cântă fado. Am dus acest concert pentru prima dată la Iași, iar apoi la Sibiu, București… Conținea o combinație între fado, operă și musical, pe care aș relua-o dacă aș dispune de resursele necesare, prima dintre acestea fiind timpul.

De curând, am creat un concept personal de concert, pe care sper să am cât de repede ocazia să-l concretizez pe scenă. Concertul se numește RESONANCE și este structurat în două părți care se completează. Prima parte este cea „dark”, cu piese melancolice, arii de operă și piese fado orchestrate special pentru mine, iar în cea de a doua apare „lumina”, cu mai multă voioșie și bucurie exprimate prin intercalarea de operă și piese pop, compuse de Marius Dragomir și orchestrate pentru orchestră simfonică. În ambele părți va apărea chitara clasică la care va cânta Bogdan Mihăilescu. În finalul concertului am introdus Canzonetta pentru soprană și orchestră de Flavio Motalla, cel mai bun exemplu de mixtură între operă și muzică de film à la Hollywood. Consider că un astfel de concert ar putea să adune public divers și se pretează mai mult pentru festivaluri și evenimente în aer liber.

Mi-a plăcut întotdeauna să experimentez, să fac ceva nou. Nu aș putea să cânt tot timpul aceleași roluri. De aceea, în fiecare an trebuie să am cel puțin un debut de rol și un debut într-un nou teatru.

Care sunt „condițiile” pe care trebuie să le îndeplinească și cum arată rutina zilnică a unui cântăreț de operă de succes?

Ca solist de operă, în primul rând, trebuie să fii conștient că ai o responsabilitate în fața publicului, chiar dacă rolul tău constă într-o singură frază. Chiar și aceea trebuie cântată bine! Trebuie să studiezi foarte mult, să citești cărțile care au servit drept inspirație operelor pe care urmează să le interpretezi, să ai o disciplină și un stil de viață echilibrat, pentru că instrumentul nostru nu este format doar din cele două corzi vocale, ci din tot corpul. Așadar, trebuie să fim odihniți, să știm ce și când ne face bine să mâncăm, să facem și ceva sport… Dacă vrei să faci o carieră din asta, trebuie să fii pregătit din toate punctele de vedere. În muzică, noi interpreţii suntem o parte a procesului de creaţie. Acesta nu se opreşte în partitură, ci se continuă pe scenă, la fiecare concert sau spectacol!

Ceea ce ajută mult vocea, este somnul. Așadar, în ziua spectacolului stau foarte mult în pat, până în jurul prânzului. De asemenea, sunt foarte atentă cu ceea ce mănânc, dar și când mănânc și evit anumite alimente care nu-mi fac bine, pe care le-am descoperit de-a lungul timpului. Am avut mult timp probleme cu aciditatea până să-mi dau seama care este dieta favorabilă mie.

Sunteți una dintre puținii cântăreți de operă care-și teoretizează experiența scenică, sau o parte din această, sub forma unei lucrări de doctorat, fără intenția clară de a se așeza la catedra Conservatorului. Cum ați luat decizia de a scrie această lucrare și cum ați ales subiectul, Tema nebuniei în opera italiană din prima jumătate a secolului al XIX-lea?

Nici eu nu m-am gândit la posibilitatea de a scrie un doctorat, dar, fiind prietenă cu mezzosoprana Mihaela Agache, soția profesorului Dan Voiculescu, care era și îndrumător de doctorat, acesta mi-a insuflat această idee, sub considerentul că nu se știe niciodată când îmi voi dori să îmbrățișez o carieră pedagogică, la nivel universitar. Inițial, voiam să aleg alt subiect, dar, ținând cont că am abordat atâtea titluri în care eroina este într-o situație psihică ușor deplasată (râde), am avut într-o noapte o sclipire și am zis „Asta e: nebunia!”. Ceea ce am vrut să demonstrez pe parcursul acestei teze de doctorat este felul în care bolile psihice de care suferă personajele respective pot fi ilustrate cu ajutorul muzicii și mijloacelor acesteia. În acest sens, am avut norocul ca în producțiile pe care le-am realizat să am ocazia să discut cu diverși regizori cu percepții diferite asupra situației prezentate de libret și, astfel, am învățat foarte multe lucruri care se regăsesc în teza mea de doctorat, dar și în felul în care am ajuns să interpretez personajele respective. De exemplu, Lucia mea preferată a fost cea de la Bruxelles, în regia lui Guy Joosten, în care eroina nu este, de fapt, nebună, ci doar se preface. Am vorbit și despre acest concept regizoral în teză.

Foarte multe lucruri s-au schimbat cu trecerea timpului în ceea ce privește demersul unui tânăr în construirea unei cariere în domeniul operei. Ce părere aveți despre felul în care tinerele generații privesc această meserie/vocație și ce i-ați sfătui?

Majoritatea cântăreților tineri sunt foarte siguri pe ei și se consideră capabili de a deveni autodidacți imediat după ce termină conservatorul. Sunt „staruri”, nu acceptă sfaturi și vor să ajungă cât de repede la Metropolitan și, din păcate, ajung. Încep să cânte pe la 20 de ani și sunt nevoiți să se oprească la scurt timp, pentru că impresarii nu au niciun interes de a crea cariere longevive. Asta este moda în ziua de astăzi! A început de aproximativ 10-15 ani, dar s-a intensificat în ultima perioadă.

La începutul carierei mele, dacă primeam sfaturi le mulțumeam celor care mi le oferă, dar astăzi, dacă faci o observație unui coleg mai tânăr, acesta se supără. Am cântat, în urmă cu doi ani, La Traviata cu un tenor foarte tânăr, în jur de 24 de ani, care nu a acceptat niciun fel de sfat. Ba mai mult, i-a spus agentului meu că nu mai vrea să cânte cu mine. De atunci, eu nu mai dau sfaturi, decât dacă mi se cere. Consider că dacă vrei să evoluezi, trebuie să accepți sfaturi și critici. Nu suntem și nu vom fi niciodată perfecți, dar trebuie să rămânem deschiși ca să putem face acest lucru.

Am avut momente în care chiar și jurnalismul critic m-a ajutat. Deși la prima vedere a unei critici negative mă supăram, citind cu atenție am devenit mai obiectivă și am învățat foarte multe lucruri. La început, citeam mai mult decât acum ceea ce se scria despre prestațiile mele.

Scopul meu nu a fost, de la început, să ajung la Teatro alla Scala sau la MET. Eu îmi doream să mă pun la punct din punct de vedere tehnic. La 26 de ani, când mi-am început cariera, am dat și eu, din curiozitate, o audiție la Scala, deși știam că nu era momentul potrivit. Am ajuns la La Scala după 17 ani de carieră, iar la Metropolitan, după 20. În ziua de astăzi, lucrurile se întâmplă invers. Cei tineri sunt în primul cast, iar cei cu experiență, în cel de-al doilea.

Sfatul meu pentru tinerele generații este să-și găsească un maestru de canto bun, ceea ce este foarte greu în ziua de astăzi, și să asculte foarte multe înregistrări, să-și formeze urechea ca să reușească să discearnă care dintre acestea merită într-adevăr atenția lor. Un alt lucru important este înțelegerea faptului că repertoriul trebuie construit încet, în limitele posibilităților fiecărei etapă din carieră, fără a forța vocea.

Pare că ați cucerit tot ce putea fi cucerit, din perspectiva unei soliste de operă. Este ceva la care mai visați?

Visul meu este să am propria mea orchestră, să nu mai depind de niciun agent și să am echipa mea cu care să călătoresc în toată lumea.

3

You might also like

1 Comment

  • Cornelia Crevean 2 luni ago Reply

    Marius Dragomir, un compozitor roman de mare valoare.
    Stapaneste atat de multe instrumente, compozitiile sale au trecut hotarele tarii.
    Un astfel de OM se naste o data la 100 de ani.

Leave a Reply