All Posts By

Bianca L. Nica

Enescu 2019. Castelul Prințului Barbă-Albastră. Femeia fără umbră.

Cea de a 5-a zi de Festival a fost și ultima pentru mine înainte de o pauză de 2 zile pe care o regret, bineînțeles, dar ce să-i faci? A venit momentul să cobor de pe norișorul meu perfect, enescian, mult iubit și așteptat, după cum spuneam anterior, mai mult decât Crăciunul, pentru a pune la punct câteva treburi „lumești”. Superstițioasă cum mă știu, voi vorbi despre experiențele „pământene” imediat după ce vor fi duse la îndeplinire cu succes. Căci altfel, nu ne e cu putință. Dacă nu mă mai observați în sălile de concert, nu, nu am dezertat. Doar știți că mi-aș dori un never ending Enescu! I-am cedat domnișoarei Daria Popp locul meu în Paradis pentru scurt timp. Întâmpinați-o cu căldură, că e timidă și delicată! Revin curând cu forțe dintre cele mai proaspete!

Până atunci, această zi are un suflu aparte. Jumătatea mea și sfertul Jurnalului de Soprană a venit în vizită, to catch some #EnescuVibes. Mai mult decât atât, datorită programului său, ziua a 5-a este una dintre acelea marcate cu steluță în calendarul meu. Începem cu cel de-al doilea concert al Orchestrei Radiodifuziunii Poloneze, de această dată sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal. În program, de parcă cineva și-ar fi dorit să-mi facă un cadou, unul dintre concertele mele preferate pentru pian și orchestră din repertoriul rusesc, Prokofiev op. 26, în interpretarea pianistului Daniel Ciobanu, iar, în partea a doua, una dintre cele mai profunde și interesante titluri ale genului de operă ale secolului XX (una dintre operele mele preferate), Castelul Prințului Barbă-Albastră de Béla Bartók. Tocmai datorită dragului pe care i-l port acestei lucrări, recunosc, am pășit cu un ochi critic (mai critic decât de obicei) în sala de concert.

Având câteva interpretări de referinț în bagaj, deci și câteva (multe) fixuri despre cum ar trebui să fie abordat acest titlu, m-am lăsat greu convinsă. Unul dintre acestea este crezul conform căruia metafora textului nu poate fi transpusă muzical și mai apoi transmisă publicului decât de către nativi maghiari. Și câte și mai câte. Ei bine, în ceea ce privește pronunția, am avut dreptate. Și da, limba maghiară nu este una dintre cele mai ușoare. Încă de la primele fraze, cineva din stânga mea întreabă „Ce limbă e asta?”. „Maghiară”, răspunde blând și-ntrebător Daria. „Sau așa ar trebui”, nu mă pot abține să completez. Prologul înregistrat, într-o traducere mulțumitoare în limba română, începe imediat după ce luminile se sting. De menționat, regia acestui concept semiconcertant a fost realizată de Nona Ciobanu și Peter Košir, sub forma unor proiecții pe lateralele scenei, un joc de șotron cu 7 spații purtând simbolul celor 7 porți ale Castelului.

Soliștii serii au fost mezzosoprana Allison Cook (Judit) și bas-baritonul Derek Welton (Barbă-Albastră), două voci calitative, fără îndoială, cu posibilități expresive evidente (de menționat aici pianissimele impresionante ale bas-baritonului). Cu toate acestea, au existat momente în care orchestra înghite vocea solistei, frumoasă de altfel, dar nu neapărat de culoarea timbrală pe care mi-aș fi dorit-o pentru acest rol, având în vedere dramatismul situației și parametrii orchestrali. De asemenea, mi-aș fi dorit ca momentele orchestrale, atât de importante pentru atmofestă, pentru înțelegerea stării pshilogice a personajului, atât de descriptive să fie mai sugestive, orchestra depășind la Bartók rolul de acompaniament al vocii. O executare muzicală de înalt nivel, care, însă, nu reușește să exploateze multitudinea de emoții portretizate muzical insolit de către compozitor.

Cât despre Femeia fără umbră, ispita serii mele. Cumva, n-am idee cum și în ce fel, această lucrare mi-a atras magnetic pașii înspre Sala Palatului aproape împotriva voinței mele. Cu tot cu stres, oboseală, dezhidratare, mi-am luat partenera în crime și-am alergat-o între Ateneu și Sala Palatului imediat ce primul concert a luat sfârșit. Mă simțeam iresponsabilă, dar m-am scufundat în Strauss. Genul acela de muzică care te acaparează întru totul și-ți pune creierul în funcțiune, în care a făcut introducerea Damrau seara trecută cu debutul în ultima scenă a operei Capriccio. Bine, recunosc, am venit și pentru Jurowski și pentru Ildiko Komlosi, mezzosoprana care m-a cucerit acum 2 ani cu rolul din Oedipe. Dacă vocea mezzosopranei dă acum, din păcate, semne de uzură (potrivită, totuși, pentru rolul doicii), Jurowski mi-a satisfăcut așteptările, reușind să manipuleze masa orchestrală, Corul Radiodifuziunii din Berlin și ansamblul de soliști cu măiestrie.

Strauss este un alt capitol al istoriei operei, unul evitat de teatrele lirice din țara noastră atât de către dirijori, cât și de către interpreți. Cât despre public, acesta este cu siguranță mult prea puțin obișnuit cu această tipologie aparte de operă, dovada fiind scaunele care se goleau cu fiecare pauză care trecea. În ceea ce mă privește, l-am savurat din scoarță-n scoarță, că nu știm când mai avem asemenea ocazie live. Regia multimedia a lui Carmen Lidia Vidu, prezentă în această calitate și în ediția precedentă, ne-a facilitat o înțelegere mai ușoară a sinuosului fir narativ al operei. O distribuție de soliști de elită, căci, altfel, această partitură n-ar fi putut fi executată altfel, ne-a acaparat atenția timp de peste 3h și jumătate, pe parcursul unui basm aparte. Un eveniment pe care nu-l vom uita curând. Cu siguranță, cei rămași în sală până la final tânjesc după o a doua reprezentație. Dar va avea aceasta loc vreodată în România…?

Prima pauză a operei în concert. Caut să citesc opinii despre primul concert LSO. Printre părerile mele de referință se află cele ale muzicologului și jurnalistului cultural Cătălin Sava. Citesc, oftez și îmi rod unghiile de ciudă că n-am putut fi în sală. Mă resemnez și trec mai departe, la următorul articol, cel despre concertul Dianei Damrau & LSO. Surpriză!:

Partitura prolificului Iain Bell, compozitor născut doar în 1980, e cea a unui îndrăgostit de muzica vocală – sunt impresionat că o tânără muzicolog din Cluj prezentă la festival face o lucrare de licență despre o altă operă a sa, tot o dedicație pentru Diana Damrau.

Cătălin Sava

„Daria, asta sunt eu!”, exclamă entuziasmul ce mă acaparase. După cum spuneam zilele trecute, lucrarea mea de licență trebuie să fie tare fericită! Trio-ul A Harlot’s Progress s-a întâlnit în sfârșit zilele trecute la București, datorită Festivalului “Enescu”. Emoționant eveniment! După cum însuși Iain glumea: “el compune, Diana Damrau cântă, iar eu scriu despre muzica lor”. Eu și Iain ne-am promis că această colaborare va continua în acest sens, până când va compune ceva și pentru mine, bineînțeles. Acum, mai mult decât atât, “my first born”, lucrarea cu titlul Scena nebuniei în istoria operei: A Harlot’s Progress de Iain Bell a fost menționat de către the one & only muzicologul Cătălin Sava în acest articol. Pot doar să vă mulțumesc și să mă declar onorată în fața aprecierilor dumneavoastră! Într-un cu totul altfel am privit din lumina acestora faptul că mă aflam într-o sală de concert cu toate că nu mai erau nici 24h până la admiterea la Masterat! Cu încredere.

2

Enescu 2019. Diana Damrau, Iain Bell, LSO & Noseda.

Pe 3 septembrie, cea de a 4-a zi de Festival, a început o numărătoare inversă pentru mine. Ultimele 48h până la admiterea la Masterat. „Na, Bianca”, îmi zic, „cumva va trebui să le faci pe toate”. Mai ușor de zis decât de făcut, motiv pentru care am ratat concertul Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii poloneze, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster, de la Ateneul Român, deși în programul acestora se afla lucrarea Solstice pentru orchestră de Adrian Pop, lucrare despre care am avut ocazia să discut cu însuși compozitorul clujean într-un interviu pe care îl găsiți publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, aici. Despre Solstice, compozitorul mărturisea:

Lucrarea simfonică e din 1979, prima audiție a fost în anul 1980 cu Filarmonica din Cluj sub bagheta lui Emil Simon, și de atunci a fost interpretată de mare parte a orchestrelor românești și de vreo două ori și în străinătate. Miezul ideatic și sămânța melodică generatoare sunt luate dintr-un străvechi colind transilvan ce evocă un rit solar – de unde titlul piesei și întreaga dinamică evolutivă a acesteia.

Compozitorul Adrian Pop

Am căutat să citesc în online păreri și impresii despre concertul de la Ateneu, dar curiozitatea nu mi-a fost satisfăcută. Așadar, dacă vreunul dintre cititorii acestui text s-a aflat în sală, vă rog, spuneți-mi și mie ce am pierdut. Vă mulțumesc anticipat!

N-am reușit să ajung nici la primul concert al London Symphony Orchestra (pare un episol despre ce nu am făcut, dar promit că voi recupera), cel din seara de 2 septembrie, deși repertoriul rusesc ocupă un loc aparte în sufletul meu. Dacă-mi pare rău de ceva până la acest moment, este acest concert, dar și cel al violonceliștilor Filarmonicii din Berlin. M-am consolat, însă, cu recitalul lui Joyce DiDonato. Nici măcar în acest rai enescian nu le putem avea pe toate, căci timpul tot limitat e. Oh, de l-ar ține muzica în loc!…

Îl urmărisem pe Noseda în dimineața concertului, pe parcursul repetiției pentru cel de-al doilea concert (de unde și fotografiile de mai sus, postate pe pagina de Facebook a compozitorului Iain Bell) și-am început să fac tot felul de conversații contradictorii eu cu mine. Berliner vs. LSO, Kirill vs. Noseda. Încă n-am concluzionat despre orchestre, dar ca dirijor, îl prefer pe Kirill și a sa precizie. Admir soluțiile muzicale pe care Noseda le găsește, în special în ceea ce privește poemul simfonic Vox Maris, cât și ciclul de lieduri cu acompaniament de orchestră, dar ceva lipsește în relația sa cu instrumentiștii. Poate transparență, delimitarea clară a gesturilor. 

Vox Maris, una dintre cele mai complexe și mult așteptate în Festival pagini simfonice enesciene, nesecată sursă de inspirație atât pentru dirijori, cât și pentru interpreți, iar LSO și Gianandrea Noseda nu fac excepție, mereu surprinzătoare pentru public și-a găsit locul în deschiderea acestui concert. Orchestra, spectaculoasă. Frazele ample curg asemenea mării învolburate, stăpânite, însă, de Noseda. M-a bucurat prezența tenorului Cosmin Ifrim, o prezență constantă pe scena operei clujene, dar interpretarea acestuia nu s-a ridicat la așteptări. Prima intervenție a marinarului, cea scrisă în registrul mediu grav, meditativ, a fost aproape insesizabilă încă din primele rânduri ale sălii, iar în ceea ce privește cea de a doua intervenție, în registrul acut, am avut parte de o voce insuficientă în dramatism pentru această partitură. De asemenea, nu am înțeles nici motivul plasării acestuia în extrema stângă a scenei, atât de departe de dirijor, o alegere deficitară și din punct de vedere acustic, având în vedere Sala Palatului. Cât despre corul Radio (dirijor Ciprian Țuțu), nu am înțeles cu exactitate dacă sentimentul de nesiguranță transmis vine ca urmare a unor cerințe aparte din partea dirijorului sau dacă este vorba pur și simplu despre o întâmplare mai puțin fericită.

Am vorbit despre experiența repetiției Dianei Damrau, LSO & Noseda în episodul anterior, iar gândurile împărtășite de înșiși soprana și compozitorul Iain Bell asupra ciclului de lieduri The Hidden Place și a scenei finale din opera Capriccio de Richard Strauss, pe care le găsiți în interviul pe care aceștia doi l-au acordat Jurnalului de Soprană spun totul. 

Am compus acest ciclu de lieduri orchestrale pentru Diana Damrau acum 10 ani, după multe alte cicluri de lieduri cu pian dedicate, de asemenea, acesteia. Un ciclu de lieduri acompaniate de orchestră părea a fi un pas înainte în colaborarea noastră. Sunt un prieten apropiat al mătușii sale, mezzosoprana Christa Palmer. Ea este cea care mi-a arătat într-o zi câteva poezii pe care le-a scris în anii 1970-1980 despre diferite amintiri petrecute alături de iubitul său, pe parcursul a patru anotimpuri. Frumusețea textelor m-a făcut să-mi doresc încă din primul moment să le transpun în muzică. Acestea evocă atmosfera și frumusețea fiecărui anotimp, fiind o adevărată sursă de inspirație. Așadar, pe parcursul acestei lucrări vom face o călătorie de la blânda ceață de primăvară, prin vara plină de emoții, în melancolia toamnei și bucuria zăpezii care se așterne iarna. Din punct de vedere vocal, am avut ocazia de a utiliza și explora posibilitățile enorme pe care vocea acesteia le deține, ceea ce ar fi fost ieșit din comun în contextul unei lucrări camerale. Am profitat în adevăratul sens al cuvântului de potențialul său vocal, încercând să reflect în același timp frumusețea și intimitatea poemelor lui Christa Palmer.

Compozitorul britanic Iain Bell

Despre elementele vocal-interpretative uimitoare ale sopranei, am vorbit în episodul dedicat recitalului acesteia alături de harpistul Xavier de Masitre, dar repertoriul serii depășește calibrul celui abordat la Ateneu, propunând ceea ce cu toții așteptam de la Diana Damrau. În ciuda acusticii nefavorabile a sălii, vocea Dianei Damrau a răzbit până în ultimul rând al sălii. Conexiunea, aparteneța dintre lieduri și soprană, încrucișarea cuvintelor înveșmântate de o pasiune aparte și muzica orchestrală atât de descriptivă, perfecțiunea contra do-ului din finalul liedului Summer urmat îndeaproape pe Autumn, atât de intim, în nuanțe de piano, scris aproape în întregime în registrul mediu al vocii, surprinzător la fel de pătrunzător ca și cel acut al sopranei, toate dimpreună întru aproximativ 15 minute de extaz. Onoarea de a arunca o privire peste partitura lucrării m-a făcut să-mi doresc ca fiecare dintre cei prezenți să fi avut acces la versurile acestor minunate lieduri, poate prin intermediul programului de sală. Despre toate, însă, ne „avertizează” Diana Damrau în interviul menționat anterior:

Această lucrare (The Hidden Place) este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Soprana Diana Damrau

Emoții de nestăpânit la finalul ciclului de lieduri pentru soprană și orchestră, moment în care Iain Bell a pășit pe scenă pentru a-și primi bine meritatele aplauze. O comoară tocmai a fost oferită lumii, în premieră la București. Suntem privilegiați.

Bineînțeles, același telefon sună în două momente climax ale concertului, finalul poemului simfonic și un superb moment de pianissimo din finalul celei de a doua părți a ciclului de lieduri. Nu mă pot obișnui cu aceste metehne și am obosit să le menționez în speranța că cineva se va autosesiza.

Cea de a doua parte a concertului a continuat armonios, as english as possible cu Preludiile și Passacaglia din opera Peter Grimes de Benjamin Britten, compozitor pe care Bell îl numește „una dintre principalele sale surse de inspirație”, detaliu evident în operele sale, pe care am avut deosebita plăcere să le ascult. Pot doar să mă bucur de muzică și să sper că interpretarea concertantă a întregii opere ce va să vie curând în Festival să se ridice la nivelul acestui preview orchestral.

În final, Strauss și ultima scenă a ultimei sale opere, Capriccio, în interpretarea Dianei Damrau, ca o încununare a tot ceea ce soprana ne-a oferit pe parcursul celor două recitaluri și a prezenței sale în România în sine. O alegere repertorială neașteptată din partea sopranei și, totuși, atât de potrivită. Un debut în fața publicului enescian. Și Morgen la bis. Speechless.

3

Enescu 2019. De vorbă cu Diana Damrau & Iain Bell

Pentru început, doresc să vă mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea voastră, pentru timpul pe care mi l-ați oferit, pentru posibilitatea de a lua parte la repetițiile pentru concertul de diseară, alături de London Symphony Orchestra și maestrul Gianadrea Noseda, în care tu, Diana, vei interpreta ciclul de lieduri pentru soprană și orchestră The Hidden Place, compus special pentru tine de Iain, o lucrare despre care am avut ocazia să vorbesc cu acesta în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului „George Enescu” cu o lună în urmă. În debutul acestui interviu, însă, doresc să fac un pas înapoi și să vorbim despre recitalul pe care l-ai susținut duminică, 1 septembrie la Ateneul Român, alături de Xavier de Maistre, această alăturare dintre voce și harpă ce pare din alt univers muzical. Pentru publicul din România, cu siguranță o premieră. Mi-ai mărturisit anterior că această idee îi aparține lui Xavier. Care a fost parcursul acestui concept?

Diana Damrau: Eu și Xavier ne cunoaștem încă de la debutul nostru în cadrul Salzburger Festspiele, alături de orchestra Filarmonicii din Viena, în opera Don Carlo de Giuseppe Verdi. Eu interpretam rolul Vocii din cer. În contextul acelui concept regizoral, stăteam împreună cu Xavier și harpa sa undeva la trei etaje deasupra scenei, în laterala acesteia pentru a putea urmări ce se întâmpla în scenă, dar nu și dirijorul (râde). Astfel, am început să vorbim, să ne cunoaștem mai bine, mi-a făcut cunoștință cu soția sa, violonistă, și am devenit buni prieteni. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că îi plac foarte mult liedurile și, lucrând într-o orchestră de operă, a deprins câteva cunoștințe despre cum funcționează vocea. „Diana, știi, eu te pot acompania la harpă. Aproape 75-80% din repertoriu poate fi cântat cu acompaniament de harpă”, mi-a zis. Xavier cântă aproape toate lucrările după partituri scrise pentru pian. Harpa este un instrument minunat și, de fapt, este strămoșul primului instrument care a acompaniat, încă din Antichitate, vocea umană. Harpa pe care o cunoaștem în ziua de astăzi a evoluat, utilizând pedalele poți cânta orice, iar Xavier poate cânta la harpă absolut orice. Așadar, ne-am întâlnit și, din moment ce el este francez, iar eu ador repertoriul francez de lied, ne-a luat nu mai mult de jumătate de oră să decidem că vom face acest recital împreună în turneu. Recitalul de la Ateneu a fost cel de-al patrulea recital în această formulă. A fost minunat!

Care sunt detaliile pe care le cunoșteai despre Festivalul George Enescu înainte de a primi invitația din partea acestuia și cum este Festivalul privit în afară?

Știam despre existența Festivalului Enescu de foarte mult timp, aproximativ 10 ani. Nu am avut ocazia să-i urmăresc parcursul, din cauza programului meu încărcat, dar mi-am dorit mereu să mă apropii de locul natal al profesoarei mele Carmen Hanganu. Mi-a povestit atât de multe lucruri despre România! Soțul meu, Nicolas Testé, a fost invitat acum 2 ani, a cântat rolul Méphistophélès în La Damnation de Faust de Hector Berlioz și, astfel, am avut ocazia să fiu mai aproape de ceea ce se petrece aici, dar, la acel moment, prezența mea aici era deja confirmată pentru această ediție. Sunt foarte fericită să mă aflu aici și să cunosc orașul,  oamenii despre care Carmen Hanganu îmi povestea mereu. Mă simt mai aproape de ea. La Festivalul Enescu sunt prezente cele mai bune orchestre, cei mai buni soliști. Este un eveniment cultural major și, mulțumită tehnologiei, întreaga lume poate participa. Ieri, am primit un mesaj de la un prieten care-mi spunea „oh, am petrecut un an în București pe durata studiilor și am auzit că vei cânta acolo și acolo”, iar altcineva îmi spunea „te-am ascultat! Mi-a plăcut atât de tare recitalul tău!” și am fost surprinsă, pentru că locuiește în Statele Unite. Este minunat! Conectează întreaga lume prin intermediul muzicii!

Cum te-ai simțit în fața publicului din România și cum crezi că va primi acesta cea de-a doua ta reprezentație în cadrul Festivalului George Enescu, de la Sala Mare a Palatului?

Diana Damrau: Publicul românesc este foarte cald. Cunoaște muzica. În primul rând, își cunoaște propria muzică și iubește vocile. De asemenea, școala românească de cânt este faimoasă și are cei mai buni profesori. Am avut norocul de a studia sub îndrumarea unuia dintre acești profesori, doamna Carmen Hanganu. Așadar, da, cred că românii, muzicienii români, în special, au muzica în sânge. Bineînțeles, un recital de voce și harpă este ceva rar, ce nu mulți au avut ocazia să asculte până acum. Eu și Xavier am făcut primul pas în această direcție și sper că am dat startul unei noi tradiții ce ne poartă, cumva, înapoi la rădăcini. Din punct de vedere dinamic, combinația dintre voce și pian poate fi fortissimo, dar și pianississississississississimo (râde). Nu este ceva cu care auzul să fie obișnuit. Publicul trebuie să fie foarte receptiv și foarte atent la ceea ce se petrece pe scenă pentru a înțelege muzica. Poate să dureze puțin, dar, la final, conexiunea dintre scenă și sala de concert se realizează. Și asta s-a și întâmplat! Cât despre concertul de mâine, premiera absolută a lucrării The Hidden Place de Iain Bell va avea loc la Sala Mare a Palatului, cu LSO și dirijorul Gianandrea Noseda, dar și debutul meu în scena finală a operei Capriccio de Richard Strauss, rolul Contesei! Abia aștept. Este minunat să fiu parte a acestui concert! Orchestra este excepțională, iar pe maestrul Noseda îl cunosc de câțiva ani. Este mereu o plăcere să ne întâlnim pe scenă. Preconizez un concert cu succes fulminant! 

Iain, ești prezent pentru a doua oară la București, în cadrul Festivalului George Enescu. Ediția precedentă alături de soprana Adela Zaharia și scena nebuniei din opera A Harlot’s Progress, de asemenea compusă și cântată în premieră de Diana Damrau, iar, de această dată, alături de minunatul ciclu de liedul pentru soprană și orchestră The Hidden Placeși chiar cea căreia îi este dedicat. Cum te simți?

Iain Bell: Este o încântare! Este o plăcere să fiu invitat aici pentru a doua oara, muzica mea să fie inclusă în programul acestui Festival pentru a doua ediție consecutiv! Este o încântare, absolută încântare! Tocmai ce am terminat repetiția alături de London Symphony Orchestra, ceea ce pentru mine, de asemenea, londonez, este „întruparea” a tot ceea ce mi-aș fi putut dori. Pentru un compozitor născut în Londra, care trăiește în Londra oportunitatea de a colabora cu orchestra care reprezintă în țara mea natală elita muzicală este ceva la care visam. Am fost încântat de felul în care repetiția s-a desfășurat. Gianandrea Noseda este un dirijor extraordinar de dăruit. Ascultând interpretarea pe care o oferă muzicii mele a fost surprinzător. Are propriile sale concepții, pe care, însă, le ador. Ador muzicalitatea, încrederea pe care o transmite și amabilitatea sa. O combinație destul de rară. Așadar, tocmai am avut o repetiție minunată!  

Dacă ai avut ocazia să parcurgi programul ediției cu numărul 24 a Festivalului George Enescu, ai putut observa numărul impresionant de titluri aparținând genului de operă a secolului XX. Tu, la rândul tău, un compozitor contemporan de operă, cum privești această alegere din partea Festivalului?

Sunt impresionat de locul pe care opera secolului XX îl ocupă în cadrul acestei ediții a Festivalului. Publicul va avea ocazia să asculte unele dintre cele mai importante lucrări de gen ale acestei perioade, printre care Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss, un basm profund alegoric, Moses und Aron de Arnold Schönberg și Peter Grimes de Benjamin Britten, adevărate pietre de temelie ale fiecărui compozitor de operă. Ca și compozitor, indiferent de tipologia de operă pe care dorești să o compui sau țara din care ești, sunt absolut convins că te vei apleca asupra cel puțin uneia dintre aceste lucrări cel puțin o singură dată, poate pentru inspirație dramatică. Este minunat că aceste lucrări sunt incluse în programul Festivalului!

Întotdeauna mi-am dorit să te întreb, poate că și datorită faptului că Festivalul „Enescu” a facilitat să ne cunoaștem, cum percepi muzica lui Enescu, în special unica sa operă, Oedipe?

Opera Oedipe a fost pusă în scenă la Covent Garden cu aproximativ 3 ani în urmă. Este absolut fenomenală! Enescu este compozitorul care a reușit să abordeze un sentiment profund romantic, adăugând exact doza necesară a propriei sale electricități. Este un dramaturg înzestrat, ceea ce poate fi observat chiar și în muzica sa simfonică. Simți mereu că ceva urmează să se întâmple, că în spatele muzicii există un fir narativ. Nu este doar muzică. De asemenea, după cum am avut ocazia să ascultăm în repetiția de astăzi și vom avea ocazia să ascultăm în concertul de mâine seară, a știut cum să compună pentru voce. A înțeles vocea într-un mod aparte.

Am avut ocazia să discut cu Iain despre lucrarea sa, ciclul de lieduri The Hidden Place pentru soprană și orchestră, lucrare compusă pentru soprana Diana Damrau pe versurile mătușii tale, Christa. De asemenea, Iain mi-a mărturisit că cel de-al treilea lied, Autumn este preferatul tău. 

Diana Damrau: Da, Autumn este preferatul meu. Îl ador de când l-am ascultat pentru prima dată. Este toamna (autumn)! Iain știe cum să creeze atmosferă prin intermediul orchestrației, a schimbărilor subtile… și, astfel, devine teatru muzical. Asemenea muzicii programatice aș putea spune, pentru că Iain transpune textul și situația descrisă în acesta în muzica sa. Creează un alt univers, un mediu aparte pentru cuvinte, pentru personaj, pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lucrare. De asemenea, muzica sa este scrisă special pentru voce. Despre The Hidden Place, această lucrare este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Publicul din România, și nu numai, te asociază cu rolul Reginei Nopții din singspiel-ul mozartian Die Zauberflöte, rol care te-a consacrat. Ulterior, am avut ocazia să te urmărim interpretând roluri precum Lucia (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti) și Violetta (La Traviata de Giuseppe Verdi) pe cele mai mari scene ale lumii. Care este, însă, rolul de care te simți cel mai aproape?

Diana Damrau: O, Doamne… Asta este greu de spus. Nu știu care rol mi se potrivește cel mai bine, dar fiecare dintre acestea trei pe care le-ai menționat sunt foarte speciale pentru mine. Nimic nu este mai frumos pentru o soprană de coloratură decât să poată să interpreteze rolul unei mame și, totodată, al unui demon al răzbunării cu puteri magice cum este Regina Nopții – o provocare atât muzicală, cât și teatrală. Am tânjit să cânt acest rol. Încă de la grădiniță, de la vârsta de 4 ani îmi doream rolul mamei vitrege la serbare (râde). Niciodată nu mi-am dorit să fiu o prințesă. Cred că drama era deja acolo (râde), preconizând Regina. Cât despre Lucia di Lammermoor și scena nebuniei, felul în care vocea este utilizată pentru a ilustra această boală, asemenea unui instrument, utilizând extremele superioare ale vocii este impresionant. Dacă în ceea ce privește Regina Nopții doar atingi contra Fa-urile, în Lucia trebuie să pară că te joci cu Mi bemolul. Totul este încadrat într-o poveste, iar personajul este o adevărată inspirație pentru interpret pe întregul parcurs al acesteia. Este un rol care te atrage, ca soprană, la fel ca și Ophélie (Hamlet de Ambrois Thomas). Au atât de multe de descoperit! Nu sunt victime. Se luptă pentru viața lor, în ciuda circumstanțelor în care trăiesc. De asemenea, Violetta trăiește viața unui bărbat. În saloanele sale se perindă politicieni și oameni importanți ai vremii. Este responsabilă, este școlită, deși femeile din perioada aceea nu aveau acces la educație, nu s-a căsătorit niciodată, ci a folosit bărbații pentru a-și îndeplini dorințele. Este egoist, da, dar, ca și curtezană, ceea ce nu trebuie să fie confundat cu o prostituată, trebuie să poți să ghidezi și să inspiri acești bărbați. A obținut tot ce și-a dorit, în detrimentul dragostei, însă. Situația în care se află, boala, faptul că știe că urmează să moară… întreaga poveste a acestui personaj este atât de bogată. Consider această operă, libretul, muzica, vocalitatea care trece de la o soprană lirică la una dramatică combinația care face rolul Violettei unul dintre cele mai complexe existente. Se spune că ai nevoie de 3 soprane diferite pentru a-l cânta, dar eu cred că trebuie să adaptezi propria ta voce situației muzicale descrise de Verdi. Așadar, nu știu care dintre aceste roluri mi se potrivește cel mai bine, dar le iubesc pe toate la fel de mult!

Fără îndoială, ai remarcat multitudinea de fani din România, tineri cântăreți care te adoră, pe care îi inspiri să viseze și pentru care ești un model de urmat. Care ar fi sfatul tău pentru toți acești cântăreți la început de drum? Care crezi că este menirea unui cântăreț? Ce datorează acesta vocii sale, muzicii și, mai apoi, publicului?

Diana Damrau: Ei bine, datoria ta față de tine în calitate de cântăreț este să-ți găsești vocea. Propria ta voce. Nu încerca să copiezi pe nimeni. Găsește-ți vocea, ghidat de profesorul tău, Apoi, fii onest și umil în fața a ceea ce cânți. Noi nu suntem dive, zei sau zeițe aici, pe Pământ. Noi suntem unelte. Unelte menite să atingă suflete și să ofere frumos publicului. Să-i facem să viseze, să plângă, să iubească, să mediteze, să capete o nouă perspectivă asupra vieții lor, care să o facă pe aceasta din urmă mai bună. Muzica este aceea care atinge ceva în sufletului omului mai mult decât cuvintele. Prin intermediul vocii umane, alături de cuvinte, de poveștile pe care le spunem ne transpunem într-o altă dimensiune. Noi, muzicienii, avem ocazia să cântăm unele dintre cele mai frumoase lucrări pe care maeștrii ni le-au oferit. Avem o misiune dificilă, care presupune multă muncă pentru a oferi publicului cea mai bună variantă, cu ajutorului propriilor posibilități vocale. Această muncă nu se termină niciodată. Înveți și înveți și înveți! Este captivant, pentru că vocea se schimbă, corpul se schimbă, tu însuți te schimbi. Nu te simți mereu la fel, fiecare reprezentație este diferită. Trebuie să-i oferi atenție și să-ți iubești vocea, pentru că este singurul tău instrument. Nu-l poți schimba. Nu pot decide: „astăzi vreau să fiu o mezzosoprană dramatică!”. Vocea mea este așa cum este și vreau să ating potențialul său maxim. Cel mai bun sfat pe care aș putea să-l ofer tinerilor cântăreți este ca, în ciuda dificultăților, multitudinii de detalii cărora trebuie să le dăm atenție, pronunției, partiturii, tehnicii vocale, respirației, interpretării, a tuturor lucrurilor care necesită concentrare, să dea la o parte toate micile probleme care îi apasă, tracul de scenă și să fie optimiști și să se lase purtați de val, pentru că, după cum spunea dragul meu coleg Gerald Finley, „enjoy your singing, because if you don’t enjoy it, you can’t bring joy”. Publicul simte când ești speriat, plictisit sau că nu-ți pasă, iar această stare se va transmite. Este despre a oferi, nu despre a primi. Este dăruire. 

8

Enescu 2019. Joyce DiDonato.

Vorbeam despre superstiții, vise îndeplinite pe care abia aștept să le pot împărtăși cu voi, nu-i așa? Ei bine, pentru mine, cea de a 3-a zi a Festivalului George Enescu a început cu repetiția Dianei Damrau și London Symphony Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Gianandrea Noseda, alături de compozitorul Iain Bell. Despre Iain v-am mai povestit în nenumărate rânduri, unul dintre interviurile pe care le-am realizat împreună fiind postate pe site-ul oficial al Festivalului. De asemenea, opera sa, A Harlot’s Progress, compusă pentru soprana Diana Damrau, face subiectul lucrării mele de licență în Muzicologie. Nu știu despre voi, dar eu nu reușesc să găsesc răspunsul la întrebarea ce poate fi mai frumos decât atât?

Iain mi-a oferit locul din dreapta sa pentru a putea urmări partitura ciclului de lieduri pentru soprană și orchestră A Hidden Place, despre care mi-a vorbit în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, aici. Am ascultat împreună atenți interpretarea maestrului Gianandrea Noseda. Iain șoptea zâmbind: beautiful, foarte mulțumit de viziunea pe care Noseda o are asupra lucrării sale, deși aceasta nu coincide în totalitate cu așteptările sale. Se declară încântat să fie surprins astfel de propria sa muzică. Cât despre Diana, este minunată. Vizibil extenuată de repetiții, recitaluri și presă, dar total implicată atât din punct de vedere vocal, cât și interpretativ, fără menajamente. Schimbă păreri cu Noseda în legătură cu micile detalii. Ușor emoționată de premiera ciclului A Hidden Place, cu care are o legătură sentimentală aparte, și de debutul său în scena finală a ultimei opere de Richard Strauss, Capriccio, mărturisea ulterior. Orchestra o adoră. Dar este imposibil să n-o iubești când emană atât de multă umanitate.

Mai mult decât atât, mi-am petrecut întreaga după-amiază în prezența acestor doi mari muzicieni, îndeplinindu-mi un vis și pregătindu-vă o altă surpriză – un interviu alături de soprana Diana Damrau și compozitorul Iain Bell – primul lor interviu împreună chiar, un important eveniment pentru toată lumea!

Și când credeam că ziua mea nu poate fi mai bună, mă găsesc în cabina în care mezzosoprana Joyce DiDonato se pregătea pentru recitalul său din sala Ateneului Român. Să vă mai spun și că Diana Damrau însăși m-a prezentat acesteia ca a great young singer and musicologist sau mi-am luat deja destul hate?! Am să-mi asum acest risc!

Așadar, protagonista după-amiezii a fost Joyce DiDonato, diva care în această seară și-a câștigat cel puțin un fan. Recunosc că am fost mânată de curiozitate. Ascultând-o în înregistrări, niciodată nu mi-a plăcut în mod deosebit. Însă, mezzosoprana a fost o surprinză dintre cele mai plăcute. Am avut parte de o voce așezată, cu armonice pe care înregistrările nu sunt capabile să le redea. O tehnică vocală atât de sănătoasă încât dacă o asculți o jumătate de oră – din postura de cântăreț vorbind -, ai senzația unei întregi sesiuni de vocalize. Este adevărat, vocea are tendința de a-și pierde din consistență în registrul acut, dar, surprinzător, rămâne la fel de stabilă. Dacă pe Diana Damrau o asemănam unei raze calde de soare tomnatic, Joyce DiDonato este o stea dintre cele mai strălucitoare, electrizante din întreaga galaxie. Odată ce ți-a captat atenția – și-o va face negreșit – nu mai clipești, nu mai respiri.

Repertoriul, după spusele solistei, o călătorie ce pornește din Grecia, alături de cantata Arianna a Naxos de Haydn, și ajunge în Sevilla, fiind acompaniată de pianistul său preferat, David Zobel. O alegere surprinzătoare, dar fericită a fost aria Susannei, Deh, vieni non tardar, alături de the dream performance-ul ariei lui Cherubino, Voi che sapete. Am avut parte de o lecție despre cum Haydn, Mozart, Bellini și Rossini se pot cânta full voice fără a ieși din stil, despre personalitatea unică a artistului, insolitul atât de necesar fiecărei interpretări, spontaneitate controlată de profesionalism, comic, dar deloc penibil. A comunicat cu publicul între și în timpul fragmentelor interpretate. Ne-a sedus. Dovada, multitudinea de fani prezenți la cabine, iar apoi, la sesiunea de autografe ce a avut loc în foaierul Ateneului. Spectaculoasă.

Programul zilei de 3 septembrie debutează cu concertul Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii poloneze, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster, de la Ateneul Român. În program, „Solstice” pentru orchestră de Adrian Pop, lucrare despre compozitorul, de asemenea, mi-a vorbit într-un interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului, aici.

În seria Mari Orchestre ale Lumii, Festivalul ne răsfață cu London Symphony Orchestra, maestrul Gianandrea Noseda, soprana Diana Damrau și tenorul Cosmin Ifrim. În program, Vox Maris de George Enescu, Four Sea Interludes and Passacaglia din opera Peter Grimes de Benjamin Britten, Scena finală din opera Capriccio de Richard Strauss și The Hidden Place de Iain Bell.

Ne vedem acolo!

5

Enescu 2019. Conferința de presă, concertul de deschidere, Diana Damrau și Pat Kop.

Luni, a 2-a zi de toamnă, a 3- zi a Festivalului George Enescu. Suntem încă la început, doar a 3-a zi – 20 more left to go – și mă rog să-mi țină Dumnezeu obiceiurile, că tare productivă am fost până acum! M-am trezit devreme – nu atât de devreme pe cât mi-aș fi dorit, însă, dar recuperez cu perseverență și ambiție – și am pornit spre Sala Palatului, pentru a-mi îndeplini un vis. Abia aștept să pot să împărtășesc cu voi rezultatul, but I don’t wanna jinx it! Până atunci, am să-mi revărs în acest articol tot entuziasmul acumulat în primele două zile și am să încerc să vă povestesc, în sfârșit, despre armonia primelor 2 zile ale lui Enescu!

Am să încep cu primul eveniment al Festivalului, Conferința de presă de deschidere, care a fost pentru mine cel puțin la fel de emoționantă ca cea din urmă cu doi ani. În continuare Jurnal de Soprană este cea mai tânără publicație care are onoarea de a participa în calitate de membru acreditat al presei la Festivalul Internațional George Enescu, ceea ce mă ambiționează să profit la maximum de această oportunitate și, totodată, responsabilitate. Remarc cu deosebită apreciere amabilitatea, respectul și considerația cu care fiecare membru din organizarea acestui impresionant eveniment tratează colaboratorii, voluntarii, membrii presei. Ceva ce mie rar mi-a fost dat să experimentez, dar da, se poate că m-am învârtit eu în cercurile greșite până acum și a început să mi se pară că bunul simț este un lux. Și mai e și vorba aia că „nimeni nu-i profet în țara lui”. Cine știe… Ca să închid această paranteză, armonia planează și înconjoară Festivalul încă de la Conferința de presă și, cu siguranță, nu ne va părăsi până la ultimul acord al ultimului concert și, sper eu, mult, mult timp după acesta. Mai multe detalii despre acest eveniment dedicat presei ar fi doar o altă trecere în revistă a celor discutate, informații pe care le puteți găsi în înregistrarea live postată pe pagina oficială de Facebook a Festivalului. Mă veți remarca și pe mine pe-acolo…

Cât despre Concertul de deschidere, alăturarea celor două lucrări, Rapsodia nr. 2 de George Enescu și Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin condusă de dirijorul Kirill Petrenko vorbește de la sine, definind cu exactitate – va suna ca un clișeu, dar trebuie s-o spun și eu – motto-ul acestei ediții, Lumea în armonie.

Încă de la prima frază a Rapsodiei nr. 2, mi-au trecut prin gând toate motivele pentru care am așteptat cu atât de mult dor ediția cu numărul 24 a Festivalului și mi-am amintit cuvintele lui Vladimir Jurowski: A venit timpul muzicii lui Enescu! A venit, într-adevăr, și tare n-aș vrea să plece niciodată. M-au cuprins emoții de toate soiurile, de la trezirea bruscă, chiar violentă a conștiinței – Tu va trebui să descrii acest moment divin în cuvinte, zise una dintre miile de voci ce sălășluiesc în mintea mea – la melancolie. Am realizat că, după aceste 23 de zile de basm, va trebui să așteptăm alți doi ani până să revenim în acest templu al muzicii de cea mai înaltă calitate. Doamne, dă-ne mai des asemenea binecuvântări auditive și hrănește-ne sufletul cu ele!

Recunosc, am pornit înspre acest concert cu o doză de scepticism, pe care am dezvoltat-o cu ocazia ediției precedente, în ceea ce privește interpretarea muzicii lui Enescu, a acelor lucrări impregnate de folclor, de către orchestrele din străinătate. Dat fiind experiențele mele anterioare, acestor interpretări le lipsește mereu acel ceva al nostru, o altfel de înțelegere, ce pornește de undeva din măduva oaselor, a acestor pagini muzicale, ceva imposibil de obținut în doar câteva repetiții. În ceea ce privește abordarea lui Petrenko, atenția mi-a fost în totalitate acaparată de minuțiozitatea cu care dirijorul a colorat partitura. De la nuanțe și tempi și până la evidențierea fiecărei teme, fiecărui moment solo, executate ireproșabil de către orchestra berlineză, Petrenko are o tehnică aparte în exploatarea fiecărui detaliu al partiturii.

Mă așteptam ca dirijorul să își facă apariția la Conferința de presă sau, cel puțin, în vreun interviu conex Festivalului. Am căutat să mă documentez despre cum privește acesta invitația de a deschide Festivalul, eveniment ce coincide cu primul său turneu în calitate de dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, despre repertoriu și multe altele. Am aflat ulterior că Petrenko dorește ca muzica lui să fie cea care vorbește despre el, refuzând, astfel, toate invitațiile presei, inclusiv cea de a înregistra/transmite concertul de deschidere. În ciuda discreției aproape ieșite din comun pentru gusturile autohtone, pe scenă, Kirill Petrenko este unul dintre cei mai charismatici, fresh, extrovertiți și expresivi dirijori pe care am avut ocazia să-i văd. Uneori, chiar comic în gesturi. Comunicarea dintre el și orchestră este vie, iar acest lucru este mai mult decât evident prin intermediul muzicii. Precizie sau „dacă ar fi să-l descriu pe Petrenko într-un cuvânt”.

Simfonia a IX-a ne-a fost servită ca la ea acasă, cu o tușă proprie Petrenko pe alocuri, foarte bine venită, dacă mă întrebați pe mine. Cvartetul de soliști, din alt univers. Începând cu Kwangchul Youn, o voce bogată, mare, cu un vibrato, însă, prea larg, continuând cu Benkamin Bruns, o voce strălucitoare de tenor, cu mezzosoprana Elisabeth Kulman și încheiând cu soprana Marlis Peterson, de o inteligență muzicală aparte. Felicitări, de asemenea, corului Filarmonicii „George Enescu” pentru felul în care a răspuns cerințelor dirijorului, dovedind dicție, articulație și exactitate în sunet, omogenitate (cu mici excepții)!

Cât despre public, încă se tușește în mare fel la Enescu. Sună telefoane (pe scenă la recitalul lui Joyce DiDonato, dar despre asta vorbim în alt articol). Se aplaudă între părțile Simfoniei a IX-a. E interesant. Zicea cineva că e „culoarea locală”. Sper, totuși, că e mai mult vorba despre faptul că „în orice pădure, sunt și uscături”. Public eterogen, ce să mai… Cât trăim învățăm. Sper.

Cea de a 2-a zi a Festivalului a fost cea în care a avut loc recitalul Dianei Damrau și a harpistului Xavier de Maistre, la Ateneul Român. Despre conceptul acestui recital și cum acesta a luat naștere, ne va spune chiar soprana mai multe într-un interviu ce stă să apară pe Jurnal de Soprană – imaginați-vă la ce cote se află entuziasmul meu!

Diana Damrau este poezie. Mi-am dorit atât de mult s-o cunosc încât astrele s-au aliniat și s-a întâmplat s-o zăresc singură în holul Sălii Palatului la finalul concertului de deschidere. Aveam o conversație telefonică cu Daria. Îi povesteam despre Orchestra Filarmonicii din Berlin, despre Conferința de presă când m-am blocat, am uitat să respir, am lăsat telefonul jos și m-am apropiat de cea pe care cu toții o cunoaștem ca fiind Regina perfectă a Nopții. Ei bine, adevărata Diana Damrau este opusul personajului care a făcut-o celebră. Este o rază blândă de soare tomnatic. Firească, amabilă, nobilă și modestă, întocmai ca o adevărată Regină. Profesionistă. Impecabilă în fiecare gest, ca să nu mai vorbim despre cântat. Și culmea, nu tehnica vocală m-a impresionat în ceea ce privește recitalul său de duminică după-amiaza – despre care știam deja că este spectaculoasă -, ci paleta nesecată de culori, nuanțe, emoții, intensități pe care vocea sa le deține și pe care solista le pune cu inteligență debordantă în slujba partiturii. Compozitorul Iain Bell îmi explica în urmă cu doi ani faptul că vocea unei soprane de coloratură este despre culori, nu despre acute și agilitate, aceasta fiind pentru el sursa principală de inspirație în ceea ce privește vocea Dianei, pentru care a compus numeroase lucrări. Abia acum am înțeles pe deplin despre ce vorbea. Norocoși s-o avem aici pentru un al doilea eveniment, la Sala Palatului.

Xavier de Maistre și a sa harpă, un element atât de nou pentru publicul din România, o ținută impecabilă, o asociere atât de plăcută cu vocea și prezența sopranei. Revelația serii, fără doar și poate. Despre prietenia dintre acesta și soprană, curând, în interviu!

Cea de a 2-a seară, aceeași orchestră, același Petrenko, dar, de această dată, un repertoriu de cu totul alt calibru. Enescu mi-a mai îndeplinit un vis: Patricia Kopatchinskaja și Schönberg op.36. Ce să mai vorbim despre Baladă și joc de Ligeti la bis, ca o vișină dulce-acrișoară pe cel mai complex tort, într-adevăr, nu tocmai ușor de digerat pentru unii dintre noi, dar din plin pe gustul meu. Kopatchinskaja este o instrumentistă aparte. O urmăresc de ceva timp și sunt în continuare surprinsă, fie de alegerile sale repertoriale, fie de interpretarea acestora. Pasiunea sa pentru muzica contemporană este aproape molipsitoare. Apariția sa – rochia albă, picioarele goale, naturalețe și zâmbet cald – a cucerit. Poate că astfel, prin intermediul Patriciei, Schönberg mai are o șansă și pentru cei mai tradiționaliști dintre noi.

Petrenko, după cum spuneam, este dirijorul preciziei și inovației totodată. Cu precizie în cerințe și așteptări, reușește să convingă ansamblul să-l urmeze. Kopatchinskaja, o nonconformistă declarată, descătușată în abisul muzical. O antiteză sesizabilă și, totuși, complementaritate, orchestra venind ca o plasă de salvare, ce potențiază strălucirea solistei. Publicul aplaudă frenetic. Violonista revine pe scenă pentru mult așteptatul bis. Baladă și joc de György Ligeti interpretată alături de Laurențiu Dincă, violonist român care aniversa în seara concertului 35 de ani de Berliner Philharmoniker, pe care violonista ni-l prezintă în limba română, modestă și senină cum ne-a obișnuit. Un moment aparte!

În partea a 2-a, Simfonia a V-a de Piotr Ilici Ceaikovski a venit întru completarea armonioasă – cuvântul de ordine – a programului serii. Și în acest caz, precizia creionării temelor, delimitarea atentă a frazelor, diferențierea în detaliu a nuanțelor de la pianissimo la forte maiestuos poziționează interpretarea lui Petrenko într-o zonă aparte, fără exces de sentimentalism, aș zice. Iar orchestra… fără cuvinte. Perfecțiune de disc, pe românește. Dacă nu era Enescu, încă nu aflam cum ar trebui să sune alămurile. Doar zic.

Acest concert mi-a amintit de cea dea doua seară a ediției precedente, un concert al London Philharmonic Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Vladimir Jurowski, ce a avut în repertoriu Preludiu la actul al III-lea al operei „Tristan și Isoldaˮ de Richard Wagner, Concertul pentru vioară şi orchestră de Alban Berg, în interpretarea violonistului Christian Tetzlaff, și Simfonia a XI-a în sol minor op. 103 de Dmitri Șostakovici. Dacă nu cel mai bun, sigur în top 3 concerte ale ediției precedente. Cu siguranță berlinezii și Kopatchinskaja vor ocupa un loc fruntaș din acest punct de vedere, cel puțin în ceea ce mă privește.

Mulțumesc Enescu, mulțumesc Berliner Philharmoniker, Kirill Petrenko și Patricia Kopatchinskaja pentru două seri memorabile!

3

Lights, camera, George Enescu

Am un sentiment aparte vis a vis de anii impari. Întotdeauna am simțit că aceștia-mi sunt într-un fel aparte favorabili. Am obiceiul de a-mi cuantifica realizările profesionale și satisfacțiile personale la finalul fiecărei stagiuni a vieții mele și aceasta este concluzia la care am ajuns. Coincidență sau nu, cert este că după absolvirea studiilor de licență, specializarea Muzicologie, admiterea cu succes la cea de a treia specializare, Artele Spectacolului Muzical – Regie de Teatru Muzical, și pregătirea temeinică pentru un alt pas important în ceea ce privește continuarea studiilor, pe care îl voi dezvălui curând, mă declar onorată și entuziasmată să mă așez pentru a doua oară în fața tastaturii pentru a împărtăși vestea prezenței mele la Festivalul Internațional „George Enescu” de la București, de această dată cu mai multă experiență și control asupra emoțiilor care, recunosc, acum doi ani m-au năpădit. Pentru mine, Enescu este mai frumos decât Crăciunul. Este un eveniment pentru care mă pregătesc temeinic cu mult timp înainte, mă documentez și mă asigur că-l merit din toate punctele de vedere. Este un eveniment care mă încarcă și mă purifică din punct de vedere spiritual și muzical. Anul acesta, 23 zile, 84 concerte și recitaluri la Sala Mare a Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Mică a Palatului și Teatrul Excelsior, dar nu numai, alături de peste 2500 dintre cei mai importanți artiști ai lumii, dar și multe și interesante evenimente conexe, despre care vom vorbi pe blog, pe Facebook și pe Instagram (pe cât posibil) în timp real!

Cât despre agenda primei zile, chiar acum mă îndrept spre Sala Palatului, unde va avea loc Conferința de presă de deschidere a ediției 2019 a Festivalului Internațional “George Enescu”, în cadrul căreia organizatorii vor susține prezentări privind structura și noutățile acestei ediții, informații despre concertele în spații neconvenționale, tururile ghidate, concursul de artă, expozițiile dedicate, aplicația pentru orientare și ghidare, proiecții de filme, transmisiuni live, concerte ale tinerilor muzicieni, toate menite să sporească interacțiunea dintre oraș și Festival și să apropie un public mai larg de muzica și de personalitatea lui Enescu. Directorul Artistic al Festivalului, Maestrul Vladimir Jurowski, va fi prezent prin intermediul Skype. Conform experienței anterioare, există posibilitatea ca această conferință să fie transmisă live pe pagina de Facebook a Festivalului, so check it maybe.

Pentru a fi la curent cu toate evenimentele din cadrul Festivalului, descărcați aplicația Enescu Experience de pe AppStore sau GooglePlay, dar aruncați o privire și pe lista concertelor transmise în direct din cadrul Festivalului, pe care Radio România Muzical ne-o pune la dispoziție, primul dintre acestea fiind chiar Concertul de la Miezul Nopții, „Ay, Amor!” susținut de Ansamblul La Cetra d’Orfeo, sub conducerea muzicală a lui Michel Keustermans, cu participarea Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, dirijoare Anna Ungureanu, în direct de la Ateneul Român, la 22:30. 

Enescu 2019, bine te-am găsit! Nopți albe în care se derulează impresii. Pașii dintre Ateneu și Sala Palatului, căldura toropitoare și aglomerația Bucureștiului, în pantofi cu toc. Cafeaua cea de toate zilele, dar și adrenalina întâlnirilor muzicale dătătoare de fluturi în stomac alungă oboseala adunată pic cu pic. Workout intelectual de cel mai înalt nivel. Zâmbetul pe buze, lacrima din colțul ochiului când sala izbucnește în aplauze. Safistacții, binecuvântări auditive. Piele de găină și fiori pe șira spinării. Responsabilitatea imortalizării scrise a unor evenimente cu atât de multă încărcătură. Teama că uneori cuvintele nu spun destul. Respirația tăiată până la ultimul acord.

Sau the beginning of a beautiful friendship!

Pe curând,

Bianca L. Nica

P.S.: Instagram @jurnal_de_soprana va fi locul în care activitatea desfășurată la Festival va fi postată în timp real. Așadar, follow for some #EnescuVibes!

4

De vorbă cu… Iain Bell

Unul dintre cei mai aclamați compozitori contemporani britanici, Iain Bell se află pentru a doua oară în cadrul programului Festivalului Enescu. La această ediție, Bell este prezent cu lucrarea The Hidden Place, ciclu de cântece pentru soprană și orchestră, care va fi interpretată pe 3 septembrie, pe scena Sălii Palatului de celebra soprană Diana Damrau, alături de London Symphony Orchestra. Mai mult decât atât, muzica lui Iain Bell face parte dintre acelea care te captivează, îți invadează simțurile și te face să-ți pui întrebări. Întrebări care generează alte întrebări și răspunsuri fără de care nu poți să mergi mai departe. Muzica lui Iain a fost cea care, precum o carte de vizită, mi-a stârnit curiozitatea de a-l cunoaște pe cel din spatele ei. Moll’ s a’cold, aria nebuniei din prima sa operă A Harlot’s Progress, 15 minute de muzică ce mi-au făcut ochii mari și-ntrebători. O scenă de nebunie altfel, care stă acum, doi ani mai târziu, la baza lucrării mele de licență. Abia aștept să retrăiesc sentimentul descris anterior, de data aceasta în interpretarea Dianei Damrau. Până atunci, varianta în limba engleză a interviului nostru, publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, pe care îl puteți citi aici.

Suntem onorați să avem una dintre lucrările dumneavoastră în programul ediției din 2019 a Festivalului George Enescu! Prima vizită în România a avut loc cu ocazia ediției din 2017 a Festivalul, când Adela Zaharia a interpretat scena nebuniei din lucrarea de operă A Harlot’s Progress. Cum ați primit prima invitație în cadrul Festivalului și ce părere aveți despre revenirea care va avea loc în toamna acestui an cu o nouă lucrare, de această dată interpretată de faimoasa soprană Diana Damrau?

Participarea mea în cadrul Festivalului Enescu a avut loc datorită maestrului Sitkovestsky. Dânsul mi-a ascultat muzica și a dorit să o includă în programul său, ceea ce m-a bucurat și onorat. Interpretarea Adelei a fost extraordinară. Ea a înțeles în totalitate cerințele lingvistice, muzicale și dramatice ale acestei lungi scene și a fost uimitoare. Merită tot succesul de care are parte. Este mereu o bucurie să ascult interpretări noi, diferite. Fiecare dintre acestea are farmecul propriu.

Cum s-au desfășurat acești doi ani pentru dumneavoastră? Ce au adus nou în creația lui Iain Bell?

Am fost foarte ocupat în acești aproape doi ani care au trecut de la prima mea prezență în cadrul Festivalului George Enescu. Am avut parte de o nouă colaborare cu Adela Zaharia, care a fost protagonista premierei absolute a Concertului pentru Soprană de Coloratură Aurora în cadrul Proms din anul 2018. De asemenea, a avut loc premiera celei de-a patra lucrări de operă pe care am compus-o, Jack the Ripper, la English National Opera, în martie 2018, iar acum aștept cu nerăbdare premiera celei de a cincea, Stonewall, la New York City Opera, la comemorarea celei de-a 50-a aniversări a revoltelor de la Stonewall. Mă simt cu adevărat binecuvântat!

Când ați început să studiați muzica și cum v-ați descoperit această vocație? 

Încă de la o vârstă foarte fragedă, părinții mei au descoperit că am acest talent muzical. Reușeam să rețin și să reproduc fragmente muzicale pe care le auzeam o singură dată. Nu fac parte dintr-o familie de muzicieni, dar părinții m-au susținut mult, și pe mine și pe frații mei. Singurul „muzician” al familiei a fost bunicul matern care, în timpul armatei, în anii 1940, cânta la cimpoi. Studiile muzicale au început pentru mine cu asimilarea notelor muzicale în școala primară.

Când a avut loc momentul în care ați știut că veți merge pe drumul compoziției și ce v-a inspirat să vă îndreptați în această direcție? Care sunt compozitorii care au influențat propriul dumneavoastră limbaj muzical și de ce?

Imediat ce am învățat notele muzicale, am început să compun. În jurul vârstei de cinci ani, cred. Nu știam la acea vreme că ceea ce fac este „compoziție”, ci era doar un alt mod de a mă exprima. La vârsta respectivă, copiii fac doar ce simt. Pe măsură ce am crescut, compozițiile mele au crescut odată cu mine în complexitate, iar cei din jur m-au încurajat să continuu. Știam încă din adolescență că asta este ceea ce-mi doresc să fac toată viața. Nu m-am gândit de la început că voi ajunge să-mi câștig astfel existența. Printre compozitorii care m-au influențat se numără Britten (instinctul său dramatic și scrierea pe texte englezești), Berg (paleta de emoții prezente în muzica sa și tehnicile sale în orchestrație), Strauss (scriitura sa pentru vocea feminină), Ravel, Ligeti și Penderrecki (coloritul lor orchestral). Din punct de vedere armonic, prefer muzica ce mă surprinde, care mă conduce în locuri neașteptate. Uneori, mă simt cel mai bine ascultând compozitori ai perioadei medievale, precum Leonin, Perotin, Machaut, Dunstable, perioadă ce precedă apariția tonalității și regulilor armoniei tonal funcționale.

Stilul meu compozițional este într-o continuă evoluție, fără ca eu să realizez sau să mă străduiesc în acest sens. Cu cât compun mai mult, cu atât stilul compozițional devine mai rafinat, consider. De la un cântecel scurt pentru fluier compus la vârsta de cinci ani, am ajuns să compun acum cea de-a patra operă!

Cum vă alegeți subiectele pentru lucrările de operă și pentru ciclurile de lieduri? Care sunt temele sociale, curentele artistice care vă inspiră?

Mi-am dorit să creez o trilogie de opere londoneze, A Harlot’s ProgressA Christmas Carol și Jack the Ripper, iar subiectele variază de la lucrare la lucrare. De obicei, mă sfătuiesc și cu soliștii care urmează să interpreteze premiera absolută a lucrării. Sunt foarte interesat să explorez în lucrările mele legătura perpetuă dintre sex și moarte. De asemenea, doresc să trag un semnal de alarmă în ceea ce privește femeia, care a fost pe parcursul istoriei maltrată de bărbați.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră prima operă pe care ați compus-o, A Harlot’s Progress, cu premiera în anul 2013? Ce v-a făcut să alegeți un subiect atât de controversat? Cum ați caracteriza această lucrare din punct de vedere muzical, stilistic? 

Lucrarea este „primul meu copil”, este foarte importantă pentru mine. Diana Damrau m-a rugat să compun o operă pentru ea și am stat foarte mult pe gânduri în căutarea unui subiect potrivit. Am intrat în contact cu seria omonimă de gravuri la o expoziție din Londra și am realizat că aceea este povestea pe care doresc s-o spun. A durat aproximativ 18 luni până să duc lucrarea la bun sfârșit. Am compus pentru început liniile vocale, iar apoi le-am orchestrat. În ceea ce privește structura operei, aceasta se desfășoară pe parcursul a 6 scene, corespondente celor 6 gravuri. Orchestra este una romantică standard, formată din aproximativ 40 de instrumente de coarde, instrumente de suflat, harpă și instrumente de percuție. Sunt mult prea implicat pentru a reuși să analizez obiectiv această lucrare din punct de vedere stilistic. Din punct de vedere armonic și tonal, muzica este fluctuantă. Cred că se apropie de curentul verist.

Ediția 2019 a Festivalului George Enescu aduce în fața publicului ciclul de lieduri pentru soprană și orchestră, A Hidden Place. Acesta va fi interpretat de soprana Diana Damrau. Care este povestea acestei lucrări? 

Am compus acest ciclu de lieduri orchestrale pentru Diana Damrau acum 10 ani, după multe alte cicluri de lieduri cu pian dedicate, de asemenea, acesteia. Un ciclu de lieduri acompaniate de orchestră părea a fi un pas înainte în colaborarea noastră. Sunt un prieten apropiat al mătușii sale, mezzosoprana Christa Palmer. Ea este cea care mi-a arătat într-o zi câteva poezii pe care le-a scris în anii 1970-1980 despre diferite amintiri petrecute alături de iubitul său, pe parcursul a patru anotimpuri. Frumusețea textelor m-a făcut să-mi doresc încă din primul moment să le transpun în muzică. Acestea evocă atmosfera și frumusețea fiecărui anotimp, fiind o adevărată sursă de inspirație. Așadar, pe parcursul acestei lucrări vom face o călătorie de la blânda ceață de primăvară, prin vara plină de emoții, în melancolia toamnei și bucuria zăpezii care se așterne iarna.

Din punct de vedere vocal, fiind prima lucrare orchestrală pe care am compus-o pentru Diana (înainte de opera A Harlot’s Progress), am avut ocazia de a utiliza și explora posibilitățile enorme pe care vocea acesteia le deține, ceea ce ar fi fost ieșit din comun în contextul unei lucrări camerale. Am profitat în adevăratul sens al cuvântului de potențialul său vocal, încercând să reflect în același timp frumusețea și intimitatea poemelor lui Christa Palmer.

0

Small talk with… Iain Bell

One of the most acclaimed British contemporary composers, Iain Bell, is for the second time in the program of the Enescu Festival. At this edition, Bell will present The Hidden Place, a cycle of songs for soprano and orchestra, which will be performed on September 3rd, on the stage of the Palace Hall by the famous soprano Diana Damrau, alongside the London Symphony Orchestra.

Iain Bell’s music is one that captivates you, it invades your senses and it makes you wonder. Questions that bring you other questions and answers you can’t go without. Iain’s music was the one that, just like a business card, awoke my curiosity of knowing the one behind it. Moll’s a’cold, the ​​madness scene from his first opera A Harlot’s Progress, 15 minutes of music that made my eyes question and wonder. Another kind of “mad scene”, which stands now, two years later, at the basis of my Musicology final paper. I can’t wait to relive the feeling described above, this time in the interpretation of Diana Damrau. Until then, here is the English version of our interview, published on the official website of the George Enescu Festival, which you can read below.

Dear Iain, I would want to tell you that we are happy to have you back in Romania, at this year’s George Enescu Festival edition. Your visit in 2017 was your first time here and that time Adela Zaharia performed the mad scene of your first opera, A Harlot’s Progress. How did you receive the invitation then and how do you feel about coming back with a new piece, performed this time by the famous soprano Diana Damrau?

The performance at Enescu happened via the conductor of the concert Maestro Sitkovestsky. He had heard my music and wanted to include it in his programme, which was an honour and a thrill. Adela’s performance was majestic. She completely understood the musical, the dramatic and linguistic requirements of this long scene, and I was amazed. She deserves all the success she has. It is always a joy to hear new, different interpretations. They all bring their own flavour.

What about these last two years since your last performance at the Enescu Festival? What did they bring new to your creation?

I have been very busy since my last performance at the Enescu Festival. I had another wonderful collaboration with Adela Zaharia who gave the world premiere of Aurora my Concerto for Coloratura Soprano at the Proms in 2018. I also had my fourth opera Jack the Ripper: the Women of Whitechapel premiere at English National Opera in March 2018 and I am now looking forward to the first performance of my fifth opera Stonewall at New York City Opera, commemorating the 50th  anniversary of the Stonewall riots. I feel very fortunate indeed.

When did your musical studies start and why did you start studying music? Is the passion for music something that started in your family? Do you have relatives that are musicians, singers, composers or it is just you?

From a very young age, it was clear to my parents I had a musical ear, for instance I could sing melodies of pop songs back to them having just heard them once from a very young age. I am not from a musical family, but from one that is very supportive of all our talents (I have four brothers, and we are all very different). I have no relatives who are professional musicians in the traditional sense, but my maternal grandfather was a Bag Pipe player in the army in the 1940s. My musical studies started at school where everyone in class was taught the recorder. That is where I began to read music.

Could you please tell me about the moment you knew you are going to become a composer and what or who inspired you to start walking on this path? Are there any composers that could be mentioned as an influence for you, as you developed your own musical language (and why)?

As soon as I started playing the recorder, I began composing melodies on it, from maybe the age of 4 or 5? I didn’t know it was ‘composing’ – I guess it was just another form of expression for me. At that age, a child only does what comes naturally. As I grew older, the pieces I wrote were of greater complexity, and people around me were very encouraging, so I continued. I knew even as a teenager that composing music would be a lifelong passion at the very least. I had no idea of being able to earn a living as a composer till much later. Composers that have influenced me include Britten (his dramatic instincts and setting of English text), Berg for his emotional palette in his music and his skill in orchestration, Strauss for his writing for female voices, Ravel, Ligeti and Penderrecki for their orchestral colouring. Harmonically, I like music that surprises me, that takes me to a place I didn’t expect. I sometimes get the greatest thrill and inspiration from listening to composers of the medieval period including Leonin, Perotin, Machaut, Dunstable. This was at a time before harmony and tonality were established; the rules didn’t exist, therefore the music could lead to the most unexpected places.

My writing style is in constant development, without me even realizing it, or even trying. I imagine that the more one writes, the more refined ones’ style and taste become. I wrote a small solo piece for the recorder when I was five years old, and now I am writing my fourth opera! I am a lyrical composer essentially, and I greatly appreciate that aesthetic, but I love chromaticism and atonal harmonies, and really consider them to be a tool for dramatic expression. That was particularly true of A Harlot’s Progress. The harmonic world is in constant fluctuation as it responds to the emotions of the time.

How do you choose the subjects for your operas and the lyrics for your song cycles? What are the social subjects, the artistic currents that inspire you to create?

It varies. With my operas A Harlot’s Progress, A Christmas Carol and Jack the Ripper, it was my idea as I always wanted to create a trilogy of London operas. With my opera In Parenthesis, I was approached by the Intendant of the Welsh National Opera. Song cycles is different, too. Often, I will speak to the singer who will be premiering the commission and ask them what poetry or themes interest them. I am very interested in exploring the perpetual link between sex and death in my work. I also like to shine a light on the way women have historically been mistreated by men in society. Unfortunately, through this we see that such things are still happening.

What does your first opera, A Harlot’s Progress, mean for you? What made you choose such an actual and controversial subject? Tell me about the composing history of this work, about its structure and orchestration, please. Did you take the composing processes from a music theme, from the libretto or from certain leitmotivs?

This is my first baby so it is very special for me. Diana Damrau asked me to write an opera for her, and I spent a great deal of timing considering which subject it should be. I saw the pictures in a Hogarth exhibition in central London and realised that was the story I wanted to tell. It took me around 18 months to complete. I wrote a short vocal score from the libretto, chronologically and then orchestrated it. In terms of structure, it is in 6 scenes, corresponding to the 6 pictures. The orchestra is a standard early romantic orchestra of around 40 strings, double winds, harp and percussion.

This kind of description or analysis is always better coming from someone with more perspective than I have. I am far too involved in the piece to be able to view it, or my music as a whole, like that. As I said before, the music constantly fluctuates in harmony and tonal centre in reflection of the dramatic moment. It is essentially lyrical, but with some ‘acid’ in the harmony and tonality, which means one is always never 100% settled, one is always aware of something in the shadows. Maybe it is truer to verismo?

What about the piece that is going to be performed this year, the song cycle for soprano and orchestra, The Hidden Place? What is its story? Was it also composed for Diana Damrau, who is going to perform it? 

This was an orchestral song cycle I wrote for Diana Damrau around ten years ago. It was at a point when I had already written several song cycles for piano and voice for her, and it seemed that an orchestral work would be a step forward in our working relationship. I am great friends with her Aunt, the retired mezzo-soprano Christa Palmer, and Christa one day showed me some poems she had written in the 1970s and 80s about precious moments with a loved-one during the four seasons. They were such great texts that I knew these would make wonderful orchestral songs; Christa’s texts really evoke the atmosphere and colour of the seasons, so to have the chance to respond to these musically was a joy. So, in this piece, we hear the orchestra journeying from the gentle mists of Spring, through the sultry excitement of Summer, the melancholy of Autumn and the joy and wonder of the falling snow at Winter.

Vocally-speaking, being the first orchestral piece I wrote for Diana (before my opera A Harlot’s Progress), it meant for the first time that I had the scale to really explore the enormous coloristic, dynamic and virtuosic elements of Diana’s voice, which would have been inappropriate in the chamber-setting in which we had previously worked. This meant I could truly explore her vocal potential, whilst striving to reflect the intimacy and beauty of Christa’s poetry.

0

Stagiunea 2018-2019, cu succes

Sunt oficial în vacanță de vreo săptămână bună. Bine, vorba vine „vacanță”. Este cea mai productivo-muncitorească vacanță since highschool graduation, însă nu voi deschide încă acest subiect, pentru că sunt foarte superstițioasă & I don’t wanna jinx it.

Cât despre „stagiunea mea 2018-2019”, aceasta este declarată fără echivoc cea mai frumoasă! Genul acela de perioadă care te pune pe șinele alea bune, ce vine după „the storm that cleans your path”, despre care am mai vorbit.

Let me be basic: #blessed.

Așadar, am început „stagiunea” în luna octombrie cu un interviu plin de încărcătură emoțională, realizat alături de Andrada Roșu-Vaida, întru memoria tatălui său, basul Gheorghe Roșu. Îi mulțumesc încă o dată dragii și mult admiratei Andrada pentru amabilitatea, înțelepciunea și altruismul cu care a răspuns invitației mele! 

Bineînțeles că, după cum spune și vorba englezului, „sometimes you win, sometimes you learn”, pe parcursul acestui an am avut și „onoarea” de face parte din anumite proiecte în aparență nobile, în esență… din care, însă, am învățat foarte multe lucruri (mostly despre cum nu se face). Mulțumesc! Toate-s îngăduite, da’ nu toate-s cu folos, știți voi…

Trecând de la „gusturi amare” la gust de tort și lollipops, am avut cea mai frumoasă zi de naștere la împlinirea unei și mai frumoase vârste care se citește la fel și de la stânga, și de la dreapta, pentru care trebuie să le mulțumesc tuturor dragilor mei prieteni și fabuloasei Nicoleta Pop!

După o vacanță christmassy, înveșmântată cu miros de cozonac, friptură, brad, portocale și, bineînțeles, licență, am respectat tradiția de a-mi vizita prietenii din București în luna ianuarie. Aflându-mă în preajma primului teatru liric din țară, n-am rezistat. M-a chemat datoria și am scris, lucru pe care-l fac foarte rar de o bună vreme încoace. Impresiile despre escapada bucureșteană, dar și despre spectacolele văzute acolo, cu un simplu click aici. Nu că vreau să vă ameninț, dragi prieteni bucureșteni, dar mă întorc foarte curând la voi și stau. Stau mult!

P.S.: Tot cu Mc să mă așteptați. Mersi!

Când are loc o astfel de trecere în revistă, tindem să vedem doar vârfurile de iceberg, când, de fapt, cele care fac diferența sunt miile de ore de studiu, de research, de muncă și bătaie de cap. Fără acestea n-ar fi fost posibil nimic dintre cele pe care urmează să le enumăr. 

Pe 16 aprilie, datorită profesoarelor mele minunate Coco Ghenceanu și Mihaela Sandu, am avut primul meu rol într-un spectacol de operă, spectacolul La Finta Giardiniera (fragmente) de Wolfgang Amadeus Mozart, pe scena Sală Studio a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, alături de minunații mei colegi. Oricât de mult m-am contrazis cu această Serpetta pe care am interpretat-o (are personalitate gagica), n-o s-o uit niciodată, pentru că este temelia a tot ceea ce s-a întâmplat în continuare și a tot ceea ce urmează să se întâmple. Mai multe despre acest eveniment, aici.

Luna mai, luna mea preferată din această stagiune. Luna mai a fost despre recunoștință și despre confirmareDespre muncă răsplătită de satisfacții incomensurabile. 19 mai 2019, reconcilierea mea cu vocea într-un recital cu un titlu în concordanță, Mulțumesc profesorului meu! Deși timpul a trecut, cuvintele par la fel de mici în a descrie acest eveniment. N-aș dori să mă repet, așa că vă îndrum către articolul dedicat acestui eveniment.

La nici 2h după acest frumos eveniment, luam drumul Iașului, unde avea loc cea de a 3-a ediție a Festivalului Operelor Independente. Așadar, cea de-a doua reprezentație a spectacolului La Finta Giardiniera cunoaște o nouă scenă, un nou public, alături de sora sa mai mare, spectacolul The Old Maid and the Thief de Gian Carlo Menotti. Iașul este mereu o idee bună for so many reasons, iar detaliile sunt aici. Felicitări încă o dată tuturor participanților!

La final de mai a venit și cel de-al doilea interviu al „stagiunii”, cel realizat alături de tenorul Teodor Ilincăi, cu ocazia debutului său clujean în rolul lui Calaf. Mulțumesc încă o dată, Teodor, și la mai multe ocazii de a te asculta pe scenele țării! Click here

Luna iunie se poate citi, de asemenea, sesiune, absolvire, licență. Mult stres urmat de și mai multe satisfacții și o distracție pe cinste la banchetul de absolvire, bineînțeles. Am fost atât de mândră că am absolvit, încât v-am umplut newsfeed-ul cu poze și îmi cer scuze pe această cale. Trebuia să mă descarc! Bine, probabil că așa voi face și la anul. Și peste doi. Și peste trei. Fiindcă, da, dacă toate se vor întâmpla așa cum îmi doresc, voi absolvi câte ceva în fiecare an din următorii trei de acum încolo. După cum spuneam, I don’t wana jinx it. Toate la timpul lor. Până atunci, check my graduation post

Bineînțeles, n-am cum să uit de a treia și cea mai importantă, aș îndrăzni să zic, reprezentație a Fintei, spectacolul de licență al colegilor mei dragi! Vă mulțumesc, dragilor, vouă și doamnelor profesoare, pentru toate cele trei reprezentații, dar mai ales pentru sutele de ore de repetiții unde m-ați suportat, mai ales atunci când eram sleep deprived din cauza licenței, și vă felicit din suflet! A fost o onoare. Chapeau bas!

În așteptarea marii zile de susținere a lucrării de licență, am primit cel mai frumos cadou, publicarea celui de al treilea interviu al meu pe site-ul oficial al Festivalului Internațional „George Enescu”. Interviul cu compozitorul Iain Bell poate fi citit aici și are o însemnătate aparte. Iain este cel datorită căruia am știut încă din 2017 despre ce vreau să scriu lucrarea de licență. După cum am mărturisit anterior, l-am cunoscut pe compozitorul Iain Bell la unul dintre Concertele Muzicii Secolului XXI din cadrul Festivalului George Enescu, unde Adela Zaharia tocmai interpretase aria nebuniei din prima operă a compozitorului A Harlot’s Progress. A fost dragoste la prima audiție și, astfel, scena nebuniei este tema licenței mele. Cuvintele sunt mult prea puține pentru a-mi exprima entuziasmul, dar trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut această întâlnire, dintre mine și compozitorul Iain Bell, posibilă și să vă promit că seria de colaborări va continua cu siguranță în viitorul cel mai apropiat, pentru că – SPOILER – ne vedem și anul acesta la Festivalul „Enescu”!

Cam atât de minunată a fost stagiunea mea. Mai vorbim în toamnă despre această vară plină, plină de planuri. Până atunci, mulțumesc pentru fiecare click, like, share și view! 

3

Absolvire #cinearficrezut

Am absolvit. #Cinearficrezut, mă întreb încă de când a început sesiuna premergătoare licenței, iar răspunsul a venit de la un soi de voce interioară care a luat naștere în momentul în care am colindat alături de promoția 2019 întreaga clădire plină de amintiri a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, cântând eroic, mai ceva decât Triumfalul din Aida lui Verdi, celebrul Gaudeamus, în drumul nostru spre ultimul curs, cel de suflet. Cine ar fi crezut? Cei care ne-au primit în sălile de curs cu dorința de a ne oferi, de a ne ghida pașii prin necunoscutul fiecărei specializări, aleasă de fiecare dintre noi în mai multă sau mai puțină cunoștință de cauză. Au trecut 4 ani de când, dezamăgită că planul meu inițial nu a fost dus la îndeplinire, dădeam admitere la prima specializare pe care am pus degetul în broșura Academiei – Muzicologia. “Ce-o fi asta?”, mă întrebam. Acum știu mai bine decât oricând de ce lucrurile au fost menite să se întâmple așa și sunt recunoscătoare universului pentru aceste “furtuni” care curăță drumul de uscăciuni și ne dau prospețime în gânduri și crezuri.

Odată cu Cursul de Suflet am descoperit o nouă latură a celor pe care i-am cunoscut inițial la catedră, împărtășindu-ne regulile unora dintre cele mai matematice laturi ale muzicii, teoria și formele muzicale, iar aici mă refer la cei pe care cele două facultăți din cadrul Academiei Naționale din Muzică i-au ales ca profesori de suflet, lect. univ. dr. Lucian Ghișa și conf. univ. dr. Cristian Bence-Muk. Într-o analogie perfectă cu principiile de formă, respectiv cu cele de teorie, și cu mult simț al umorului de cea mai înaltă calitate, dragii noștri profesori ne-au reaminti că în viață, asemenea principiului stroficității, de cele mai multe ori, o poziție de conducere sau una în aparență superioară celorlalți este doar una conjuncturală și temporară și nu ne face cu nimic mai speciali decât ceilalți din jurul nostru. De asemenea, conform principiului alternanței, pe parcursul vieții noastre vom avea parte de episoade dificile, dar refrenul, starea de bine, de echilibru și de armonie, nu va întârzia să apară după fiecare dintre aceastea. Principiul variațional este cel care are la bază o temă, potențialul de bază al fiecăruia dintre noi, de obicei simplă, dar frumoasă, care pe parcursul variațiunilor capătă noi valențe nebănuite. Asemenea, și noi trebuie să valorificăm tot ceea ce suntem întru desăvârșire. Cât despre forma de sonată, conf. univ. dr. Bence-Muk ne spune: Tema I este considerată tema masculină, în timp ce tema a II-a este considerată tema feminină. În Expoziție, cele două teme sunt în conflict tonal – ca în viață. În Repriză, cele două teme se „împacă”, avem un happy-end – poate ca în viață. Însă, în repriza formei de sonată, învingătoare este tema I, tema masculină – asta nu e ca în viață! Nici să nu încercați să aplicați acest principiu în viață!… Fără îndoială, cel mai frumos discurs pe care l-am ascultat vreodată! N-aș fi crezut că formele muzicale pot fi aplicate atât de frumos în viață. Vă mulțumim!

Am avut cea mai frumoasă (și lungăăă) Festivitate de Absolvire, pentru care trebuie să mulțumim Asociației Studenților Academiei de Muzică, conduși cu mult entuziasm și energie pozitivă de Irina Naneș! Deși ne-a fost tare cald și am suferit niște dureri de picioare greu de descris în cuvinte, nimic nu se compară cu momentul strigării catalogului. N-aș fi crezut că mă voi emoționa, dar… For the first time in a while, ne-am simțit un întreg. La același sentiment, țipam simultan în interiorul nostru We finally did it!, deși greul abia după a început – după banchet, mai exact… Așadar, banchetul de absolvire. Greu de descris. Cred că niciodată n-am simțit că sărbătoresc ceva ce merită într-atât de tare sărbătorit. Nu știu dacă înțelegeți ce spun. Deși nu în cea mai bună formă de sănătate la acel moment, m-am bucurat nespus de faptul că s-au adunat cumva aproape toți colegii mei la un loc, în afara facultății, și am reușit să ne cunoaștem, unii dintre noi fie și în cel de-al 12-lea ceas. Compozitori, dirijori, pedagogiști, muzicologi, instrumentiști, regizori, balerini și cântăreți, toți la un singur party. Ce-ar mai fi de spus? Poate că fotografiile vor face treaba cuvintelor de această dată… De menționat, însă, ar fi că am cele mai frumoase colege, după cum se poate observa. Și frumoase, și inteligente (că doar au absolvit Muzicologia…).

În ceea ce privește lucrarea de licență, it is my sweet, sweet and very much expected first baby (la cât mai multe)! Finalizarea ei mi-a oferit o satisfacție incomensurabilă. Subiectul a fost ales încă din anul 2017. De fapt, cred că el m-a ales pe mine. Așadar, acum aproape 2 ani l-am cunoscut pe compozitorul britanic Iain Bell , la unul dintre Concertele Muzicii Secolului XXI din cadrul Festivalului George Enescu. Mă aflam acolo pentru a o intervieva pe soprana Adela Zaharia, care interpretase scena nebuniei din opera „A Harlot’s Progress” din creația lui Bell. I-am mărturisit încă de atunci Adelei fascinația care m-a pătruns ascultând scena de aproximativ 15 minute și, astfel, datorită ei, l-am cunoscut pe Iain Bell. Am știut încă de atunci că lucrarea mea de licență în Muzicologie va avea ca subiect Scena nebuniei în operă și iată-ne acum, aici. Lucrarea mea stă să fie susținută (mâine!) și, în așteptarea acestui moment, am primit cel mai frumos cadou posibil, publicarea celui de-al treilea interviu marca Jurnal de Soprană pe site-ul oficial al marelui Festival Enescu! Cuvintele sunt mult prea puține pentru a-mi exprima entuziasmul, dar trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut această întâlnire, dintre mine și compozitorul Iain Bell, posibilă și să vă promit că seria de colaborări va continua cu siguranță în viitorul cel mai apropiat.

Nu știu despre voi, dar, pentru mine, absolvirea specializării Muzicologie reprezintă una dintre dovezile cele mai palpabile că, în viață, poți orice atâta timp cât îți dorești cu adevărat, crezi în tine și nu te lași doborât de piedicile de pe drum! Am pornit pe acest drum, în mare parte, în necunoștință de cauză. Cred că eu și Muzicologia ne-am atras instinctual, ca un magnet. Universul a decis să ne-aducă împreună și sunt atât de recunoscătoare că ceva, superior nouă, decide uneori în locul nostru ceea ce este mai bine pentru noi, în acest caz, fără doar și poate, cu succes!

Mulțumesc acestor 4 ani pentru tot ce au însemnat ei, pentru felul în care m-am dezvoltat ca om și muzician, pentru toți oamenii valoroși pe care i-am întâlnit, începând cu colegii mei și terminând cu profesorii (printre care, trebuie să recunosc, doamna Bianca Temeș ocupă un loc special), pentru toate limitele autoimpuse pe care am fost obligată să le depășesc, pentru toate provocările dătătoare de satisfacții fără precedent și pentru fiecare strop de muzică cu care am făcut cunoștință pe parcursul lor! Dragilor mele colege le doresc succes și curaj în susținerea lucrării de licență și în fiecare pas pe care-l vor face de acum încolo, indiferent de drumul pe care vor porni! De asemenea, aceleași urări calde le ofer cu sufletul promoției 2020 (din care fac și eu parte)!

4