Browsing Category

Festivalul ”George Enescu”

Enescu 2019. Don Giovanni. Concluzii.

Am încheiat Enescu 2019 cu Don Giovanni, Orchestra din Basel și Giovanni Antonini, o interpretare de colecție care s-a suprapus cu începutul ultimului concert din seria Mari Orchestre ale Lumii, cel în care, la pupitrul Royal Concertgebouw Amsterdam, a stat Tugan Sokhiev, pe care, așadar, l-am ratat, asemenea celui de cu o seară în urmă, în interpretarea aceleiași orchestre. Eram împăcată cu mine până în momentul în care acesta din urmă a fost descris ca „cel mai bun simfonic al Festivalului”. Apoi, m-a pălit, bineînțeles, curiozitatea. Am înțeles că am pierdut șansa de a asista la un moment istoric, cel în care dirijorul Cristian Măcelaru a salvat exemplar în ultimul moment situația, înlocuindu-l pe Mariss Jansons. Mare părere de rău. Poate chiar cel mai mare regret din întreg Festivalul.

Pentru a închide paranteza și a continua într-o notă mai veselă în ceea ce mă privește, iată că am avut parte de primul Don Giovanni care nu mă face să simt cât de lungă e opera asta, într-o reprezentație semiconcertantă de zile mari, tare simpatică și colorată, pe care o prefer oricând în detrimentul acelor montări clasice cu costume penibile și “artificii” regizorale “interesante” în ochii nu știu, zău, cui. Am transmis-o într-o postare pe Facebook chiar de la locul faptei și nu mă dezic. Iar sala Ateneului Român ține loc fără discuție de decoruri extravaganto-kitschoase (știți bine despre ce vorbesc).

Cât despre interpretare, Luca Pisaroni n-a fost o surpriză. Are acel ceva care mă face să exclam „da, păi, de asta fac unii dintre noi carieră internațională, iar alții…”. O plăcere să-l ascuți, să-l urmărești pe scenă, ce să mai spun că a cântat celebra Deh, vieni alla finestra privind țintit în direcția logii în care mă aflam și eu. Un evantai, vă rog! În completarea distribuției, Sylvia Scwhartz, o Donna Anna pe care timbrul mult prea tăios n-o ajută în mod excepțional, ceea ce nu se poate spune, însă, despre aspectul tehnic al interpretării sale, unul admirabil, Olga Bezsmertna în rolul Donnei Elvira, o interpretare de reținut, o voce superbă, amplă, de o culoare ideală rolului, delicioasă în interpretare, Alex Esposito, un Leporello în lumina reflectoarealor, imposibil de neremarcat, cot la cot cu Don Giovanni chiar, și cuplul Zerlina (Giulia Semenzato, cea care, în 2017, a jucat rolul Despinei din Così) și Masetto (David Soar), cu aceeași efervescență, ceea ce mi-aș fi dorit și de la Don Ottavio (Patrick Grahl), care, însă, a rezolvat fără probleme dificila partitură a rolului său. În concluzie, o lecție de “așa da” în materie de stil mozartian & abordare a recitativelor. Mi-am adus încă o dată aminte de acel Così fan tutte al ediției precedente, de acea dată la miezul-nopții, într-o interpretare pe care România cu greu o va vedea (poate) în următorii 10 ani. Și așa ne dăm seama că poate repertoriului de operă din România îi lipsește chiar Mozart. Mozart interpretat ca la carte.

Bineînțeles, și de această dată telefoanele sună, chiar în mijlocul unui recitativ Don Giovanni-Leporello, din care cei doi interpreți se opresc, zâmbesc și continuă. Simpatic și nu prea…

Concluziile ediției 2019

Așadar, au fost 23 de zile, 2500 de muzicieni, 9 dintre cele mai importante orchestre ale lumii și interpreți-staruri ale scenelor internaționale. Bineînțeles, planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din Festival și, cu toate acestea, am reușit să fiu prezentă la aproximativ 33 de evenimente, la Sala Palatului, Ateneul Român și Opera Națională din București, am realizat 2 interviuri de marcă, alături de soprana Diana Damrau și de bas-baritonul Sir Bryn Terfel, să scriu 10 articole și să pun la care altele ce stau să vină (mai bine mai târziu decât niciodată). Adevăru-i că e dificil să fii „integralist” la Enescu, iar aceste articole post factum vin ca o serie de restanțe pe care mi le asum și planific să le promovez cu 10, pentru că unele experiențe nu pot fi trăite fără a fi și consemnate la Jurnal, fie și mai târziu.

M-am bucurat în mod excepțional de opera barocă, servită la cel mai înalt nivel în cadrul seriei Concertelor de la miezul-nopții, dar și de titlurile de secol XX sau, cum le mai spun eu cinic, #rezist, deoarece, de cele mai multe ori, sala s-a golit cu fiecare pauză de pe parcursul acestora, din păcate.

M-am bucurat, de asemenea, de fiecare lucrare enesciană ca de un moment unic și, recunosc, la un moment dat ajusesem la saturație în materie de Brahms, Ceaikovski sau Șostakovici, alegeri repertoriale care nu m-au entuziasmat în mod excepțional și, în câteva cazuri, nici n-au avut parte de interpretări favorabile

Am constatat cu dezamăgire faptul că Simpozionul de Muzicologie „George Enescu” nu este deschis publicului, în speță studenților specializării muzicologie, cu sigurață interesați într-un număr considerabil, și nu am înțeles nici până în acest moment de ce.

Fotografia aleasă ca reprezentativă pentru acest articol, n-o fi ea cea mai frumoasă, cea mai artistică, dar este, cu siguranță, reprezentativă pentru ceea ce Festivalul George Enescu înseamnă pentru noi, muzicienii și melomanii. Mă bucur de fiecare om minunat pe care l-am cunoscut pe parcursul celor 23 de zile de Festival, de tot ceea ce am experimentat și am reușit să împărtășesc cu cei care mă citesc! Am primit foarte multe mesaje de încurajare, felicitări la care nu m-aș fi așteptat, dar și critică constructivă (Cătălin Sava, this is you), aceasta din urmă fiindu-mi cea mai de folos, și am învățat atât de multe!

Pentru că despre Enescu vor mai fi mereu lucruri de spus, las deschisă o portiță de redeschidere a subiectului pe parcursul săptămânii care urmează, căci apoi începe anul universitar și, odată cu el, alte aventuri despre care abia aștept să vorbim.

Dincolo de nopțile nedormite, de deadline-uri, ore întregi petrecute în fața tastaturii, mese sărite, graba și zarva de pe drumul dintre Ateneu și Sala Palatului, pixuri care nu mai scriu și agenda uitată acasă, Festivalul Enescu va avea mereu o importanță deosebită pentru noi toți cei ce iubim muzica, pentru cei ce înțelegem valoarea interpretării sale davvero, insolitul căreia ne oferă fluturi în stomac, fiori pe șira spinării, zâmbet și lacrimi deopotrivă. Cu amintiri culese în suflet, visez cu ochii deschiși la ediția viitoare… Mulțumesc pentru ocazia de a-l cunoaște măcar puțin pe cel care a fost și va fi mereu George Enescu!

4

Enescu 2019. Yuja Wang sau „unde am rămas”.

Yuja Wang nu are nevoie de nicio prezentare sau de vreun promo. Ea a fost vedeta zilei de duminică, 8 septembrie. Yuja stârnește, în primul rând, curiozitate prin excentricitate. Este un personaj, un produs de marketing muzical perfect, pachetul complet. Una dintre puținele personalități ale muzicii clasice care poate concura cu orice vedetă hollywoodiană din toate punctele de vedere. Yuja pășește încrezătoare pe scenă, oprește respirația și lasă în urma ei guri căscate. Bine, despre pași, cântă mult mai bine cu acei pantofi cu toc de 12 cm decât merge cu ei. Asta așa, off topic. Ca de introducere. 

A interpretat concertul nr.3 în re minor de Serghei Rahmaninov, o lucrare de o deosebită dificultate tehnică, ce pare a fi a piece of cake în mâinile chinezoaicei. Charismatică, calculată în fiecare gest, cu păreri clare despre ceea ce dorește să se întâmple cu muzica sa, kind of a boss lady pe bună dreptate (un fel de Beyonce asiatică a muzicii clasice), dând naștere unei versiuni altfel a concertului pentru pian. Multă libertate, pasiune dezlănțuită în interpretarea sa, prea multă pasiune pentru unele gusturi. Dar e Yuja. Va plăcea necondiționat (doar eu am fost puțin hater la final, recunosc. Mi-a trecut ulterior).

De la rochia albă, lungă (eu și Daria puteam să pariem că va fi scurtă, dar na…), mulată, de sirenă și până la frizură, la celebra ei „reverență” în semn de mulțumire pentru aplauzele furtunoase (care, a 4-a, a 5-a oară într-un singur concert devine cam mult și-și pierde din farmec) și sexualitatea transmisă cu bună știință, strategic și până la tehnica pianistică impresionantă, la finețea nuanțelor de piano, Yuja Wang a fost exact cum mă așteptam. Fără cusur. Un artist unic, cu o personalitate puternică, dezinhibată, capabilă de o forță de atracție incomensurabilă. Yuja Wang, mulțumim pentru un regal de muzică, autenticitate și nebunie frumoasă!

Nu cred că cineva se aștepta la mai puțin de la Yuja. Ea este un spectacol în sine, un spectacol regizat în detaliu. O divă pe scenă și în afara ei, mi-a fost dat să înțeleg din anumite suse. Cu toate acestea, generoasă cu publicul Festivalului, oferindu-i acestuia nu mai puțin de 3 bisuri, în care, dacă mai era ceva de demonstrat, cu siguranță a făcut-o! A fost răsplătită cu flori, pe care le-a îmmpărțit la rândul ei instrumentiștilor. La pauză, extaz pe de-o parte, comentarii atotștiutoare pe de alta. Nu mă regăsesc în nicio categorie, iar, întrebată despre cum mi-a plăcut Yuja, răspund: „frumos concept de marketing!”, ca un prim impuls. Părerea la rece este alta și a fost expusă în rândurile de mai sus. De asemenea, mai sunt și cei pentru care apariția pianistei a cântărit mai mult decât formidabila interpretare. Acei superficiali ușor snobi care judecă ambalajul și n-au înțeles nimic din nimic, mulți în domeniul muzical. Trist.

Orchestra Staatskapelle Dresda, sub bagheta dirijorală a lui Myung-Whun Chung, suportul ideal pentru o asemenea personalitate, ca o plasă de salvare ce-i stă la dispoziție, oferindu-i, totuși, spațiul necesar de desfășurare, un ansamblu închegat, acesta fiind cel de-al 5-lea concert din cadrului unei turneu ce se desfășoară de la finalul lunii august, pornind din Germania spre Irlanda, Londra (BBC Proms), Elveția și poposind la București.

P.S.: Sper că ați văzut cu toții Instastory-urile Yujei, cele cu rochița scurtă roz, pe motocicletă, noaptea-n București. Dacă nu, mare ghinion…

Am încheiat seara cu Vivaldi, operă în concert. Epuizarea m-a ajuns mai devreme decât mă așteptam, dar, deși am plecat la pauză, nu am putut să ratez ocazia de a o reasculta pe soprana Ana Maria Labin, cea care a fost o Fiordiligi excepțională la ediția precedentă, într-o interpretare concertantă a operei Così fan tuttela un nivel de care România nu va mai avea parte curând, și de a o asculta pe contralta Delphine Galou, titulara din Il Giustino. O încântare! Încă-mi pare rău că oboseala m-a îndemnat să plec la pauză…

3

Enescu 2019. De vorbă cu Sir Bryn Terfel. Revedere.

Mă aflu la cea de a doua întâlnire cu Sir Bryn. Acum doi ani am rămas plăcut impresionată de modestia și simțul său al umorului. Am pornit înspre repetiția acestuia și mă întrebam în taxi: Oare mă mai ține minte? Sigur nu... Greșeala mea. Încă înainte de a putea articula un Hello anemic și timorat la vederea starului, acesta mă întâmpină cu brațele deschise și ochii mari. Hi! I remember you. I saw you on Instagram with Diana Damrau last week. Cine ar fi crezut?! După o scurtă conversație în care s-a amuzat copios de faptul că sunt atât de emoționată și serioasă, a acceptat interviul pe care urmează să-l citiți și ne-am pus reciproc la curent cu cele întâmplate în cei 2 ani, s-a retras în cabina sa pentru o scurtă pauză înainte de cea de a doua parte a repetiției. Dio che nell’alma infondere amor volesti e speme… se aude fredonat și ușa cabinei se deschide. What opera is this?, întreabă. Don Carlo, îndrăznesc. Brava!, îmi răspunde zâmbind, plăcut impresionat. Do I get a selfie for that?, îmi permit. Of course! Zis și făcut!

În continuare, vă propun o conversație dedicată în primul rând tinerilor cântăreți de operă și, mai apoi, publicului Festivalului George Enescu.

Bine ați revenit la Festivalul George Enescu! Mă bucur atât de tare că avem șansa de a ne revedea, de această dată prin intermediul unui recital pe care îl veți susține alături de Orchestra din Monte Carlo, ce va aduce în fața publicului un repertoriu puternic, mult Wagner… Cum vă simțiți în așteptarea reîntâlnirii cu publicul din România, cu atmosfera Festivalului? Aveți emoții?

Nu, absolut deloc! Ediția precedentă am fost invitat în ultimul moment, pentru a „salva” recitalul din care Lang Lang și-a anunțat retragerea. Probabil că spectatorii se așteptau la un pianist (râde). Dar au ajuns în fața acestui gal voinic, foarte înalt ce urma să cânte în superba voastră sală. Auzisem de la minunații voștri cântăreți români despre Festivalul Enescu, dar doar în momentul în care ai ocazia să fii aici realizezi cât de special este de fapt. Festivalul facilitează întâlnirea unor muzicieni de excepție, iar prezența mea aici pentru a doua oară, 2 ani mai târziu, alături de orchestra Filarmonicii din Monte Carlo și maestrul Gareth Jones, cu un repertoriu pe care îl cânt de o perioadă destul de îndelungată, după cum spuneai, niște Wagner, niște băieți răi lumii operei, este o bucurie! Este minunat să intri în pielea acestor personaje negative cu care, în mod surprinzător, publicul empatizează. 

Care este primul lucru care vă trece prin minte atunci când vă gândiți la recitalul pe care l-ați susținut aici, acum 2 ani?

Frumusețea sălii! Pentru un recital cu pian, cred că această sală are cea mai bună acustică pe care am întâlnit-o. Iar eu am cântat în multe săli! Îmi este foarte greu să mă gândesc la o sală care să-i fie superioară acesteia, în ceea ce privește ambianța, frumusețea. De asemenea, mi-a rămas în suflet publicul. Publicul acestui Festival este incredibil de informat. Vin oameni din toate colțurile lumii. Chiar și la micul dejun am avut ocazia să întâlnesc un grup de australieni care mi-au spus că vor veni la concert. Iar faptul că guvernul sponsorizează 85% este uimitor! Mi-aș dori să pot să fac același lucru în Wales, să adun asemenea artiști.  De exemplu, orchestra din Monte Carlo a cântat ieri alături de violoncelistul Gautier Capuçon și de dirijorul Maxim Vengerov, iar săptămâna trecută Festivalul a găzduit concertele Dianei Damrau și a lui Rolando Villazón! Este absolut uimitor! M-am întâlnit cu majoritatea distribuției operei Peter Grimes în această dimineață, la micul dejun. E o șansă și pentru voi să ne revedem, să comunicăm. M-am întâlnit cu Paul Daniel în această dimineață, pe care nu l-am văzut de peste 10 ani. A fost minunat să ne punem la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile noastre. Oganizatorii plasează strategic Festivalul la finalul verii. Astfel, toți artiștii care vin sunt bronzați și relaxați după vacanță, în formă (râde). Mă simt binecuvântat să mă aflu aici din nou!

Opera lui Richard Wagner este, după cum spuneați, o prezență constantă în repertoriul dumneavoastră, de o perioadă destul de îndelungată. Reprezintă această alegere repertorială urmarea unei evoluții firești a vocii sau vorbim despre o serie de roluri pe care v-ați dorit dintotdeauna să le interpretați?

Atunci când mergeam la audiții, la începutul carierei mele, îmi alegeam cu mare atenție ariile care îmi confereau confort psihic și vocal. Începeam mereu Non piu andrai din Le Nozze di Figaro de Mozart, iar apoi cântam monologul Das duftet doch der Flieder din Maeștrii cântăreți din Nürnberg de Wagnerprima arie din programul acestei după-amieze. Mă gândeam că, prin intermediul acestei alăturări repertoriale, îmi voi demonstra capacitatea de a cânta atât în limba italiană, cât și în limba germană, de a demonstra muzicalitate, capacitatea de a face pianissimo… Acestea sunt două arii foarte importante pentru mine. Mi-au prins bine la audiții, iar directorii muzicali sau dirijorii păreau să admire curajul acestui tânăr bas-bariton, venit chiar după Cardiff Singer of the World din 1989, concurs pe care Dmitri Hvorostovki l-a câștigat, iar eu, sper, am fost imediat în urma acestuia, pe locul al II-lea. Wagner s-a strecurat, astfel, pe tot parcursul carierei mele și, deci, și în recitalul serii! Să cânți ceea ce poate fi numit repertoriul de vârf al vocii de bas-bariton, ca de exemplu rolul Wotan, mare parte din prima jumătate a recitalului, este minunat! În ceea ce privește cea de a doua jumătate, voi continua această bad boy experience, încheiând cu arii de musical și câteva cântece tradiționale galeze. 

Cum s-a desfășurat, însă, acest parcurs de la Masetto, Figaro la Wagner și Sir Falstaff al lui Giuseppe Verdi? 

Pentru începutul carierei mele, cred că Masetto în Don Giovanni a fost un rol care mi-a permis să observ cum colegii mei mai experimentați abordau rolurile Leporello sau Don Giovanni, roluri pe care știam că le voi interpreta la un moment dat. A fost o oportunitate de a explora. 

Apoi, Figaro din Nunta, care a devenit un fel de carte de vizită pentru mine, cu care am debutat pe cele mai importante scene din Chicago, New York, Londra, Milano. Figaro a prins rădăcini adânci în centrul întregii mele ființe. Am studiat foarte mult acest rol! Adu-ți aminte! Sunt fiul unui fermier. Interacțiunea cu dirijori, regizori, colegi de scenă – toate acestea erau noi pentru mine. Figaro a prins rădăcini adânci în centrul întregii mele ființe. 

Rolul meu preferat la acest moment este Falstaff. Iubesc acest rol, dar cred că încă mai sunt câteva detalii de pus la punct în ceea ce privește interpretarea sa. Încă nu mă simt confortabil pe întregul său parcurs, nu i-am aflat toate secretele în ceea ce privește registrele, psihologia personajului, dar muzica și libretul sunt minunate!

V-ați gândit vreodată la repertoriul enescian, poate chiar la Oedipe?

Mi s-a propus Oedipe la un moment dat, este o lucrare uimitoare, dar am refuzat, pentru că nu mă simțeam capabil la acel moment. Deși n-ar trebui să mă simt atât de inconfortabil, pentru că cunosc creația lui George Enescu, rădăcinile sale adânci în folclorul românesc. A fost atât de talentat în toate aspectele. Dirija, cânta la vioară, compunea… și călătorea foarte mult. O personalitate de o capacitate impresionantă. 

Care ar fi sfatul dvs. pentru tinerii cântăreți de operă aflați la primii pași pe marea scândură?

Primul meu sfat ar fi: Nu te lua prea în serios, iar apoi, bucură-te! Este nevoie de o doză de talent pentru a cânta, iar acest fapt trebuie acceptat, și ai, bineînțeles, nevoie de toate capacitățile tehnice pe care le deprinzi în primii ani, în anii de studiu. Eu am studiat timp de 5 ani la Guildhall School of Music and Drama și, prin intermediul profesorilor mei, corepetitorilor alături de care lucram la stil, interpretare, mi-am construit această armură de smecherii, care mi-a dat posibilitatea să pornesc la drum dintr-o poziție favorabilă, zic eu. Dar apoi, lumea se deschide în fața ta, apar diferite oportunități, întâlnești diferiți dirijori, pianiști. 

Personal, am avut norocul ca în viața mea să apară la timpul potrivit oameni ca Abbado și Muti, James Levine, Carlo Maria Giulini, acești minunați creatori de cariere. Studiul unor recitative sau unor arii alături Muti sau Abbado, te învață mai mult decât ai putea să înveți într-o viață. Acești oameni au o experiență incredibilă! De asemenea, Sir Georg Solti și-a pus o importantă amprentă asupra carierei mele. Momentul în care am avut ocazia să cânt sub conducerea sa muzicală a fost unul revelator pentru mine! La fel cum s-a întâmplat și cu Angela Gheorghiu. La Traviata pe care a interpretat-o alături de aceasta a transformat-o într-un adevărat star și a catapultat-o către ceea ce urma să fie spectaculoasa sa carieră. În anii 90, am cântat Don Giovanni alături de Angela. Eram tineri în căutarea unui drum, dar, odată ce a lucrat cu Sir Georg, a devenit o cu totul altă voce. 

Cred că este foarte important ca tu, ca interpret, să asculți de oamenii cu care ai oportunitatea să lucrez, să reacționezi imediat la indicațiile pe care aceștia ți le oferă. Dacă un dirijor îți sugerează să cânți o frază într-un anumit fel, cred că i-ar plăcea ca tu să pui în practică imediat sfatul său. De exemplu, Sir Georg Solti devenea foarte irascibil dacă era pus în situația de a-și repeta indicațiile. 

Ascute-ți creionul și fii mereu pregătit să notezi totul pe partitură!

Sir BRYN TERFEL

Partiturile mele sunt multicolore, notez cu albastru, verde, roșu diferite detalii pe care dirijorii mi le-au spus. În lumea operei, fiecare dirijor/regizor are propriile sale opinii, viziuni asupra stilului, interpretării, propria concepție asupra legatisimo, cantabilepianisimo, fortisimo. Dacă astăzi cânți Falstaff, de exemplu, la MET cu James Levine, pentru reprezentația de săptămâna viitoare, de la La Scala cu Abbado, trebuie să fii tabula rasa, mereu pregătit să fii modelat precum plastilina. Ascultă și reacționează! La începutul carierei mele nu ascultam și voiam să fac lucrurile în felul meu, ceea ce este total greșit. 

De asemenea, cred că foarte important pentru cariera mea a fost faptul că mereu am mers să ascult spectacolele colegilor mei. Dacă mă aflam la New York, mergeam la operă, la recitalurile studenților, la masterclass-urile tuturor acestor mari cântăreți, precum Renata Scotto, și mă ascundeam într-un colț. Dacă aveam ocazia, mergeam să ascult repetițiile colegilor mei, ca James Morris repetând Wotan sau Sir Thomas Allen repetând Don Giovanni. Informația e foarte importantă! Îți vin idei noi, realizezi ce ai putea la rândul tău să faci și, sper, implementezi în reprezentațiile tale. Dacă faci parte din colectivul unui teatru liric și ești colegial, studiezi, ești drăguț cu toată lumea, există mai multe șanse să fii invitat și pentru o a doua oară. Asta este ceva cu care pot să mă laud. Mereu am fost reinvitat pe unde am cântat. Înseamnă mult pentru mine! 

Vorbiți, așadar, despre întâmplări fericite, despre întâlniri revelatoare, despre a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Este acesta secretul unei cariere de succes? V-ați gândit la începuturi că veți ajunge aici?

Este vorba doar despre oportunități și despre a fi la locul potrivit la momentul potrivit! Nu mi-am imaginat această ascensiune de care cariera mea a avut parte. Am cumpărat o casă în Cardiff, gândindu-mă că voi lucra pentru totdeauna la Welsh National Opera. Speram să fiu angajat, să am oportunitatea de a-mi dezvolta repertoriul acolo, ca, mai apoi, să fiu invitat în alte case de operă. Am început prin intermediul rolurilor mici, roluri ca Masetto, Sprecher în Die Zauberflöte, Geisterbote în Die Frau ohne Schatten de Strauss, dar, pentru mine, totul s-a întâmplat atât de repede!

Ce vă spuneți înainte de face primul pas pe scenă? 

Pe scenă, trebuie să spui o poveste, să comunici cu publicul, chiar dacă cânți un monolog wangerian scos din contextul întregului operei. Tot trebuie să oferi 100% emoție. Încerci să te convingi să te bucuri de actul artistic, dar, cu vârsta, vocea devine din ce în ce mai fragilă. Își păstrează, bineînțeles, întinderea, dar își pierde din prospețime și din siguranța că totul va fi în regulă, la un anumit standard. Dintr-un anumit punct de vedere, poate că trebuie să lucrezi puțin mai mult cu trecerea timpul, să fii mai atent la încălzire, să acorzi mai multă atenției partiturii, versurilor. Suntem mereu atât de ocupați. Este foarte important să te organizezi în așa fel încât să ai destul timp să te recuperezi, să îți odihnești vocea. Așadar, dacă vocea este unde trebuie, îmi spun că mă voi bucura de faptul că sunt pe cale să evoluez în fața publicului. Dar nici eu nu întineresc, deci… Publicul îi iubește pe Damrau, Villazón care sunt în floarea carierei lor acum. Este uimitor să privești cum acești oameni își manageriază cariera. 

Sir Bryn ne-a făcut cunoștință cu repertoriul său actual de operă, cel întru care vocea sa evoluează atât de natural, aproape că-l cerea, Wagner. Ne-a adus acel strop de Wagner atât de așteptat în Festival. Alături de Wagner, straight out italian Verismo, Boito și al său Mefistofele, „to continue this bad boys line”, după cum însuși interpretul îmi povestea de cu dimineață, după repetiția generală. Am putea spune că vorbim despre un program operatic pentru connaisseurs, prea puțin prezent pe scenele teatrelor lirice din România. Cu toate acestea, din repertoriul serii lipsește ultimul său debut, rolul despre în care declară că se simte cel mai bine la acest moment, Falstaff, încheiând într-o notă „light”, cu câteva titluri de musical. Aduce din nou în fața publicului din România celebra „If I were a rich man”, unul dintre bis-urile ediției precedente alături de „Deh, vieni alla finestra”. Sper că măcar astăzi, cei neîndestulați (sau de neîndestulat) de acrobații vocale s-au simțit ceva mai bine. Hmm? Cum e? Străluciesc acutele?

Sfatul pe care îl oferea Sir Bryn tinerilor este cel de a nu se lua prea în serios. Solistul se joacă și joacă muzica, interpretează rolul ca intergrat într-o montare de operă cu toate cele necesare. Te face să vizualizezi decor, butaforie, parteneri de scenă. Cât despre Orchestra din Monte Carlo, aceasta și ale sale alămuri cu preponderență au toată admirația mea. Chapeau bas! Pe curând, Sir Bryn Terfel…

5

Enescu 2019. Despre „Arminio”. De vorbă cu Ruxandra Donose.

Această ediție Festivalului George Enescu mi-a adus și oportunitatea de a însoți și ghida artiștii străini, pe parcursul șederii acestora în București, ocazia excepțională de a schimba gânduri și păreri despre Festival și lucrările interpretate, dar și de a participa la repetiții – o adevărată binecuvântare pentru orice tânăr muzician, o sursă de inspirație de o complexitate cum rar întâlnești! Prima experiență de gen are loc chiar în acest moment în care aștept emoționată să-i întâlnesc pe soliștii care, alături de orchestra Armonia Atenea sub conducerea muzicală a dirijorului George Petrou, vor aduce în fața publicului enescian opera Arminio de Georg Friedrich Händel, pe 14 septembrie, în cadrul seriei Concertele de la Miezul Nopții (ora 22:30). Aceștia sunt contratenorul Max Emanuel Cenčić (Arminio), soprana Sandrine Piau (Tusnelda), soprana Aleksandra Kubas-Kruk (Sigismondo), tenorul Sebastian Monti (Varo), bas-baritonul Pavel Kudinov (Segeste), contratenorul David Dq Lee (Tullio) și, spre imensa mea încântare, mezzosoprana Ruxandra Donose (Ramise).

În cele ce urmează, vă invit să luați parte la o scurtă conversație pe care am avut-o alături de mezzosoprana Ruxandra Donose despre ceea ce veți putea urmări în această seară pe scena Ateneului Român, dar și despre parcursul dintre aceasta și Festivalul George Enescu. Enjoy!

Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde afirmat, cu aceeași seninătate, profesionalism și eleganță ce vă caracterizează, celei de a doua invitații pe care am onoarea să v-o adresez, de această dată spre a păși în Lumea în armonie, a ediției 2019 a Festivalului Internațional „George Enescu”! Repetiție generală a Oedip-ului enescian ce urma să deschidă ediția 2017 a Festivalului a prilejuit prima noastră întâlnire, urmată la foarte scurt timp de prezența dvs. la Cluj, în distribuția operei Das Rheingold de Richard Wagner, sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeșelea. Vorbeați la acel moment despre faptul că venise momentul să abordați un repertorui mai dramatic și urma să interpretați ciclul Wesendonck Lieder de Wagner într-un concert la București, dar, în ceea ce vă privește, ne-am obișnuit cu o maleabilitate repertorial rară, aș îndrăzni să spun chiar unică, dat fiind și faptul că, pentru această ediție a Festivalului, ați revenit la Baroc prin intermediul rolului Ramise din opera Arminio de George Friedrich Händel. Când a avut loc prima dumneavoastră interacțiune cu Festivalul George Enescu, cum s-a dezvoltat această „legătură” pe parcursul anilor și ce ne pregătiți pentru ediția 2019?

Debutul meu la Festival Enescu a avut loc in anul 2015, cântând Das Lied von der Erde de Mahler. Scena Ateneului Roman a găzduit Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo, dirijată de maestrul Cristian Mandeal, iar rolul tenorului era interpretat de Vincent Wolfsteiner. Eu cântasem Das Lied von der Erde (Cântecul pământului) cu mulți ani în urmă la Wiener Staatsoper, sub bagheta maestrului Mandeal, și a fost o regăsire foarte placută.

În anul 2017 m-am reîntors la Festivalul Enescu, chiar in deschidere, la Sala Palatului, participând la prezentarea sub formă de concert a operei Oedipe de George Enescu, alături de London Philharmonic Orchestra sub bagheta noului director artistic al Festivalului, Vladimir Jurowski, și împreună cu un grup stelar de cântăreți internaționali. În rolul principal, baritonul francez Paul Gay, în rolul lui Tiresias basul englez Sir Willard White, ambii lăsând o impresie memorabilă publicului din România. La scurt timp după aceea, am repetat concertul în aceeași formulă și la Londra, unde succesul a fost răsunător, s-a vorbit despre unul din cele mai importante evenimente ale stagiunii. După cum spuneai, anul acesta voi interpreta rolul Ramise din opera Arminio de George Friedrich Händel.

Atunci când cânt Händel, mi se pare că asta este tot ce vreau să cânt vreodată. Muzica barocă are pagini fantastice! Atât Barocul, cât și Mozart și Belcanto sunt centrul gravitațional al vocii și al tehnicii. Atâta timp cât poți să le cânți și te poți întoarce oricând la ele, înseamnă că vocal e totul în ordine.

Ruxandra donose

Abundența de operă barocă din ediția 2019 a Festivalului Enescu reflectă, cred, popularitatea enormă a muzicii baroce pe scena muzicală a lumii. Eu colaborez de câțiva ani cu Max Emanuel Cencic (contratenor) și cu Jorgos Petrou, dirijorul orchestrei Armonia Atenea. Am înregsitrat mai multe opere baroce, pe care apoi le-am prezentat în concerte sau spectacole cu producții fastuoase, pe scenele europene de concert, operă și festivaluri și am fost martora nenumărator săli arhipline cu un public fidel și entuziast. Am colaborat și cu alte orchestre baroce cu care am înregistrat, ca de exemplu I Barrochisti, Pomo D’Oro, Freiburger Barockorchester sau La Cetra. Muzica barocă are întotdeauna o audiență înflăcărată.

Cât despre unde și când o veți putea asculta pe mezzosoprana Ruxandra Donosa în stagiunea ce stă să înceapă…

Voi avea o stagiune foarte plină și variată, care va acoperi din nou repertoriu de la Baroc și până la operă contemporană, trecând prin marii romantici ca Berlioz, Verdi, Ponchielli, și, bineînțeles, noul meu „prieten“ , Richard Wagner. Pe langă roluri deja cântate, cum ar fi Ramise în Arminio, Alcina în Orlando Furioso, Marguerite în La Damnation de Faust sau Sieglinde în Die Walküre, Principessa Eboli în Don Carlos sau Elektra în opera Orest de Manfred Trojahn, voi adăuga în continuare niște roluri noi importante, cum ar fi Laura în La Gioconda, Judit în Castelul Prințului Barbă-Albastră de Bartók și Brangene în Tristan și Isolda de Wagner. Aceste roluri îmi vor prilejui reîntoarcerea pe scene dragi, precum Royal Opera Covent Garden, Staatsoper Wien, Grange Park Opera și reîntoarcerea pe scenele de concert din Bamberg, Moscova, Shanghai și Beijing. În România se pare că voi ajunge într-un oras în care nu am mai cântat din vremea studenției, și anume Arad, pentru un concert de arii și duete din opere. Exista și alte proiecte interesante în România, însă nu vreau să le menționez până nu prind o formă concretă.

Așadar, miezul nopții ne va prinde alături de muzica uneia dintre operele preferate ale lui Händel, alături de spectaculosul fir narativ în centrul căruia se află Armonio, opera omonimă personajului principal având premiera pe 12 ianuarie 1737 la Covent Garden, după imensul succes pe care compozitorul l-a avut cu opera Rinaldo pe scena londoneză. Acțiunea se bazează pe evenimentele din timpul invaziei române pe teritoriile Germaniei de astăzi, din anul 9 după Hristos.

Fondată în 1991, orchestra Armonia Atenea abordează un repertoriu foarte amplu, care include de la concerte din barocul timpuriu, până la lucrări de secol XXI, precum și producții de operă și balet. Orchestra este invitată regulat la cele mai prestigioase festivaluri din lume, precum Musikverein, Théâtre des Champs-Elysées, Opera Royal de Versailles, Concertgebouw, Pleyel, Festivalul de la Innsbruck, Festivalul Versailles și prestigiosul Festival George Enescu de la București. Armonia Atenea are o discografie foarte bogată, cu înregistrări la DECCA, SONY CLASSICAL, EMI Classics, MDG, ECM Records, foarte apreciată de presa internațională de specialitate – Diapason, BBC, Opéra-Découverte etc. Cea mai recentă înregistrare, la DECCA, este opera Alessandro, de Handel, cu o distribuție răsunătoare: Max-Emanuel Cencic, Karina Gauvin, Julia Lezhneva și Xavier Sabata – care a fost aclamată de critică (Diapason d ‘Or, Choc Classica, Choc al anului 2012, înregistrarea anului – BBC, „Cea mai bună înregistrare a Anului” și marele premiu la Premiile Internaționale de Opera 2013).

2

Enescu 2019. Rolando Villazón. O privire obiectivă.

Warning! Aceasta este opinia unei persoane care nu a avut ocazia să-l asculte live pe tenorul Rolando Villazón înainte de nefericitele evenimente care s-au abătut asupra vocii acestuia în anii 2007-2008, ca nu a încercat să-și proiecteze în ureche “vocea lui de demult” și nu a pășit în sala de concert cu preconcepții. 

Am sărit peste câteva evenimente notabile de pe parcursul Festivalului, despre care nu am apucat încă să vorbesc, dar, fără îndoială, o voi face, pentru a aborda acest subiect, aș spune eu, controversat al recitalului tenorului Rolando Villazón din cea de a 11-a zi de Enescu, de la Ateneul Român. Nu sunt, n-am fost vreodată fan Villazón, dar îmi asum părerea ce urmează a fi expusă și nu, nu voi arunca cu pietre și nici nu voi jeli „artistul care a fost”, ci voi fi cât se poate de obiectivă. Am auzit la rându-mi fel și fel de vorbe ale gurilor rele, acești atotcunoscători ai vocii, cu așteptări hiperbolice de la soliștii de operă. Ce s-a întâmplat, de fapt, la Ateneul Român, însă, dacă mă întrebați pe mine…

Tenorul a pășit pe scenă alături de pianista sa, și-a scos un bilețel din interiorul sacoului, l-a citit cu atenție și ne-a surprins, pe un ton comic, ca un copil mândru de poezia învățată, cu cele două fraze pe care le-a învățat în limba română: „Bună seara (sau mai mult buona seara)! Mă bucur că sunt la Bucharest!”. Sala, în delir din primul minut. Este fermecător peste așteptări. În program, Șapte cântece populare spaniole (El paño moruno, Seguidilla murciana, Asturiana, Jota, Nana, Canción, Polo) de Manuel de Falla, Neu din „Patru melodii” și Damunt de tu només les flors din „Combat del somni” de Federico Mompou, Cântece clasice spaniole (La mi sola, Laureola; Al amor; ¿Corazón, porqué pasáis?; Con amores, la mi madre; Del cabello más sutil; Chiquitita la novia – Coplas de Curro Dulce) de Fernando Obradors, Cinci cântece pentru copii (Caballito – Antonio de Trueba; El lagarto y la lagarta; Canción tonta; Canción de cuna; Las cinco horas) de Silvestre Revueltas, Las nubes (Jardín antiguo; Deseo; Alegría de la soledad) de Carlos Guastavino, Canción del árbol del olvido, op. 3, no. 1 de Alberto Ginastera și Gitana de Luis Antonio Calvo.

Nu vorbim despre un repertoriu de primă mână, într-adevăr. Am putea să-l acuzăm chiar și de precauție. Dar inteligența și calitatea unui artist stă (și) în capacitatea de a-și distinge cu atenție posibilitățile vocale, atuurile (în acest caz, rămase) și cum pot fi acestea utilizate spre a da naștere unui act artistic la potențial maxim. Villazón este un cântăreț inteligent, cu alegeri vocale asumate, fie că vorbim despre o emisie mai deschisă decât cea cu care suntem obișnuiți sau despre o ușoară detimbrare. Registrul mediu și cel grav și-au păstrat frumusețea timbrală, omogenitatea și penetranța. De altfel, însăși conceptul hispanic al recitalului mi se pare unul ofertant, inedit pentru publicul din România.

Privește, parcă, în ochii fiecărui spectator. Reușește să manipuleze emoțional (în cel mai bun sens posibil) întreaga sală a Ateneului, plină până la refuz. De la o lacrimă în colțul ochiului, la un zâmbet larg sau chiar hohote de râs, distanța este doar de o frază colorată atent de tenorul mexican. Se simte ca acasă și transmite o energie atât de pozitivă. Nu mă așteptam. Charisma sa este electrizantă și demonstrează o sensibilitate aparte.

În cea de a 2-a parte a recitalului, intră pe scenă cu același zâmbet modest, prietenos, cald. Îi invită pe spectatorii din spatele său ma aproape. „Acum, o luăm de la început”, glumește tenorul. Este genul acela de recital la care diferența o face (și) deschiderea sufletească cu care pășești în sală. Părerile preconcepute ucid bucuria. Fie ea cât de mică.

Înspre final, oboseala își face observată prezența, dar Villazón nu se dă bătut. Este generos. A cucerit publicul. Acesta îl adoră, iar el îi oferă acestuia nu mai puțin de 4 bis-uri. Recunosc că încă de la ultimele 3 lucrări din program, când vocea începe să refuze să mai răspundă, apar mici probleme de intonație, am început să mă întristez. Limita a fost, din păcate, depășită și, cumva, un ochi râde, iar celălalt plânge în acest moment al recitalului. Refrenul ultimului dintre bis-uri, celebrul Cielito lindo, este cântat cot la cot cu publicul și aplaudat frenetic la final. Ay, ay, ay, ay, canta y no lloresporque cantando se alegran, Cielito lindo los corazones pare a fi motto-ul serii.

Marea majoritate a spectatorilor îl așteaptă acum în foaierul Ateneului, unde tenorul va da autografe și se va fotografia cu admiratorii săi – din trecut și prezent, unii întru regretul vocii ce-a fost, alții întru admirația capacității de a-și depăși condiția și de păși zâmbind pe scenă. Mă încadrez în cea de a doua categorie.

La pian, una dintre pianistele preferate de majoritatea soliștilor de nivel internațional ai vremii, precum Jonas Kaufmann, Piotr Beczala, Joyce DiDonato, Marlyn Horne. De asemenea, coach al Metropolitan Opera din New York, pianista deține arta de a susține vocea, de a-i oferi solistilui spațiul necesar de desfășurare, libertate și, în același timp, siguranță.

Da, au trecut peste 10 ani de la acea La Traviata de la Salzburg și de la acea Boema cu Netrebko, aproape aproximativ 11 ani de când, în urma acelui Don Carlo cariera tenorului a alunecat pe o pantă mai puțin fericită, iar astăzi, Villazón este altul, cu sclipiri, însă, a ceea ce a fost. Adevărul este că Villazón este iubibil. Ți se face drag de dragul cu care dăruiește muzică și, într-un final, acesta trece mai presus de orice „imposibilitate vocală”. Și-l admir. Îl admir pentru zâmbetul sincer pe care îl afișează în ciuda greutăților prin care a trecut și îl aștept cu interes în recitalurile de pe 19-20 septembrie, recitaluri cu un cu totul alt repertoriu, în cadrul Festivalului Enescu.

4

Enescu 2019. Julia Fischer. ONF. Orfeu și Euridice.

Mi-a părut tare rău că a trebuit să părăsesc Enescu pentru 2 zile și să înfrunt realitatea (aka Admiterea la Masterat). Dar, iată, cele fix 36h petrecute la Cluj au fost de bun augur din atât de multe puncte de vedere. Pentru început, mă întorc la Enescu în calitate de Masterand al specializării Muzicologie din cadrul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca (couldn’t have been more proud!) și, ca o urmare a acestui fapt, mi-am luat adio de la stresul și anxietatea pe care acest eveniment le picura încet, dar sigur asupra fiecărui moment din viața mea de vreo lună încoace. Cu alte cuvinte, tot ce mi-am propus în acest an, s-a întâmplat conform așteptărilor, cu succesc! Toate cele „pământene” fiind duse la îndeplinire, am zburat înapoi pe norișorul meu pufos, perfect, enescian, unde voi rămâne pentru alte 16 zile perfecte de muzică și personalități remarcabile din acest domeniu minunat, iar de astăzi, cea de a 8-a zi de Festival, ne revedem în sălile de concert, cu forțe proaspete!

Am primit foarte multe mesaje emoționante în urma interviului realizat alături de soprana Diana Damrau și compozitorul Iain Bell, mesaje care sunt mereu bine venite, asemenea criticii constructive, de altfel, și care înseamnă foarte mult pentru noi. Așadar, vă mulțumesc deosebit de tare și pe această cale pentru aprecieri!

Apropos, toată lumea dezamăgită de Tablouri dintr-o expoziție în interpretarea Orchestrei Naționale a Franței dirijată de Emmanuel Krivine? Toată lumea regretă interpretarea lui Gergiev? Am auzit că Evgeni Kissin și al său Liszt au fost la nivelul așteptărilor. Ce s-a mai întâmplat (și n-am citit) cât am lipsit eu? 

După cum spuneam, am revenit în forță. A fost o zi dintr-aia cu de toate, despre care abia aștept să vă informez. Am început de dimineață cu scrisul, update-ul episoadelor despre zilele trecute, căci admiterea la Masterat m-a ținut în loc în acest sens, iar apoi, mi-am propus 3 evenimente din agenda de 5 ale zilei. Să vedem ce-am reușit să ascultăm în cea de a 8-a zi de Festival…

Iată, prima săptămână de Festival a trecut atât de repede, adunând, însă, pe parcursul său, zâmbete, amintiri și respirații tăiate cât pentru câțiva ani. Ne-am început ziua cu un recital cameral, cel al violonistei Julia Fischer și al pianistului Henry Bonamy, primul recital cameral instrumental la care ajung până acum în Festival, unul de marcă. Mă bucură dubla prezență a violonistei în ediția curentă, acest recital venind după simfonicul de cu două seri în urmă în care violonista, alături de Rundfunk-Sinfonierorchestrer Berlin, dirijate de Vladimir Jurowski, a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Brahms, concert la care mi-a fost imposibil să ajung. 

Repertoriul acestui recital cameral, în prima parte, o călătorie atât de frumoasă de la echilibrul și luminozitatea Clasicismului, prin intermediul Sonatei mozartiene nr. 26 în Si bemol major, un dialog omogen între cele două instrumente, la Romantism, cu Sonata nr. 1 în Sol major de Brahms, ca o istorisire aparte a dezvoltării genului de sonată, continuată cu Enescu, Sonata nr. 2 în fa minor, Tzigane de Ravel, rapsodia venind ca o încununare a celor prezentate cu eleganță și perfecțiune tehnică până atunci. 

Julia Fischer, de o inteligență muzicală aparte, delimitează atât de minuțios elementele stilistice dintre cele 4 lucrări fundamentale ale repertoriului violonistic, păstrând în același timp un sunet generos, amplu în armonice, ca o catifea grea și strălucitoare. Nu mă pot decide care dintre cele trei sonate mi-a plăcut cel mai mult, alături de Tzigane din final, rapsodia de Ravel ce debutează cu un solo spectaculos. Balanța tinde să se încline înspre Mozart, dar Enescu are mereu un loc aparte, în special când este vorba despre o lucrare atât de frumoasă, rar cântată, interpretată cu înțelegere deplină și asumare a celor cerute de compozitor de către fascinanta Julia Fischer. Acompaniamentul, de excepție la rândul său, întru completarea unei după-amiezi muzicale cu care rar ți-e dat să te întâlnești. 

Concertul Mari Orchestre ale Lumii de astăzi sau cel de-al treilea concert a Orchestrei Naționale a Franței, pe care am și eu, în sfârșit, ocazia să o ascult, l-a avut la pupitrul dirijoral pe Ion Marin. Programul s-a deschis cu Suita enesciană nr. 1, op. 9 și excepționalul său Preludiu la unison, mereu surprinzător prin simplitatea și frumusețea melodică. Ce reîntâlnire! 

Întotdeauna am considerat teatrală peste măsură, aproape coregrafică, gestica dirijorului Ion Marin, devenind chiar comică pe alocuri în momentele în care orchestra în mod evident nu rezonează cu această trăire excesivă a conducătorului ei. Expresivitatea, din nefericire, nu s-a reflectat în muzica ce a rămas chiar văduvită de substanță pe alocuri. M-a dus gândul la cele ce aveau loc exact cu o săptămână în urmă, Rapsodia nr.2 în interpretarea Filarmonicii berlineze și mă întrebam cum ar fi reușit Kirill Petrenko să „coloreze” ciclicitatea acestei lucrări și personajele sale melodice atât de atent construite de către compozitor. Poate ediția viitoare. 

În continuare, Ravel, Concertul în Sol, în interpretarea Alexandrei Dariescu. Pianista este un artist într-o evoluție continuă. O bucurie s-o revăd, ca de fiecare dată. Strălucește din ce în ce mai tare cu fiecare reprezentație, iar Ravel îi vine mănușă. Am aflat ulterior că Alexandra ne-a făcut martori ai debutului său în acest titlu. N-aș fi zis, având în vedere siguranță cu care pianista a îmbrățișat partitura pe scena Sălii Palatului. De la scânteia unui fulger, la lirismul unei poezii în cea de a doua parte, Alexandra a fost cameleonică, oferindu-se cerințelor partiturii întru totul. Revine la bis cu un omagiu Clara Schumann a cărei aniversare de 200 de ani de la naștere are loc. O romanță la finalul căreia unul dintre violonceliștii Orchestrei Naționale a Franței i se alătură. Încântare! O altă lucrare din creația femeilor compozitor cu care Alexandra ne face cunoștință. 

În cea de a doua parte, Images pour orchestre într-o interpretare mai fericită decât cea oferită Suitei enesciene. Pun asta pe baza faptului că orchestra franceză s-a simțit acasă în partitura debussyană. 

La miezul nopții ne-am delectat cu Orfeu și Euridice de Gluck. Mitul grecesc ce a inspirat atât de mulți compozitori de-a lungul istoriei operei se întâmplă să-mi fie familiar în interpretarea lui Gluck. Nu știu dacă această operă și-a găsit locul în vreo montare scenică completă în România, genul de operă acestei perioade de tranziție Baroc-Clasicism fiind, de cele mai multe ori, interpretată în concert, din cauza subiectelor mitice, dificile uneori de digerat de către publicul actual. S-a apelat la vocea de contratenor pentru rolul titular și nu varianta mai „la îndemână”, vocea de mezzosoprană. Festivalul Enescu a ales mereu pe sprânceană soliștii invitați pentru această tipologie repertorială, prea puțin (către deloc) prezentă în teatrele lirice din țară, precum operele lui Gluck sau mai pretențioasele opere ale lui Händel. Prezența lui Iestyan Davies mi-a adus aminte de delirul muzical oferit în urmă cu 2 ani de către Philippe Jarouski, Celine Scheen și ansamblul L’Arpeggiata, recitalul Händel goes wild. Ni s-a predat încă o dată impresionanta lecție a școlii de cânt a Barocului târziu, respectiv a Preclasicismului. Soprana Rowen Priece, în rolul lui Amore, este o prezență și o voce gingașă, mică, dar precisă, funcțională în contextul dat, dar fără vreo strălucire aparte. În ceea ce privește personajul lui Euridice, așteptările mele se îndreaptă înspre o voce de o timbralitate mai întunecată sau, cel puțin, cu o abordare mai dramatică a duetului cu Orfeu și a ariei sale Che fiero momento.  Corul s-a ridicat la nivelul întregului ansamblu, îndeplinindu-și cu succes toate cele 4 roluri avute pe parcursul operei, diferențiate prin culori, nuanțe și articulație. 

După cum spunea, mi-am propus 3 evenimente din agenda de 5 ale zilei. Le-am bifat pe toate! Mă gândesc acum, după aproximativ 8h de muzică, la ziua de mâine, care este la rândul ei foarte plină. Nu că ne plângem! Să tot fie Enescu și să tot fim harnici! Noapte bună!

3

Enescu 2019. Castelul Prințului Barbă-Albastră. Femeia fără umbră.

Cea de a 5-a zi de Festival a fost și ultima pentru mine înainte de o pauză de 2 zile pe care o regret, bineînțeles, dar ce să-i faci? A venit momentul să cobor de pe norișorul meu perfect, enescian, mult iubit și așteptat, după cum spuneam anterior, mai mult decât Crăciunul, pentru a pune la punct câteva treburi „lumești”. Superstițioasă cum mă știu, voi vorbi despre experiențele „pământene” imediat după ce vor fi duse la îndeplinire cu succes. Căci altfel, nu ne e cu putință. Dacă nu mă mai observați în sălile de concert, nu, nu am dezertat. Doar știți că mi-aș dori un never ending Enescu! I-am cedat domnișoarei Daria Popp locul meu în Paradis pentru scurt timp. Întâmpinați-o cu căldură, că e timidă și delicată! Revin curând cu forțe dintre cele mai proaspete!

Până atunci, această zi are un suflu aparte. Jumătatea mea și sfertul Jurnalului de Soprană a venit în vizită, to catch some #EnescuVibes. Mai mult decât atât, datorită programului său, ziua a 5-a este una dintre acelea marcate cu steluță în calendarul meu. Începem cu cel de-al doilea concert al Orchestrei Radiodifuziunii Poloneze, de această dată sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal. În program, de parcă cineva și-ar fi dorit să-mi facă un cadou, unul dintre concertele mele preferate pentru pian și orchestră din repertoriul rusesc, Prokofiev op. 26, în interpretarea pianistului Daniel Ciobanu, iar, în partea a doua, una dintre cele mai profunde și interesante titluri ale genului de operă ale secolului XX (una dintre operele mele preferate), Castelul Prințului Barbă-Albastră de Béla Bartók. Tocmai datorită dragului pe care i-l port acestei lucrări, recunosc, am pășit cu un ochi critic (mai critic decât de obicei) în sala de concert.

Având câteva interpretări de referinț în bagaj, deci și câteva (multe) fixuri despre cum ar trebui să fie abordat acest titlu, m-am lăsat greu convinsă. Unul dintre acestea este crezul conform căruia metafora textului nu poate fi transpusă muzical și mai apoi transmisă publicului decât de către nativi maghiari. Și câte și mai câte. Ei bine, în ceea ce privește pronunția, am avut dreptate. Și da, limba maghiară nu este una dintre cele mai ușoare. Încă de la primele fraze, cineva din stânga mea întreabă „Ce limbă e asta?”. „Maghiară”, răspunde blând și-ntrebător Daria. „Sau așa ar trebui”, nu mă pot abține să completez. Prologul înregistrat, într-o traducere mulțumitoare în limba română, începe imediat după ce luminile se sting. De menționat, regia acestui concept semiconcertant a fost realizată de Nona Ciobanu și Peter Košir, sub forma unor proiecții pe lateralele scenei, un joc de șotron cu 7 spații purtând simbolul celor 7 porți ale Castelului.

Soliștii serii au fost mezzosoprana Allison Cook (Judit) și bas-baritonul Derek Welton (Barbă-Albastră), două voci calitative, fără îndoială, cu posibilități expresive evidente (de menționat aici pianissimele impresionante ale bas-baritonului). Cu toate acestea, au existat momente în care orchestra înghite vocea solistei, frumoasă de altfel, dar nu neapărat de culoarea timbrală pe care mi-aș fi dorit-o pentru acest rol, având în vedere dramatismul situației și parametrii orchestrali. De asemenea, mi-aș fi dorit ca momentele orchestrale, atât de importante pentru atmofestă, pentru înțelegerea stării pshilogice a personajului, atât de descriptive să fie mai sugestive, orchestra depășind la Bartók rolul de acompaniament al vocii. O executare muzicală de înalt nivel, care, însă, nu reușește să exploateze multitudinea de emoții portretizate muzical insolit de către compozitor.

Cât despre Femeia fără umbră, ispita serii mele. Cumva, n-am idee cum și în ce fel, această lucrare mi-a atras magnetic pașii înspre Sala Palatului aproape împotriva voinței mele. Cu tot cu stres, oboseală, dezhidratare, mi-am luat partenera în crime și-am alergat-o între Ateneu și Sala Palatului imediat ce primul concert a luat sfârșit. Mă simțeam iresponsabilă, dar m-am scufundat în Strauss. Genul acela de muzică care te acaparează întru totul și-ți pune creierul în funcțiune, în care a făcut introducerea Damrau seara trecută cu debutul în ultima scenă a operei Capriccio. Bine, recunosc, am venit și pentru Jurowski și pentru Ildiko Komlosi, mezzosoprana care m-a cucerit acum 2 ani cu rolul din Oedipe. Dacă vocea mezzosopranei dă acum, din păcate, semne de uzură (potrivită, totuși, pentru rolul doicii), Jurowski mi-a satisfăcut așteptările, reușind să manipuleze masa orchestrală, Corul Radiodifuziunii din Berlin și ansamblul de soliști cu măiestrie.

Strauss este un alt capitol al istoriei operei, unul evitat de teatrele lirice din țara noastră atât de către dirijori, cât și de către interpreți. Cât despre public, acesta este cu siguranță mult prea puțin obișnuit cu această tipologie aparte de operă, dovada fiind scaunele care se goleau cu fiecare pauză care trecea. În ceea ce mă privește, l-am savurat din scoarță-n scoarță, că nu știm când mai avem asemenea ocazie live. Regia multimedia a lui Carmen Lidia Vidu, prezentă în această calitate și în ediția precedentă, ne-a facilitat o înțelegere mai ușoară a sinuosului fir narativ al operei. O distribuție de soliști de elită, căci, altfel, această partitură n-ar fi putut fi executată altfel, ne-a acaparat atenția timp de peste 3h și jumătate, pe parcursul unui basm aparte. Un eveniment pe care nu-l vom uita curând. Cu siguranță, cei rămași în sală până la final tânjesc după o a doua reprezentație. Dar va avea aceasta loc vreodată în România…?

Prima pauză a operei în concert. Caut să citesc opinii despre primul concert LSO. Printre părerile mele de referință se află cele ale muzicologului și jurnalistului cultural Cătălin Sava. Citesc, oftez și îmi rod unghiile de ciudă că n-am putut fi în sală. Mă resemnez și trec mai departe, la următorul articol, cel despre concertul Dianei Damrau & LSO. Surpriză!:

Partitura prolificului Iain Bell, compozitor născut doar în 1980, e cea a unui îndrăgostit de muzica vocală – sunt impresionat că o tânără muzicolog din Cluj prezentă la festival face o lucrare de licență despre o altă operă a sa, tot o dedicație pentru Diana Damrau.

Cătălin Sava

„Daria, asta sunt eu!”, exclamă entuziasmul ce mă acaparase. După cum spuneam zilele trecute, lucrarea mea de licență trebuie să fie tare fericită! Trio-ul A Harlot’s Progress s-a întâlnit în sfârșit zilele trecute la București, datorită Festivalului “Enescu”. Emoționant eveniment! După cum însuși Iain glumea: “el compune, Diana Damrau cântă, iar eu scriu despre muzica lor”. Eu și Iain ne-am promis că această colaborare va continua în acest sens, până când va compune ceva și pentru mine, bineînțeles. Acum, mai mult decât atât, “my first born”, lucrarea cu titlul Scena nebuniei în istoria operei: A Harlot’s Progress de Iain Bell a fost menționat de către the one & only muzicologul Cătălin Sava în acest articol. Pot doar să vă mulțumesc și să mă declar onorată în fața aprecierilor dumneavoastră! Într-un cu totul altfel am privit din lumina acestora faptul că mă aflam într-o sală de concert cu toate că nu mai erau nici 24h până la admiterea la Masterat! Cu încredere.

2

Enescu 2019. Diana Damrau, Iain Bell, LSO & Noseda.

Pe 3 septembrie, cea de a 4-a zi de Festival, a început o numărătoare inversă pentru mine. Ultimele 48h până la admiterea la Masterat. „Na, Bianca”, îmi zic, „cumva va trebui să le faci pe toate”. Mai ușor de zis decât de făcut, motiv pentru care am ratat concertul Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii poloneze, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster, de la Ateneul Român, deși în programul acestora se afla lucrarea Solstice pentru orchestră de Adrian Pop, lucrare despre care am avut ocazia să discut cu însuși compozitorul clujean într-un interviu pe care îl găsiți publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, aici. Despre Solstice, compozitorul mărturisea:

Lucrarea simfonică e din 1979, prima audiție a fost în anul 1980 cu Filarmonica din Cluj sub bagheta lui Emil Simon, și de atunci a fost interpretată de mare parte a orchestrelor românești și de vreo două ori și în străinătate. Miezul ideatic și sămânța melodică generatoare sunt luate dintr-un străvechi colind transilvan ce evocă un rit solar – de unde titlul piesei și întreaga dinamică evolutivă a acesteia.

Compozitorul Adrian Pop

Am căutat să citesc în online păreri și impresii despre concertul de la Ateneu, dar curiozitatea nu mi-a fost satisfăcută. Așadar, dacă vreunul dintre cititorii acestui text s-a aflat în sală, vă rog, spuneți-mi și mie ce am pierdut. Vă mulțumesc anticipat!

N-am reușit să ajung nici la primul concert al London Symphony Orchestra (pare un episol despre ce nu am făcut, dar promit că voi recupera), cel din seara de 2 septembrie, deși repertoriul rusesc ocupă un loc aparte în sufletul meu. Dacă-mi pare rău de ceva până la acest moment, este acest concert, dar și cel al violonceliștilor Filarmonicii din Berlin. M-am consolat, însă, cu recitalul lui Joyce DiDonato. Nici măcar în acest rai enescian nu le putem avea pe toate, căci timpul tot limitat e. Oh, de l-ar ține muzica în loc!…

Îl urmărisem pe Noseda în dimineața concertului, pe parcursul repetiției pentru cel de-al doilea concert (de unde și fotografiile de mai sus, postate pe pagina de Facebook a compozitorului Iain Bell) și-am început să fac tot felul de conversații contradictorii eu cu mine. Berliner vs. LSO, Kirill vs. Noseda. Încă n-am concluzionat despre orchestre, dar ca dirijor, îl prefer pe Kirill și a sa precizie. Admir soluțiile muzicale pe care Noseda le găsește, în special în ceea ce privește poemul simfonic Vox Maris, cât și ciclul de lieduri cu acompaniament de orchestră, dar ceva lipsește în relația sa cu instrumentiștii. Poate transparență, delimitarea clară a gesturilor. 

Vox Maris, una dintre cele mai complexe și mult așteptate în Festival pagini simfonice enesciene, nesecată sursă de inspirație atât pentru dirijori, cât și pentru interpreți, iar LSO și Gianandrea Noseda nu fac excepție, mereu surprinzătoare pentru public și-a găsit locul în deschiderea acestui concert. Orchestra, spectaculoasă. Frazele ample curg asemenea mării învolburate, stăpânite, însă, de Noseda. M-a bucurat prezența tenorului Cosmin Ifrim, o prezență constantă pe scena operei clujene, dar interpretarea acestuia nu s-a ridicat la așteptări. Prima intervenție a marinarului, cea scrisă în registrul mediu grav, meditativ, a fost aproape insesizabilă încă din primele rânduri ale sălii, iar în ceea ce privește cea de a doua intervenție, în registrul acut, am avut parte de o voce insuficientă în dramatism pentru această partitură. De asemenea, nu am înțeles nici motivul plasării acestuia în extrema stângă a scenei, atât de departe de dirijor, o alegere deficitară și din punct de vedere acustic, având în vedere Sala Palatului. Cât despre corul Radio (dirijor Ciprian Țuțu), nu am înțeles cu exactitate dacă sentimentul de nesiguranță transmis vine ca urmare a unor cerințe aparte din partea dirijorului sau dacă este vorba pur și simplu despre o întâmplare mai puțin fericită.

Am vorbit despre experiența repetiției Dianei Damrau, LSO & Noseda în episodul anterior, iar gândurile împărtășite de înșiși soprana și compozitorul Iain Bell asupra ciclului de lieduri The Hidden Place și a scenei finale din opera Capriccio de Richard Strauss, pe care le găsiți în interviul pe care aceștia doi l-au acordat Jurnalului de Soprană spun totul. 

Am compus acest ciclu de lieduri orchestrale pentru Diana Damrau acum 10 ani, după multe alte cicluri de lieduri cu pian dedicate, de asemenea, acesteia. Un ciclu de lieduri acompaniate de orchestră părea a fi un pas înainte în colaborarea noastră. Sunt un prieten apropiat al mătușii sale, mezzosoprana Christa Palmer. Ea este cea care mi-a arătat într-o zi câteva poezii pe care le-a scris în anii 1970-1980 despre diferite amintiri petrecute alături de iubitul său, pe parcursul a patru anotimpuri. Frumusețea textelor m-a făcut să-mi doresc încă din primul moment să le transpun în muzică. Acestea evocă atmosfera și frumusețea fiecărui anotimp, fiind o adevărată sursă de inspirație. Așadar, pe parcursul acestei lucrări vom face o călătorie de la blânda ceață de primăvară, prin vara plină de emoții, în melancolia toamnei și bucuria zăpezii care se așterne iarna. Din punct de vedere vocal, am avut ocazia de a utiliza și explora posibilitățile enorme pe care vocea acesteia le deține, ceea ce ar fi fost ieșit din comun în contextul unei lucrări camerale. Am profitat în adevăratul sens al cuvântului de potențialul său vocal, încercând să reflect în același timp frumusețea și intimitatea poemelor lui Christa Palmer.

Compozitorul britanic Iain Bell

Despre elementele vocal-interpretative uimitoare ale sopranei, am vorbit în episodul dedicat recitalului acesteia alături de harpistul Xavier de Masitre, dar repertoriul serii depășește calibrul celui abordat la Ateneu, propunând ceea ce cu toții așteptam de la Diana Damrau. În ciuda acusticii nefavorabile a sălii, vocea Dianei Damrau a răzbit până în ultimul rând al sălii. Conexiunea, aparteneța dintre lieduri și soprană, încrucișarea cuvintelor înveșmântate de o pasiune aparte și muzica orchestrală atât de descriptivă, perfecțiunea contra do-ului din finalul liedului Summer urmat îndeaproape pe Autumn, atât de intim, în nuanțe de piano, scris aproape în întregime în registrul mediu al vocii, surprinzător la fel de pătrunzător ca și cel acut al sopranei, toate dimpreună întru aproximativ 15 minute de extaz. Onoarea de a arunca o privire peste partitura lucrării m-a făcut să-mi doresc ca fiecare dintre cei prezenți să fi avut acces la versurile acestor minunate lieduri, poate prin intermediul programului de sală. Despre toate, însă, ne „avertizează” Diana Damrau în interviul menționat anterior:

Această lucrare (The Hidden Place) este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Soprana Diana Damrau

Emoții de nestăpânit la finalul ciclului de lieduri pentru soprană și orchestră, moment în care Iain Bell a pășit pe scenă pentru a-și primi bine meritatele aplauze. O comoară tocmai a fost oferită lumii, în premieră la București. Suntem privilegiați.

Bineînțeles, același telefon sună în două momente climax ale concertului, finalul poemului simfonic și un superb moment de pianissimo din finalul celei de a doua părți a ciclului de lieduri. Nu mă pot obișnui cu aceste metehne și am obosit să le menționez în speranța că cineva se va autosesiza.

Cea de a doua parte a concertului a continuat armonios, as english as possible cu Preludiile și Passacaglia din opera Peter Grimes de Benjamin Britten, compozitor pe care Bell îl numește „una dintre principalele sale surse de inspirație”, detaliu evident în operele sale, pe care am avut deosebita plăcere să le ascult. Pot doar să mă bucur de muzică și să sper că interpretarea concertantă a întregii opere ce va să vie curând în Festival să se ridice la nivelul acestui preview orchestral.

În final, Strauss și ultima scenă a ultimei sale opere, Capriccio, în interpretarea Dianei Damrau, ca o încununare a tot ceea ce soprana ne-a oferit pe parcursul celor două recitaluri și a prezenței sale în România în sine. O alegere repertorială neașteptată din partea sopranei și, totuși, atât de potrivită. Un debut în fața publicului enescian. Și Morgen la bis. Speechless.

3

Enescu 2019. De vorbă cu Diana Damrau & Iain Bell

Pentru început, doresc să vă mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea voastră, pentru timpul pe care mi l-ați oferit, pentru posibilitatea de a lua parte la repetițiile pentru concertul de diseară, alături de London Symphony Orchestra și maestrul Gianadrea Noseda, în care tu, Diana, vei interpreta ciclul de lieduri pentru soprană și orchestră The Hidden Place, compus special pentru tine de Iain, o lucrare despre care am avut ocazia să vorbesc cu acesta în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului „George Enescu” cu o lună în urmă. În debutul acestui interviu, însă, doresc să fac un pas înapoi și să vorbim despre recitalul pe care l-ai susținut duminică, 1 septembrie la Ateneul Român, alături de Xavier de Maistre, această alăturare dintre voce și harpă ce pare din alt univers muzical. Pentru publicul din România, cu siguranță o premieră. Mi-ai mărturisit anterior că această idee îi aparține lui Xavier. Care a fost parcursul acestui concept?

Diana Damrau: Eu și Xavier ne cunoaștem încă de la debutul nostru în cadrul Salzburger Festspiele, alături de orchestra Filarmonicii din Viena, în opera Don Carlo de Giuseppe Verdi. Eu interpretam rolul Vocii din cer. În contextul acelui concept regizoral, stăteam împreună cu Xavier și harpa sa undeva la trei etaje deasupra scenei, în laterala acesteia pentru a putea urmări ce se întâmpla în scenă, dar nu și dirijorul (râde). Astfel, am început să vorbim, să ne cunoaștem mai bine, mi-a făcut cunoștință cu soția sa, violonistă, și am devenit buni prieteni. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că îi plac foarte mult liedurile și, lucrând într-o orchestră de operă, a deprins câteva cunoștințe despre cum funcționează vocea. „Diana, știi, eu te pot acompania la harpă. Aproape 75-80% din repertoriu poate fi cântat cu acompaniament de harpă”, mi-a zis. Xavier cântă aproape toate lucrările după partituri scrise pentru pian. Harpa este un instrument minunat și, de fapt, este strămoșul primului instrument care a acompaniat, încă din Antichitate, vocea umană. Harpa pe care o cunoaștem în ziua de astăzi a evoluat, utilizând pedalele poți cânta orice, iar Xavier poate cânta la harpă absolut orice. Așadar, ne-am întâlnit și, din moment ce el este francez, iar eu ador repertoriul francez de lied, ne-a luat nu mai mult de jumătate de oră să decidem că vom face acest recital împreună în turneu. Recitalul de la Ateneu a fost cel de-al patrulea recital în această formulă. A fost minunat!

Care sunt detaliile pe care le cunoșteai despre Festivalul George Enescu înainte de a primi invitația din partea acestuia și cum este Festivalul privit în afară?

Știam despre existența Festivalului Enescu de foarte mult timp, aproximativ 10 ani. Nu am avut ocazia să-i urmăresc parcursul, din cauza programului meu încărcat, dar mi-am dorit mereu să mă apropii de locul natal al profesoarei mele Carmen Hanganu. Mi-a povestit atât de multe lucruri despre România! Soțul meu, Nicolas Testé, a fost invitat acum 2 ani, a cântat rolul Méphistophélès în La Damnation de Faust de Hector Berlioz și, astfel, am avut ocazia să fiu mai aproape de ceea ce se petrece aici, dar, la acel moment, prezența mea aici era deja confirmată pentru această ediție. Sunt foarte fericită să mă aflu aici și să cunosc orașul,  oamenii despre care Carmen Hanganu îmi povestea mereu. Mă simt mai aproape de ea. La Festivalul Enescu sunt prezente cele mai bune orchestre, cei mai buni soliști. Este un eveniment cultural major și, mulțumită tehnologiei, întreaga lume poate participa. Ieri, am primit un mesaj de la un prieten care-mi spunea „oh, am petrecut un an în București pe durata studiilor și am auzit că vei cânta acolo și acolo”, iar altcineva îmi spunea „te-am ascultat! Mi-a plăcut atât de tare recitalul tău!” și am fost surprinsă, pentru că locuiește în Statele Unite. Este minunat! Conectează întreaga lume prin intermediul muzicii!

Cum te-ai simțit în fața publicului din România și cum crezi că va primi acesta cea de-a doua ta reprezentație în cadrul Festivalului George Enescu, de la Sala Mare a Palatului?

Diana Damrau: Publicul românesc este foarte cald. Cunoaște muzica. În primul rând, își cunoaște propria muzică și iubește vocile. De asemenea, școala românească de cânt este faimoasă și are cei mai buni profesori. Am avut norocul de a studia sub îndrumarea unuia dintre acești profesori, doamna Carmen Hanganu. Așadar, da, cred că românii, muzicienii români, în special, au muzica în sânge. Bineînțeles, un recital de voce și harpă este ceva rar, ce nu mulți au avut ocazia să asculte până acum. Eu și Xavier am făcut primul pas în această direcție și sper că am dat startul unei noi tradiții ce ne poartă, cumva, înapoi la rădăcini. Din punct de vedere dinamic, combinația dintre voce și pian poate fi fortissimo, dar și pianississississississississimo (râde). Nu este ceva cu care auzul să fie obișnuit. Publicul trebuie să fie foarte receptiv și foarte atent la ceea ce se petrece pe scenă pentru a înțelege muzica. Poate să dureze puțin, dar, la final, conexiunea dintre scenă și sala de concert se realizează. Și asta s-a și întâmplat! Cât despre concertul de mâine, premiera absolută a lucrării The Hidden Place de Iain Bell va avea loc la Sala Mare a Palatului, cu LSO și dirijorul Gianandrea Noseda, dar și debutul meu în scena finală a operei Capriccio de Richard Strauss, rolul Contesei! Abia aștept. Este minunat să fiu parte a acestui concert! Orchestra este excepțională, iar pe maestrul Noseda îl cunosc de câțiva ani. Este mereu o plăcere să ne întâlnim pe scenă. Preconizez un concert cu succes fulminant! 

Iain, ești prezent pentru a doua oară la București, în cadrul Festivalului George Enescu. Ediția precedentă alături de soprana Adela Zaharia și scena nebuniei din opera A Harlot’s Progress, de asemenea compusă și cântată în premieră de Diana Damrau, iar, de această dată, alături de minunatul ciclu de liedul pentru soprană și orchestră The Hidden Placeși chiar cea căreia îi este dedicat. Cum te simți?

Iain Bell: Este o încântare! Este o plăcere să fiu invitat aici pentru a doua oara, muzica mea să fie inclusă în programul acestui Festival pentru a doua ediție consecutiv! Este o încântare, absolută încântare! Tocmai ce am terminat repetiția alături de London Symphony Orchestra, ceea ce pentru mine, de asemenea, londonez, este „întruparea” a tot ceea ce mi-aș fi putut dori. Pentru un compozitor născut în Londra, care trăiește în Londra oportunitatea de a colabora cu orchestra care reprezintă în țara mea natală elita muzicală este ceva la care visam. Am fost încântat de felul în care repetiția s-a desfășurat. Gianandrea Noseda este un dirijor extraordinar de dăruit. Ascultând interpretarea pe care o oferă muzicii mele a fost surprinzător. Are propriile sale concepții, pe care, însă, le ador. Ador muzicalitatea, încrederea pe care o transmite și amabilitatea sa. O combinație destul de rară. Așadar, tocmai am avut o repetiție minunată!  

Dacă ai avut ocazia să parcurgi programul ediției cu numărul 24 a Festivalului George Enescu, ai putut observa numărul impresionant de titluri aparținând genului de operă a secolului XX. Tu, la rândul tău, un compozitor contemporan de operă, cum privești această alegere din partea Festivalului?

Sunt impresionat de locul pe care opera secolului XX îl ocupă în cadrul acestei ediții a Festivalului. Publicul va avea ocazia să asculte unele dintre cele mai importante lucrări de gen ale acestei perioade, printre care Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss, un basm profund alegoric, Moses und Aron de Arnold Schönberg și Peter Grimes de Benjamin Britten, adevărate pietre de temelie ale fiecărui compozitor de operă. Ca și compozitor, indiferent de tipologia de operă pe care dorești să o compui sau țara din care ești, sunt absolut convins că te vei apleca asupra cel puțin uneia dintre aceste lucrări cel puțin o singură dată, poate pentru inspirație dramatică. Este minunat că aceste lucrări sunt incluse în programul Festivalului!

Întotdeauna mi-am dorit să te întreb, poate că și datorită faptului că Festivalul „Enescu” a facilitat să ne cunoaștem, cum percepi muzica lui Enescu, în special unica sa operă, Oedipe?

Opera Oedipe a fost pusă în scenă la Covent Garden cu aproximativ 3 ani în urmă. Este absolut fenomenală! Enescu este compozitorul care a reușit să abordeze un sentiment profund romantic, adăugând exact doza necesară a propriei sale electricități. Este un dramaturg înzestrat, ceea ce poate fi observat chiar și în muzica sa simfonică. Simți mereu că ceva urmează să se întâmple, că în spatele muzicii există un fir narativ. Nu este doar muzică. De asemenea, după cum am avut ocazia să ascultăm în repetiția de astăzi și vom avea ocazia să ascultăm în concertul de mâine seară, a știut cum să compună pentru voce. A înțeles vocea într-un mod aparte.

Am avut ocazia să discut cu Iain despre lucrarea sa, ciclul de lieduri The Hidden Place pentru soprană și orchestră, lucrare compusă pentru soprana Diana Damrau pe versurile mătușii tale, Christa. De asemenea, Iain mi-a mărturisit că cel de-al treilea lied, Autumn este preferatul tău. 

Diana Damrau: Da, Autumn este preferatul meu. Îl ador de când l-am ascultat pentru prima dată. Este toamna (autumn)! Iain știe cum să creeze atmosferă prin intermediul orchestrației, a schimbărilor subtile… și, astfel, devine teatru muzical. Asemenea muzicii programatice aș putea spune, pentru că Iain transpune textul și situația descrisă în acesta în muzica sa. Creează un alt univers, un mediu aparte pentru cuvinte, pentru personaj, pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lucrare. De asemenea, muzica sa este scrisă special pentru voce. Despre The Hidden Place, această lucrare este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Publicul din România, și nu numai, te asociază cu rolul Reginei Nopții din singspiel-ul mozartian Die Zauberflöte, rol care te-a consacrat. Ulterior, am avut ocazia să te urmărim interpretând roluri precum Lucia (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti) și Violetta (La Traviata de Giuseppe Verdi) pe cele mai mari scene ale lumii. Care este, însă, rolul de care te simți cel mai aproape?

Diana Damrau: O, Doamne… Asta este greu de spus. Nu știu care rol mi se potrivește cel mai bine, dar fiecare dintre acestea trei pe care le-ai menționat sunt foarte speciale pentru mine. Nimic nu este mai frumos pentru o soprană de coloratură decât să poată să interpreteze rolul unei mame și, totodată, al unui demon al răzbunării cu puteri magice cum este Regina Nopții – o provocare atât muzicală, cât și teatrală. Am tânjit să cânt acest rol. Încă de la grădiniță, de la vârsta de 4 ani îmi doream rolul mamei vitrege la serbare (râde). Niciodată nu mi-am dorit să fiu o prințesă. Cred că drama era deja acolo (râde), preconizând Regina. Cât despre Lucia di Lammermoor și scena nebuniei, felul în care vocea este utilizată pentru a ilustra această boală, asemenea unui instrument, utilizând extremele superioare ale vocii este impresionant. Dacă în ceea ce privește Regina Nopții doar atingi contra Fa-urile, în Lucia trebuie să pară că te joci cu Mi bemolul. Totul este încadrat într-o poveste, iar personajul este o adevărată inspirație pentru interpret pe întregul parcurs al acesteia. Este un rol care te atrage, ca soprană, la fel ca și Ophélie (Hamlet de Ambrois Thomas). Au atât de multe de descoperit! Nu sunt victime. Se luptă pentru viața lor, în ciuda circumstanțelor în care trăiesc. De asemenea, Violetta trăiește viața unui bărbat. În saloanele sale se perindă politicieni și oameni importanți ai vremii. Este responsabilă, este școlită, deși femeile din perioada aceea nu aveau acces la educație, nu s-a căsătorit niciodată, ci a folosit bărbații pentru a-și îndeplini dorințele. Este egoist, da, dar, ca și curtezană, ceea ce nu trebuie să fie confundat cu o prostituată, trebuie să poți să ghidezi și să inspiri acești bărbați. A obținut tot ce și-a dorit, în detrimentul dragostei, însă. Situația în care se află, boala, faptul că știe că urmează să moară… întreaga poveste a acestui personaj este atât de bogată. Consider această operă, libretul, muzica, vocalitatea care trece de la o soprană lirică la una dramatică combinația care face rolul Violettei unul dintre cele mai complexe existente. Se spune că ai nevoie de 3 soprane diferite pentru a-l cânta, dar eu cred că trebuie să adaptezi propria ta voce situației muzicale descrise de Verdi. Așadar, nu știu care dintre aceste roluri mi se potrivește cel mai bine, dar le iubesc pe toate la fel de mult!

Fără îndoială, ai remarcat multitudinea de fani din România, tineri cântăreți care te adoră, pe care îi inspiri să viseze și pentru care ești un model de urmat. Care ar fi sfatul tău pentru toți acești cântăreți la început de drum? Care crezi că este menirea unui cântăreț? Ce datorează acesta vocii sale, muzicii și, mai apoi, publicului?

Diana Damrau: Ei bine, datoria ta față de tine în calitate de cântăreț este să-ți găsești vocea. Propria ta voce. Nu încerca să copiezi pe nimeni. Găsește-ți vocea, ghidat de profesorul tău, Apoi, fii onest și umil în fața a ceea ce cânți. Noi nu suntem dive, zei sau zeițe aici, pe Pământ. Noi suntem unelte. Unelte menite să atingă suflete și să ofere frumos publicului. Să-i facem să viseze, să plângă, să iubească, să mediteze, să capete o nouă perspectivă asupra vieții lor, care să o facă pe aceasta din urmă mai bună. Muzica este aceea care atinge ceva în sufletului omului mai mult decât cuvintele. Prin intermediul vocii umane, alături de cuvinte, de poveștile pe care le spunem ne transpunem într-o altă dimensiune. Noi, muzicienii, avem ocazia să cântăm unele dintre cele mai frumoase lucrări pe care maeștrii ni le-au oferit. Avem o misiune dificilă, care presupune multă muncă pentru a oferi publicului cea mai bună variantă, cu ajutorului propriilor posibilități vocale. Această muncă nu se termină niciodată. Înveți și înveți și înveți! Este captivant, pentru că vocea se schimbă, corpul se schimbă, tu însuți te schimbi. Nu te simți mereu la fel, fiecare reprezentație este diferită. Trebuie să-i oferi atenție și să-ți iubești vocea, pentru că este singurul tău instrument. Nu-l poți schimba. Nu pot decide: „astăzi vreau să fiu o mezzosoprană dramatică!”. Vocea mea este așa cum este și vreau să ating potențialul său maxim. Cel mai bun sfat pe care aș putea să-l ofer tinerilor cântăreți este ca, în ciuda dificultăților, multitudinii de detalii cărora trebuie să le dăm atenție, pronunției, partiturii, tehnicii vocale, respirației, interpretării, a tuturor lucrurilor care necesită concentrare, să dea la o parte toate micile probleme care îi apasă, tracul de scenă și să fie optimiști și să se lase purtați de val, pentru că, după cum spunea dragul meu coleg Gerald Finley, „enjoy your singing, because if you don’t enjoy it, you can’t bring joy”. Publicul simte când ești speriat, plictisit sau că nu-ți pasă, iar această stare se va transmite. Este despre a oferi, nu despre a primi. Este dăruire. 

8

Enescu 2019. Joyce DiDonato.

Vorbeam despre superstiții, vise îndeplinite pe care abia aștept să le pot împărtăși cu voi, nu-i așa? Ei bine, pentru mine, cea de a 3-a zi a Festivalului George Enescu a început cu repetiția Dianei Damrau și London Symphony Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Gianandrea Noseda, alături de compozitorul Iain Bell. Despre Iain v-am mai povestit în nenumărate rânduri, unul dintre interviurile pe care le-am realizat împreună fiind postate pe site-ul oficial al Festivalului. De asemenea, opera sa, A Harlot’s Progress, compusă pentru soprana Diana Damrau, face subiectul lucrării mele de licență în Muzicologie. Nu știu despre voi, dar eu nu reușesc să găsesc răspunsul la întrebarea ce poate fi mai frumos decât atât?

Iain mi-a oferit locul din dreapta sa pentru a putea urmări partitura ciclului de lieduri pentru soprană și orchestră A Hidden Place, despre care mi-a vorbit în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, aici. Am ascultat împreună atenți interpretarea maestrului Gianandrea Noseda. Iain șoptea zâmbind: beautiful, foarte mulțumit de viziunea pe care Noseda o are asupra lucrării sale, deși aceasta nu coincide în totalitate cu așteptările sale. Se declară încântat să fie surprins astfel de propria sa muzică. Cât despre Diana, este minunată. Vizibil extenuată de repetiții, recitaluri și presă, dar total implicată atât din punct de vedere vocal, cât și interpretativ, fără menajamente. Schimbă păreri cu Noseda în legătură cu micile detalii. Ușor emoționată de premiera ciclului A Hidden Place, cu care are o legătură sentimentală aparte, și de debutul său în scena finală a ultimei opere de Richard Strauss, Capriccio, mărturisea ulterior. Orchestra o adoră. Dar este imposibil să n-o iubești când emană atât de multă umanitate.

Mai mult decât atât, mi-am petrecut întreaga după-amiază în prezența acestor doi mari muzicieni, îndeplinindu-mi un vis și pregătindu-vă o altă surpriză – un interviu alături de soprana Diana Damrau și compozitorul Iain Bell – primul lor interviu împreună chiar, un important eveniment pentru toată lumea!

Și când credeam că ziua mea nu poate fi mai bună, mă găsesc în cabina în care mezzosoprana Joyce DiDonato se pregătea pentru recitalul său din sala Ateneului Român. Să vă mai spun și că Diana Damrau însăși m-a prezentat acesteia ca a great young singer and musicologist sau mi-am luat deja destul hate?! Am să-mi asum acest risc!

Așadar, protagonista după-amiezii a fost Joyce DiDonato, diva care în această seară și-a câștigat cel puțin un fan. Recunosc că am fost mânată de curiozitate. Ascultând-o în înregistrări, niciodată nu mi-a plăcut în mod deosebit. Însă, mezzosoprana a fost o surprinză dintre cele mai plăcute. Am avut parte de o voce așezată, cu armonice pe care înregistrările nu sunt capabile să le redea. O tehnică vocală atât de sănătoasă încât dacă o asculți o jumătate de oră – din postura de cântăreț vorbind -, ai senzația unei întregi sesiuni de vocalize. Este adevărat, vocea are tendința de a-și pierde din consistență în registrul acut, dar, surprinzător, rămâne la fel de stabilă. Dacă pe Diana Damrau o asemănam unei raze calde de soare tomnatic, Joyce DiDonato este o stea dintre cele mai strălucitoare, electrizante din întreaga galaxie. Odată ce ți-a captat atenția – și-o va face negreșit – nu mai clipești, nu mai respiri.

Repertoriul, după spusele solistei, o călătorie ce pornește din Grecia, alături de cantata Arianna a Naxos de Haydn, și ajunge în Sevilla, fiind acompaniată de pianistul său preferat, David Zobel. O alegere surprinzătoare, dar fericită a fost aria Susannei, Deh, vieni non tardar, alături de the dream performance-ul ariei lui Cherubino, Voi che sapete. Am avut parte de o lecție despre cum Haydn, Mozart, Bellini și Rossini se pot cânta full voice fără a ieși din stil, despre personalitatea unică a artistului, insolitul atât de necesar fiecărei interpretări, spontaneitate controlată de profesionalism, comic, dar deloc penibil. A comunicat cu publicul între și în timpul fragmentelor interpretate. Ne-a sedus. Dovada, multitudinea de fani prezenți la cabine, iar apoi, la sesiunea de autografe ce a avut loc în foaierul Ateneului. Spectaculoasă.

Programul zilei de 3 septembrie debutează cu concertul Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii poloneze, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster, de la Ateneul Român. În program, „Solstice” pentru orchestră de Adrian Pop, lucrare despre compozitorul, de asemenea, mi-a vorbit într-un interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului, aici.

În seria Mari Orchestre ale Lumii, Festivalul ne răsfață cu London Symphony Orchestra, maestrul Gianandrea Noseda, soprana Diana Damrau și tenorul Cosmin Ifrim. În program, Vox Maris de George Enescu, Four Sea Interludes and Passacaglia din opera Peter Grimes de Benjamin Britten, Scena finală din opera Capriccio de Richard Strauss și The Hidden Place de Iain Bell.

Ne vedem acolo!

5