Browsing Category

De vorbă cu…

De vorbă cu… Köpeczi Sándor-Attila

Proaspăt întors cu mai puțin de o săptămână în urmă de la Concursul Internațional Tenor Viñas, unde a reprezentat cu succes România, aducând acasă Premiul pentru cea mai bună interpretare verdiană, basul clujean Köpeczi Sándor ne vorbește despre experiența parcursului acestui concurs, dar și despre drumul său artistic precedent și viitor, într-un interviu acordat colecției De vorbă cu… al Jurnal de Soprană. Este un interviu de care sunt mândră, în primul rând pentru că este realizat alături de un coleg pe care l-am privit mereu cu admirație, care este, înainte de a fi cântăreț, un om și un muzician excepțional, iar apoi, pentru că avem în față un exponent al următoarei generații de artiști lirici internaționali de top, fără doar și poate.

Köpeczi Sándor a absolvit specializările Pian și Canto clasic din cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca, fiind în prezent student în anul II de Masterat al specializării Canto clasic din cadrul aceleiași instituții. A debutat pe scena internaţională ca și solist vocal în 2014, la premiera mondială a operei contemporane Bizánc (Kalil) de Selmeczi György, spectacol care a participat la Festivalul de Operă de la Miskolc, Ungaria. Din acel moment, repertoriul său liric s-a îmbogățit cu roluri precum Sparafucile (Rigoletto), Bătrânul Evreu (Samson şi Dalila), Comandorul (Don Giovanni), Sacristanul (Tosca), Bartolo (Nunta lui Figaro), Ferrando (Il Trovatore), Colline (Boema), José Castro şi Billy Jackrabbit (Fanciulla del West), Lodovico (Otello). În ceea ce privește repertoriul vocal-simfonic, Sándor a interpretat Requiem de Mozart, Requiem de Dvořak, Requiem Parastas de Marțian Negrea, Damnațiunea lui Faust de Berlioz. În luna octombrie 2019, a fost invitat al Galei Kálmándy30, care a avut loc la Budapesta, un concert dirijat de János Kovács, câștigător al premiului Liszt Ferenc.

În prezent, este solist al Operei Maghiare de Stat din Cluj-Napoca. Pe parcursul stagiunii 2019-2020, va interpreta rolul Regelui din Aida de Giuseppe Verdi și Osmin din Die Entführung aus dem Serail de Wolfgang Amadeus Mozart la Opera din Budapesta.

Dragă Sanyi, te felicit și pe această cale și îți mulțumesc pentru că ai decis ca prin intermediul Jurnal de Soprană să ne ții la curent cu evoluția ta de pe parcursul ediției cu numărul 57 a Concursului Tenor Viñas, de la care te-ai întors chiar astăzi cu Premiul pentru cea mai bună interpretare verdiană. Cu ce gânduri și așteptări te-ai înscris la concurs și care dintre ele s-au revelat pe parcursul desfășurării acestuia?

În momentul în care m-am înscris, am realizat că mă înham la un parcurs care poate să meargă foarte bine sau nu, pentru că în orice concurs este vorba, într-o anumită măsură, de o loterie. Imediat apoi, am conștientizat că un factor foarte important este reprezentat de felul în care îmi construiesc repertoriul. Pentru înscriere, regulamentul concursului prevedea ca repertoriul fiecărui participant să fie alcătuit din 6 arii, în 3 limbi și 3 stiluri diferite. Una dintre acestea a fost interpretată în faza preliminară, iar restul de cinci, în cele trei etape de la Barcelona. Din punctul meu de vedere,  privind din perspectiva regulamentului și a desfășurării sale, concursul caută să premieze un cântăreț echilibrat, care are posibilitatea de a puncta fiecare cerință, atât din punct de vedere al textului și al limbilor străine, tehnicǎ vocalǎ, cât și din punct de vedere stilistic, apariţie scenicǎ, şi, nu în ultimul rând, timbrul vocal. Cei mai mulți dintre participanții eliminați pe parcursul semifinalelor, deși își confirmaseră potențialul în etapele precedente, au fost inconstanți în execuție, fie au întâmpinat dificultăți din punct de vedere al limbii si dicţiei, fie au abordat un repertoriu pe care juriul l-a considerat nepotrivit pentru vocea lor, pentru momentul respectiv al concursului. 

Am ales aria lui Osmin din Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart pentru prima rundă. Știam că în această arie totul se bazează pe atitudine, vocalitate, ambitus și, mai ales, pe Re-ul grav. La fel ca și acutele pentru tenori, dacă acest sunet este convingător, succesul este garantat. Pentru a doua etapă, am optat pentru o arie care să-mi confere siguranța că voi trece mai departe, alături de o arie total opusă ca și caracter. În speță, A te l’estremo addio… Il lacerato spirito din opera Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi și Pif, Paf, Pouf din opera Les Huguenots de Giacomo Meyerbeer. Mi-am dorit foarte mult să ajung în finală, iar pentru acest moment am ales La Calunnia din opera Il Barbiere di Siviglia de Gioacchino Rossini și Come dal ciel precipita din opera Macbeth de Giuseppe Verdi. 

Jurizarea a fost, fără dubii, caracterizată de profesionalism. Într-un concurs de acest tip, contează totul: conduita profesională, înfățișarea, ce răspunsuri dai, atitudinea, energia, dicția, muzicalitatea, inteligența muzicală, artistică și teatrală. Contează până și felul în care intri în încăpere în timp ce juriul iese la pauză. Juriul te privește ca pe un produs și te vizualizează într-una dintre producțiile teatrelor lor. În concluzie, părerea mea este că Tenor Viñas este un concurs serios, cu un juriu de excepție, o organizare foarte bună, cu excepția pereților hotelului prin care, timp de 48h în primele două zile ale primei etape, se auzeau 100 de cântăreți făcând vocalize simultan. Am avut nevoie de dopuri pentru urechi și de o stăpânire aparte a nervilor. Nu reușeam să înțeleg de ce, fiind cu toții sub presiune psihică a concursului, continuau să studieze zeci de minute sau chiar ore. Consider că, în aceste condiții, orice mic disconfort psihic sau vocal te poate da cu ușurință peste cap.

Așadar, poți spune că achizițiile profesionale cu care te-ai întors de la concurs sunt, în cea mai mare parte, de ordin psihologic.

Da, cu siguranță. De fapt, întregul nostru domeniu de activitate este în strânsă legătură cu acest control al gândurilor și emoțiilor, despre capacitatea de a-ți induce starea în care să poți să dai maximum de potențial. Cea mai importantă relaționare pe care o ai pe parcursul unui concurs este cea cu tine însuți. Concursul de canto este despre autocunoaștere. 

Care au fost factorii care te-au surprins pe parcursul acestei experiențe? Faptul că aveai în față 11 nume de marcă ale industriei liricii mondiale sau conștientizarea faptului că prestația ta este transmisă pe calea internetului peste tot în lume?

Ceea ce m-a copleșit a fost sala impozantǎ și publicul . Este un teatru foarte frumos, cu siguranță unul dintre cele mai frumoase din lume, cu o acustică foarte bună… De pe scena, sala arată ca într-un film artistic. Te surprinde în sens estetic, iar, datorită sistemului de iluminare care este activ de-a lungul desfǎşurǎrii spectacolelor sau al concertelor, poți vedea umbra a fiecărei persoane din public. Nu am avut deloc acces la scena mare, ci am cântat cu toţii acolo pentru prima datǎ direct in finalǎ.

Ai perceput susținerea celor de acasă ca fiind constructivă sau ca fiind un factor de presiune asupra ta?

Această presiune este continuă pentru fiecare dintre noi, din ce în ce mai mare cu cât înaintezi în carieră sau pe parcursul unui concurs. Eu am încercat sǎ mǎ desprind de aceste detalii. Nu am fost activ pe rețelele de socializare şi nu prea am vorbit la telefon. Consider că un concurs se gestionează în bucătăria internă. Sunt convins că toți cei care au câștigat prin muncă, pe merit competiții mari, nu au avut intenția de a-și face publică viitoarea prestație la concurs sau de a ține urmăritorii la curent oră de oră cu parcursul acestuia; probabil îţi trebuie un departament separat de PR ca sǎ fie totul conform aşteptǎrilor. Mǎ rog, cei care îşi permit…

Decizia de a participa a fost în totalitate a ta sau influențată în vreun fel? Cum au reacționat cei din jurul tău la anunțarea acestei vești?

Decizia de a participa a fost a mea în totalitate. Nu pot să spun că am primit vreun feedback în acest sens, în afară de cel al celor două entități determinante în studiul şi dezvoltarea mea ca şi cântǎret, tenorul și profesorul Marius Vlad Budoiu și doamna Decan Iulia Suciu, care m-au susținut mereu și mă susțin în continuare. 

Faci parte dintr-o familia de muzicieni. Cum a influențat acest factor decizia ta a păși pe acest drum? 

Nu realizezi că faci parte dintr-o familie de muzicieni decât în momentul în care iei contact cu cei din afara familiei sau cu familia extinsă și descoperi că activitățile tale cotidiene diferă de ale lor, că ești, într-un fel, excepția de la regulă. Nu toată lumea face muzică. Ambii mei părinți au fost cântăreți. Adult fiind, îmi amintesc sentimentele trăite la vârsta de 3 ani, când o ascultam pe mama cântând pe scenă Tosca, Abigail, Lady Macbeth… Nu-mi amintesc nimic din punct de vedere auditiv, doar senzorial și afectiv. Aveam pielea de găină, nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Probabil, încet-încet, din acel moment a luat naștere instinctual, în subconștient pasiunea mea pentru muzica clasică,… operă. 

Cum a avut loc prima ta întâlnire cu pianul, instrument despre care știu că l-ai studiat până la absolvirea studiilor la nivel de licență, și cum s-a produs trecerea dintre pianistul și cântărețul Köpeczi Sándor?

Eu am fost foarte timid. Din acest motiv, părinții mei au decis să mă îndrume înspre studiul pianului. Mi-a plăcut foarte mult pianul, dar nu îndeajuns încât să pot să îl proiectez ca o pasiune de o viață, ca o modalitate de a-mi câștiga existența. Profesorul meu de pian, conf. univ. dr. Csíky Boldizsár, m-a susținut întotdeauna foarte mult. Este un profesionist desăvârșit, un artist în cel mai pur sens al cuvântului. Are niște cunoștințe extraordinare. La clasa dânsului, am conștientizat că, în ceea ce privește pianistica, fie îți dorești foarte tare și ești foarte pasionat, fie realizezi care este, de fapt, drumul tău. Cred că pianiștii duc unele dintre cele mai dure vieți ca artiști. Timp de minim 12/16 ani, iar apoi, în funcție de cât timp te menții în breaslă, duci o viață paralelă vieții din societate, o viață între patru pereți și un instrument cu care relaționezi. Pianiștii sunt mereu considerați un soi aparte, așa cum eram și eu considerat și nu înțelegeam de ce. În comparație cu viața boemă, colorată pe care o duc cântăreții, mai puţin cei profesionişti, pianiștii nu-și permit să sărbătorească după concerte, ci se întorc în sala de studiu, pentru că pasajul din Rachmaninov nu a ieșit, atmosfera de la Chopin nu a fost cea dorita din cauza emoțiilor, din pricina stresului, Beethoven a fost prea rigid, deși trebuia să fie doar ferm și așa mai departe… Probabil, asta a făcut diferența pentru mine. Viața unui pianist este una foarte interiorizată, construită pe un caracter potrivit muncii în singurǎtate. Ca pianist, toate trăirile se desfășoară înăuntrul tău, îți comunici arta prin intermediul unui instrument, iar aceasta necesită o lume a ta interioară foarte armonioasă. Ca și cântăreț, oferi emoție publicului în mod direct, prin intermediul vocii tale. 

Părinții mei nu mi-au sugerat niciodată să încep să cânt. Ba chiar, la început, înainte de admiterea la specializarea Canto Clasic, tatăl meu îmi spunea că nu este convins că sunt conștient la ce mă înham. Efectiv, eu  am conștientizat că acesta este drumul meu. Este vorba despre unul dintre acele momente din viață în care realizăm că tocmai ni s-a întâmplat ceva hotărâtor. În cazul meu, examenele de pian, când, din cauza emoțiilor, se bloca musculatura, poigne-ul și respirația, dispărea lejeritatea de a continua și se crea un cerc vicios, în care abia așteptam să termin lucrarea. Toți pianiștii trec prin etapa asta. Pe lângă talent și muncă, factorul determinant în construirea carierei unui pianist este structura personalității, chemarea aceea de a-ți asuma faptul că o treime din viața ta studiezi intre patru pereți pentru a bucura publicul timp de o oră. Am admirat și admir foarte mult pianiștii. 

Pe scurt, în urma examenului de licență, profesorul meu mi-a spus: „Sanyi, ai fost extraordinar! Comisia a fost impresionată. Să știi că tu, dacă ai studia un pic, ai fi excepțional!”. Aceste cuvinte au fost cu dulci și amare pentru mine totodată. A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit de la un pianist profesionist, cu un background artistic, muzical incontestabil, care m-a făcut, însă, să realizez că pentru mine, din perspectiva în care mă raportez la pian, nu este suficient. După examenul de licența, am comunicat faptul că nu dau la Masterat.

Este un lucru bun că am început mai târziu, pentru că vocea mea este puțin mai rară și greu de stăpânit. Este cunoscut faptul că vocea de bas se dezvolta cel mai târziu. Consider că cel mai important moment din viața unui tânăr este acela în care se face trecerea de la inconștiența de a face pe plan profesional sau universitar ceea ce, fie că admitem sau nu, am fost împinși sau influențați de părinți, familie sau prieteni, la conștientizarea a ceea ce ne place cu adevărat și a posibilității de susține prin muncă ceea ce ne place, pentru a deveni o carieră. Pentru mine, acest lucru s-a întâmplat în anul 2014. Cânt în continuare la pian,… mai ales pe parcursul orelor de studiu individual al vocii.

În ce măsură consideri că este importantă pregătirea ta ca instrumentist profesionist în cariera de cântăreț?

Cu siguranță m-a ajutat pregătirea de instrumentist în cânt, pentru că pianiștii gândesc foarte multe laturi ale partiturii, în timp ce cântăreții, de obicei, gândesc doar o linie melodică și, poate, textul aferent acesteia. Pe lângă linia orizontală a discursul muzical, trebuie să știi ce se întâmplă în partitură din punct de vedere armonic, al formei, al caracterului, al stilului perioadei muzicale, vocalitatea specificǎ acesteia, poezia/libretul, premisele perioadei compoziţionale, detalii fără de care este imposibil redai concepția compozitorului. Este imperios necesar! Adela Zaharia este un exemplu de o inteligență muzicală ieșită din comun și consider că acesta a fost unul dintre factorii determinanți pentru ea în câștigarea Marelui Premiu Operalia, alături de tehnica vocală de excepție, apariție scenică și o pregătire temeinică din toate punctele de vedere. Dacă nu deții această calitate, nu poți aduce ceva nou și personal interpretării și nu vei deveni niciodată un artist de referință pentru o anumită lucrare, pentru ca rămâi în nișă. 

Pe scurt, care sunt persoanele despre care poți spune că te-au format din punct de vedere profesional?

În ordine cronologicǎ: Părinții mei, profesorii mei de pian, Papp Tibor † (Liceul de Muzică) și prof. univ. dr. Csíky Boldizsár, iar, cele mai influente, profesorul meu de canto, tenorul și prof. univ. dr. Marius Vlad Budoiu și conf. univ. dr. Iulia Suciu, decana Facultății de Interpretare a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca.

Care sunt următorii pași ai carierei tale, în viitorul apropiat? Iei în considerare participarea la alte concursuri de acest gen?

Da, dar nu în viitorul apropiat. Am nevoie să sedimentez ceea ce am învățat cu această ocazie. Cu siguranța, data viitoare voi fi mult mai pregătit. Cât despre spectacole, urmează 6 spectacole de Aida la Opera din Budapesta, apoi Don GiovanniSamson și Dalila și Boema cu Ștefan Pop, invitat special la Opera Maghiară din Cluj, instituție care are un colectiv din ce în ce mai valoros, cu un ansamblu solistic din ce în ce mai bun. Spre finalul stagiunii 2019-2020, voi interpreta rolul lui Osmin din opera Răpirea din Serai la Opera din Budapesta pe parcursul a 6 spectacole. Alături de colectivul Operei Maghiare din Cluj-Napoca, voi participa la un turneu de mai multe spectacole în Secuime, printre care și Rigoletto. De asemenea, în luna martie voi participa la Cursul de măiestrie în Interpretare și Tehnică Vocală susținut de basul Riccardo Zanellato, o ocazie de neratat să primesc sfatul unei personalități care a lucrat atâția ani cu cei mai mari maeștrii dirijori din lume, în speță cu Riccardo Muti, și, în același timp, un fost student al regretatului Bonaldo Giaiotti.

14

De vorbă cu… Iain Bell

Unul dintre cei mai aclamați compozitori contemporani britanici, Iain Bell se află pentru a doua oară în cadrul programului Festivalului Enescu. La această ediție, Bell este prezent cu lucrarea The Hidden Place, ciclu de cântece pentru soprană și orchestră, care va fi interpretată pe 3 septembrie, pe scena Sălii Palatului de celebra soprană Diana Damrau, alături de London Symphony Orchestra. Mai mult decât atât, muzica lui Iain Bell face parte dintre acelea care te captivează, îți invadează simțurile și te face să-ți pui întrebări. Întrebări care generează alte întrebări și răspunsuri fără de care nu poți să mergi mai departe. Muzica lui Iain a fost cea care, precum o carte de vizită, mi-a stârnit curiozitatea de a-l cunoaște pe cel din spatele ei. Moll’ s a’cold, aria nebuniei din prima sa operă A Harlot’s Progress, 15 minute de muzică ce mi-au făcut ochii mari și-ntrebători. O scenă de nebunie altfel, care stă acum, doi ani mai târziu, la baza lucrării mele de licență. Abia aștept să retrăiesc sentimentul descris anterior, de data aceasta în interpretarea Dianei Damrau. Până atunci, varianta în limba engleză a interviului nostru, publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, pe care îl puteți citi aici.

Suntem onorați să avem una dintre lucrările dumneavoastră în programul ediției din 2019 a Festivalului George Enescu! Prima vizită în România a avut loc cu ocazia ediției din 2017 a Festivalul, când Adela Zaharia a interpretat scena nebuniei din lucrarea de operă A Harlot’s Progress. Cum ați primit prima invitație în cadrul Festivalului și ce părere aveți despre revenirea care va avea loc în toamna acestui an cu o nouă lucrare, de această dată interpretată de faimoasa soprană Diana Damrau?

Participarea mea în cadrul Festivalului Enescu a avut loc datorită maestrului Sitkovestsky. Dânsul mi-a ascultat muzica și a dorit să o includă în programul său, ceea ce m-a bucurat și onorat. Interpretarea Adelei a fost extraordinară. Ea a înțeles în totalitate cerințele lingvistice, muzicale și dramatice ale acestei lungi scene și a fost uimitoare. Merită tot succesul de care are parte. Este mereu o bucurie să ascult interpretări noi, diferite. Fiecare dintre acestea are farmecul propriu.

Cum s-au desfășurat acești doi ani pentru dumneavoastră? Ce au adus nou în creația lui Iain Bell?

Am fost foarte ocupat în acești aproape doi ani care au trecut de la prima mea prezență în cadrul Festivalului George Enescu. Am avut parte de o nouă colaborare cu Adela Zaharia, care a fost protagonista premierei absolute a Concertului pentru Soprană de Coloratură Aurora în cadrul Proms din anul 2018. De asemenea, a avut loc premiera celei de-a patra lucrări de operă pe care am compus-o, Jack the Ripper, la English National Opera, în martie 2018, iar acum aștept cu nerăbdare premiera celei de a cincea, Stonewall, la New York City Opera, la comemorarea celei de-a 50-a aniversări a revoltelor de la Stonewall. Mă simt cu adevărat binecuvântat!

Când ați început să studiați muzica și cum v-ați descoperit această vocație? 

Încă de la o vârstă foarte fragedă, părinții mei au descoperit că am acest talent muzical. Reușeam să rețin și să reproduc fragmente muzicale pe care le auzeam o singură dată. Nu fac parte dintr-o familie de muzicieni, dar părinții m-au susținut mult, și pe mine și pe frații mei. Singurul „muzician” al familiei a fost bunicul matern care, în timpul armatei, în anii 1940, cânta la cimpoi. Studiile muzicale au început pentru mine cu asimilarea notelor muzicale în școala primară.

Când a avut loc momentul în care ați știut că veți merge pe drumul compoziției și ce v-a inspirat să vă îndreptați în această direcție? Care sunt compozitorii care au influențat propriul dumneavoastră limbaj muzical și de ce?

Imediat ce am învățat notele muzicale, am început să compun. În jurul vârstei de cinci ani, cred. Nu știam la acea vreme că ceea ce fac este „compoziție”, ci era doar un alt mod de a mă exprima. La vârsta respectivă, copiii fac doar ce simt. Pe măsură ce am crescut, compozițiile mele au crescut odată cu mine în complexitate, iar cei din jur m-au încurajat să continuu. Știam încă din adolescență că asta este ceea ce-mi doresc să fac toată viața. Nu m-am gândit de la început că voi ajunge să-mi câștig astfel existența. Printre compozitorii care m-au influențat se numără Britten (instinctul său dramatic și scrierea pe texte englezești), Berg (paleta de emoții prezente în muzica sa și tehnicile sale în orchestrație), Strauss (scriitura sa pentru vocea feminină), Ravel, Ligeti și Penderrecki (coloritul lor orchestral). Din punct de vedere armonic, prefer muzica ce mă surprinde, care mă conduce în locuri neașteptate. Uneori, mă simt cel mai bine ascultând compozitori ai perioadei medievale, precum Leonin, Perotin, Machaut, Dunstable, perioadă ce precedă apariția tonalității și regulilor armoniei tonal funcționale.

Stilul meu compozițional este într-o continuă evoluție, fără ca eu să realizez sau să mă străduiesc în acest sens. Cu cât compun mai mult, cu atât stilul compozițional devine mai rafinat, consider. De la un cântecel scurt pentru fluier compus la vârsta de cinci ani, am ajuns să compun acum cea de-a patra operă!

Cum vă alegeți subiectele pentru lucrările de operă și pentru ciclurile de lieduri? Care sunt temele sociale, curentele artistice care vă inspiră?

Mi-am dorit să creez o trilogie de opere londoneze, A Harlot’s ProgressA Christmas Carol și Jack the Ripper, iar subiectele variază de la lucrare la lucrare. De obicei, mă sfătuiesc și cu soliștii care urmează să interpreteze premiera absolută a lucrării. Sunt foarte interesat să explorez în lucrările mele legătura perpetuă dintre sex și moarte. De asemenea, doresc să trag un semnal de alarmă în ceea ce privește femeia, care a fost pe parcursul istoriei maltrată de bărbați.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră prima operă pe care ați compus-o, A Harlot’s Progress, cu premiera în anul 2013? Ce v-a făcut să alegeți un subiect atât de controversat? Cum ați caracteriza această lucrare din punct de vedere muzical, stilistic? 

Lucrarea este „primul meu copil”, este foarte importantă pentru mine. Diana Damrau m-a rugat să compun o operă pentru ea și am stat foarte mult pe gânduri în căutarea unui subiect potrivit. Am intrat în contact cu seria omonimă de gravuri la o expoziție din Londra și am realizat că aceea este povestea pe care doresc s-o spun. A durat aproximativ 18 luni până să duc lucrarea la bun sfârșit. Am compus pentru început liniile vocale, iar apoi le-am orchestrat. În ceea ce privește structura operei, aceasta se desfășoară pe parcursul a 6 scene, corespondente celor 6 gravuri. Orchestra este una romantică standard, formată din aproximativ 40 de instrumente de coarde, instrumente de suflat, harpă și instrumente de percuție. Sunt mult prea implicat pentru a reuși să analizez obiectiv această lucrare din punct de vedere stilistic. Din punct de vedere armonic și tonal, muzica este fluctuantă. Cred că se apropie de curentul verist.

Ediția 2019 a Festivalului George Enescu aduce în fața publicului ciclul de lieduri pentru soprană și orchestră, A Hidden Place. Acesta va fi interpretat de soprana Diana Damrau. Care este povestea acestei lucrări? 

Am compus acest ciclu de lieduri orchestrale pentru Diana Damrau acum 10 ani, după multe alte cicluri de lieduri cu pian dedicate, de asemenea, acesteia. Un ciclu de lieduri acompaniate de orchestră părea a fi un pas înainte în colaborarea noastră. Sunt un prieten apropiat al mătușii sale, mezzosoprana Christa Palmer. Ea este cea care mi-a arătat într-o zi câteva poezii pe care le-a scris în anii 1970-1980 despre diferite amintiri petrecute alături de iubitul său, pe parcursul a patru anotimpuri. Frumusețea textelor m-a făcut să-mi doresc încă din primul moment să le transpun în muzică. Acestea evocă atmosfera și frumusețea fiecărui anotimp, fiind o adevărată sursă de inspirație. Așadar, pe parcursul acestei lucrări vom face o călătorie de la blânda ceață de primăvară, prin vara plină de emoții, în melancolia toamnei și bucuria zăpezii care se așterne iarna.

Din punct de vedere vocal, fiind prima lucrare orchestrală pe care am compus-o pentru Diana (înainte de opera A Harlot’s Progress), am avut ocazia de a utiliza și explora posibilitățile enorme pe care vocea acesteia le deține, ceea ce ar fi fost ieșit din comun în contextul unei lucrări camerale. Am profitat în adevăratul sens al cuvântului de potențialul său vocal, încercând să reflect în același timp frumusețea și intimitatea poemelor lui Christa Palmer.

0

De vorbă cu Elena Moșuc

Una dintre acele întâlniri pe care le visezi, nu știi dacă se vor întâmpla, dar speri la ele de fiecare dată când asculți o înregistrare sau vizionezi un spectacol cu artistul respectiv. Pentru mine, din ce în ce mai multe astfel de întâlniri au loc și mă încarcă de energie pozitivă și mă motivează să aspir la mai mult de la mine ca să le urmez exemplul. Cred că de prezentări nu este nevoie, dar trebuie să precizez: o ador!

Născuta în România, la Iași, Elena Moșuc a studiat la Universitatea de Muzică George Enescu din orașul natal. A câștigat mai multe concursuri internaționale, cel mai important fiind ARD Wettbewerb, concursul televiziunilor germane în 1990, care i-a deschis drumul unei cariere internaționale, și i s-au decernat multe distincții și premii prestigioase. În 2005, Președintele României i-a acordat titlul de Ofițer al Artelor, înaltă recunoaștere a meritelor ei excepționale. În 2009 a obținut titlul de Doctor în muzică Summa cum laude la Universitatea de Muzică din București și a fost desemnată Femeia Anului 2009. În 2010 devine cetățean de onoare al orașului său natal Iași, în 2015 i se acordă OSCARUL românesc, Marele Premiu al Operelor Naționale din România, încununând astfel cariera sa internațională de excepție, iar în 2017 și în 2018 a fost nominalizată pentru renumitul și internaționalul OSCAR DELLA LIRICA.

Elena Moșuc a fost foarte atașată de Opera din Zürich, unde și-a demonstrat talentul și dăruirea pentru scenă în diverse roluri, majoritatea interpretate pe tot mapamondul, precum Regina Nopții (interpretat de 250 de ori), Konstanze, Donna Anna, Zerbinetta, Lucia, Linda di Chamounix, Elvira, Gilda, Violetta, Mimi, Musetta, Micaela, Maria Stuarda, Norma s.a. A fost invitată să cânte atât în întreaga Europă, pe cele mai faimoase scene internaționale (la Teatrul Scala din Milano, Viena, Opera Covent Garden din Londra, Teatrele Bastille, Opéra Comique, Palais Garnier și Champs-Elysées din Paris, Roma, Torino, Veneția, Palermo, München, Berlin, Hamburg, Bucuresti, Barcelona, Bilbao, Tel Aviv etc.) și în festivaluri de renume (Salzburg, Arena din Verona, Savonlinna în Finlanda, Torre del Lago – Italia), cât și în SUA (la Metropolitan Opera New York și Dallas), în Japonia, China, Taiwan și Coreea.

A lucrat cu mari dirijori, precum Sir Colin Davis, Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Fabio Luisi, Nello Santi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Philipp Jordan, Valéry Gergiev etc și cu regizori de marcă (Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Mario Martone, Graham Vick, Martin Kusej etc.) Este recunoscută ca una dintre cele mai versatile și expresive soprane ale epocii moderne.

Printre triumfurile recente se numără câteva debuturi considerate excepționale, care i-au îmbogățit repertoriul, precum Norma (Zürich, Lyon, Paris, Festivalul din Savonlinna), Marguerite (Faust) la Zürich, Hamburg si Budapesta, Liù (Turandot) la Zürich și la Festivalul puccinian de la Torre del Lago, Mimi ( Zürich, București), Medora (Il Corsaro) Zürich și Duisburg, Nedda ( Pagliacci ), Alice Ford ( Falstaff ), Luisa Miller ( Zürich, Napoli, Scala din Milano), Lucrezia Borgia, Maria Stuarda (Zürich și Berlin)Anna Bolena (concertant la Viena), Semiramide (Lyon, Paris) și Magda (La Rondine) în München. O mențiune specială merită debutul său la Scala din Milano cu rolul Violetta Valéry din La Traviata sub bagheta marelui maestru Lorin Maazel, urmat de Gilda (Rigoletto), tot la  La Scala, noua producție de Luisa Miller în care Elena a avut un succes personal ieșit din comun, Micaela în Carmen și Lucia di Lammermoor. Trebuie sa adăugăm ultimele succese cu Zerbinetta (Ariadne auf Naxos) la Zürich, Festivalul din Salzburg și Bastille din Paris, Lucia di Lammermoor la Barcelona, Palermo, Torino, Las Palma și Menorca, Lucrezia Borgia la Brüxelles și ABAO Bilbao, La Traviata în Malta și Atena. În 2017, punctele culminante ale aparițiilor sale pe scenele lirice internaționale au fost Maria Stuarda în Genova, spectacol considerat unul dintre cele mai bune din Europa, și senzaționalul succes cu dificilul rol Anna Bolena la Lisabona și Desdemona în Tokyo.

Pe langă spectacolele de operă și concerte, Elenei Moșuc îi place să experimenteze și alte genuri muzicale, precum Fado și Musical și este pasionată de muzica de film, realizând un superb CD, L’amore è poesia  la Abbey Road Studios cu Orchestra Simfonică din Londra, apărut în septembrie 2016 la casa de discuri Solo Musica/Sony, în care filmul și opera se îmbrățișează.

Discografia sa include 3 CD box – A Portrait și un CD Donizetti Heroines publicate de Sony Classical, înregistrarea în premieră mondială a Stabat Mater de Gualberto Brunetti, With Compliments (arii de Händel, acompaniată de Orchestra de Cameră din Zürich), înregistrarea integrală a operetei Schön ist die Welt („Lumea este frumoasă”) de Franz Léhar, obținând și premiul criticii muzicale germane pentru înregistrări, Simfonia a II-a de Mahler sub conducerea lui Valéry Gergiev, opera integrală La Rondine, apăruta în 2017 și ciclul de lieduri cu orchestră Tragédie d’amour, aparținând compozitorului elvețian Emile Jacques-Dalcroze, precum și numeroase DVD-uri cu producții de operă, cum sunt RigolettoFlautul FermecatAriadne auf NaxosLa Bohème și Lucia di Lammermoor.

O mențiune particulară merită interpretarea sa în filmul The Genius of Mozart (Geniul lui Mozart), realizat de BBC, și participarea artistei de doua ori la Gala FIFA, transmisă în direct în toată lumea, în peste 120 de țări. În aprilie 2018 va apărea noul său CD, Verdi Heroines la casa de discuri Solo Musica/Sony.

Mă bucur foarte mult că am ocazia să vă cunosc personal și vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați acceptat acest interviu! Ne bucurăm de fiecare dată când un astfel de artist se întoarce în patrie, fie și doar pentru un spectacol, iar absența dvs. de pe scena clujeană a fost destul de îndelungată. Cum vă simțiți când vă întoarceți în România? După cât timp ați revenit la Cluj și cum ați primit invitația?

Îmi place să mă întorc în România, dar nu se întâmplă prea des și nu cred că aș mai putea să mă acomodez aici, în primul rând, din cauză că nu se cântă repertoriul pe care îl abordez eu. În plus, eu m-am obișnuit să călătoresc foarte mult.

Am cântat la Cluj o singură dată un spectacol de Lucia di Lammermoor, iar acum mă întorc după 23 de ani de la acel moment în cel de-al doilea spectacol al meu de Il Trovatore de Giuseppe Verdi, titlu în care am debutat pe 28 martie, pe scena Operei din Belgrad, sub bagheta maestrului Dejan Savić. Cât despre felul în care am primit invitația… de fapt, eu m-am invitat (râde). Dorindu-mi foarte mult să debutez în rolul Leonorei, am propus acest lucru operelor din Belgrad și din Cluj și, astfel, mi-am făcut debutul în rol la Belgrad și voi cânta cel de-al doilea spectacol aici, la Cluj.

În această seară va avea, deci, loc cel de-al doilea spectacol de Il Trovatore al Elenei Moșuc, pe scena Operei din Cluj. Ce ne puteți spune despre echipa cu care veți urca pe scenă și despre colaborarea cu maestrul Adrian Morar?

Sunt foarte mulțumită de colectivul pe care l-am găsit la Cluj. Nivelul ansamblului acestui teatru a fost întotdeauna unul ridicat. Este a doua colaborare cu dirijorul Adrian Morar, prima având loc la aniversarea mea de acum 4 ani, de la București, cu La Traviata. Ne-am înțeles și atunci foarte bine, iar acum, fiind un rol nou, trebuie să ne oferim reciproc ceva mai multă atenție.

Pentru Călin Brătescu va fi debut în rolul Manrico. Alături de el am mai cântat La Traviata cu ceva ani în urmă. La debutul meu de la Belgrad, l-am avut alături, în rolul Contelui de Luna, pe baritonul Florin Estefan. Aceea a fost prima noastră colaborare, iar cea de a doua va avea loc duminică, pe scena clujeană. A ieșit un duet excepțional! Cânt pentru prima oară cu Andrada Roșu, după ce am cântat alături de tatăl ei Marea Misă în Do minor la București, în 1991. Am auzit că dânsul s-a stins și-mi pare foarte rău. Știu că era un profesor de canto foarte bun.

Repertoriul dvs. este unul foarte vast, care are ca centru belcantoul italian, dar iată, avem o surpriză! De ce Leonora?

Pentru că a venit timpul, vârsta și experiența necesare pentru Leonora. Este un rol pe care mi l-am dorit de mult timp și reprezintă un pas înainte în dezvoltarea mea artistică. După ce, foarte mult timp am cântat din repertoriul verdian roluri precum Gilda, Violetta, Luisa Miller, Medora, Alice Ford, îndrăznesc acum să pășesc spre un nou teritoriu. Leonora este un rol cu mai mult dramatism vocal. Poate că multă lume nu se așteaptă de la mine să cânt acest rol, dar eu îl consider un pas foarte binevenit, ca o întregire a repertoriului meu. Moda din ziua de astăzi este ca Leonora să fie cântată de o voce dramatică, dar nu asta este ceea ce Verdi și-a dorit de la acest rol. Pe vremea aceea, Leonora era interpretată de soprane care cântau Rosina, Adina, Gilda, Violetta… În afară de unele pasaje puțin mai dure, nu motivează nimic împământenirea acestei concepții despre acest rol, iar eu, interpretându-l în spectacolul de debut de la Belgrad, m-am simțit foarte bine.

Ați crescut cu muzică, muzică bisericească, datorită bunicilor dvs., după cum ați menționat într-un interviu precedent, dar când a avut loc întâlnirea cu muzica de operă și când ați știut că acesta este drumul pe care veți merge?

Fiind elevă la liceul pedagogic, ca viitor învățător, muzica era un pilon important în pregătirea mea și aveam o profesoară de muzică foarte severă, doamna Florica Bart, datorită căreia am învățat solfegiul adevărat. Chiar și după terminarea liceului, am continuat să studiez singură solfegiul la nivelul la care studiau studenții la conservator. Făceam, de asemenea, parte din corul liceului, iar una dintre colegele mele era solista acestuia, pentru că ea studia la Școala populară de arte. Conștientă de calitățile mele vocale și dorindu-mi foarte tare să fiu și eu solistă, la vârsta de 16 ani am început să urmez și eu cursurile Școlii populare de arte din Iaşi, unde prima mea profesoară de canto a fost doamna Mioara Cortez. Dânsa a fost prima persoană care a spus despre mine: „Fata asta o să ajungă mare!” (râde). Eram înnebunită după felul în care cânta și îmi plăcea atât de mult vocea ei caldă, puternică, expresivă încât plângeam când o auzeam la concerte sau la radio. M-a motivat să studiez. Mi-a fost profesoară timp de un an, iar în următorii patru, am studiat cu Silvia Tomovici. Mergeam la spectacolele de la Operă și de la Filarmonică, am început să-i cunosc pe soliști, pe instrumentiști și mă lăsau să intru prin spate, pentru că nu avem bani de bilet.

La vârsta aceea, visam, dar e foarte important să visezi. Tot ce visam pe atunci, s-a îndeplinit. Când am devenit învățătoare, visul bunicilor care m-au crescut, le povesteam colegelor mele: „Visez să cânt la Scala, la Metropolitan, la Paris, la Viena… cu Araiza, cu Hampson, cu Nucci”, iar ele râdeau la acel moment, dar apoi m-au admirat. Dacă vizualizezi și crezi în visul tău, acesta se îndeplinește. În aceea perioadă, dimineața lucram cu copiii, iar după-amiaza o dedicam studiului. De asemenea, cântam în corul a 2-3 biserici, învățând foarte multă muzică de la fiecare dintre dirijorii acestora. Duminica eram foarte ocupată (râde). Reiau acest obicei când vin în România, dar și în parohia noastră de la Zürich, unde am cântat chiar și la Înviere.

Momentul care v-a propulsat pe cele mai importante scene ale lumii, în lumina reflectoarelor a fost câștigarea Concursului de la München. Cum ați ajuns să participați și cu ce gânduri ați plecat spre acel concurs?

La Internationaler Musikwettbewerb der ARD München am ajuns tot din întâmplare, la sfatul unui flautist din orchestra Operei. În primăvara anului 1990 m-a întrebat de ce nu merg la un concurs internațional, pentru că până la acel moment participasem doar la „Cântarea României” și la Concursul ”George Enescu” de la Botoșani, care l-a avut ca președinte al juriului pe David Ohenesian, unde am luat locul II, premiul I nefiind acordat. Astfel am aflat despre concursul de la München. La acel moment nu îndeplineam toate cerințele de înscriere; dintre cele patru roluri la alegere cerute, știam doar două, Regina Nopții și Traviata, iar celelalte două, Mimi și Donna Anna, le-am învățat până la concurs. Dintre cei 115 concurenți, eram singura fără studii superioare de specialitate. Participasem doar ca să am experiența unui astfel de concurs, fără nicio speranță de a lua vreun premiu. În prima etapă am cântat trei arii: aria Reginei Nopţii din Flautul fermecat de Mozart, aria mare din La Traviata de Verdi şi aria Magdei din opera La Rondine de Puccini. Am cântat foarte relaxată deoarece ştiam că acolo nu mă cunoaşte nimeni şi, oricum, nu eram acolo pentru a câştiga, ci pentru a acumula experienţa unui concurs internaţional. După ultima etapă, juriul ne-a chemat pe toţi finaliştii într-o sală. Premiile au fost acordate începând de la ultimul. Ruxandra Donose a luat premiul al II-lea. Când mi s-a anunţat numele pentru premiul I, am crezut că nu aud bine. Surpriza a fost să aflu mai târziu că, după încheierea concursului, membri ai juriului declarau în interviuri apărute în presă: „A fost evident cine va lua premiul întâi încă din prima etapă”. A fost un concurs foarte greu, a cărui finală a avut loc la Herkulessaal der Residenz din München și care mi-a deschis foarte multe porți.

A avut tânăra Elena Moșuc modele, cântăreți pe care îi asculta? 

În perioada în care eram învățătoare, mi-am cumpărat un pick-up și, de fiecare dată când luam salariul, îmi cumpăram un nou disc. Aveam discuri cu soliști români, precum Lucia Stănescu, Eugenia Moldoveanu, Spiess, interpretând arii. Opere integrale nu prea se găseau. Aveam doar Turandot, Cavalleria… „Am furat” câte ceva de la toţi cei de la care eu am considerat că am ce învăţa… Ascult multe înregistrări din perioada de aur a operei, multe soprane şi nu numai soprane. Am învăţat foarte mult singură, studiindu-mi rolurile în care am debutat, ascultând multă muzică. Şi asta pentru că nu am vrut sa fiu niciodată dependentă de vreun profesor. De asemenea, pregătindu-mă pentru concursul de la München, Internationaler Musikwettbewerb der ARD München, pentru care trebuia să învăț șase arii din perioade stilistice diferite și patru roluri integrale, mergeam la biblioteca de la Conservatorul George Enescu și scriam de mână liniile melodice și textul. Am caiete întregi de muzică în care am scris roluri și arii și așa le-am învățat. Nu aveam partituri.

Ați început cu Regina Nopții, ați interpretat toate eroinele importante ale lui Bellini și Donizetti, dar și unele eroine verdiene, iar acum ne-ați surprins cu Leonora. Să detaliem puțin evoluția dvs., din punct de vedere repertorial, pe parcursul carierei. Unde se simte vocea dvs. cel mai bine și cu ce ne veți surprinde în continuare?

Am început cu Mozart, despre care se zice că este un repertoriu pe care cântăreții trebuie să-l abordeze la începutul carierei, deși este foarte greu. Consider că opera mozartiană necesită o tehnică desăvârșită. Eu am debutat cu Regina Nopții după 10 ani de studiu vocal, primul spectacol a avut loc la Iași, iar cel de-al doilea, la München, și am ajuns să interpretez acest rol de aproximativ 250 de ori. Nu mai cânt Regina Nopții de câțiva ani, dar nu pentru că nu aș mai putea, ci pentru că nu mai este compatibil cu repertoriul meu actual. Nu este vorba despre contra Fa. Am în continuare contra Fa și îl cânt în finalul primului act din I Puritani și în finalul duetului Lucia-Edgardo, foarte bine motivat atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere dramaturgic. Soțul meu îmi spune că abia acum am și vârsta care să facă acest rol mai credibil (râde), deși eu nu am fost niciodată o soprană de coloratură pură. Am avut întotdeauna și dramatism și o rotunjime în voce.

De asemenea, am renunțat la Gilda (Rigoletto), pentru că sunt atât de multe fete tinere care sunt mult mai potrivite pentru acest rol, și la Zerbinetta (Ariadne auf Naxos).

În martie 1991, am dat o audiţie la Opera din Viena, condusă atunci de Ioan Holender, audiţie hotărâtoare pentru cariera mea artistică, pentru că la acea audiţie era prezent regizorul Grischa Asagaroff, care urma să înceapă activitatea ca director artistic al Operei din Zürich, în luna septembrie a aceluiași an, alături de Alexander Pereira. Ştia aveau nevoie de o soprană de coloratură și, la 15 minute după audiţia de la Staatsoper din Viena, am luat un taxi şi am făcut audiţie pentru Pereira, la Konzerthaus. Pe loc mi-a oferit un contract pe trei ani ca membru în ansamblul Operei din Zürich, unde am cântat timp de 22 de ani. Acolo l-am cunoscut pe soțul meu, care este avocat, dar cânta din plăcere, colaborator în corul Operei din Zürich.

Pereira m-a „crescut”, oferindu-mi roluri din ce în ce mai complexe. Am avut în fiecare an debuturi, de cele mai multe ori în roluri principale. Am avut și două debuturi într-o lună: în februarie 2003, Luisa Miller și I Puritani. Ultimul meu debut în „era” Pereira de la Zürich a fost în Norma (2011), iar apoi, am debutat în Nedda și Alice Ford. Așadar, am început cu Regina Nopții, Gilda, Lucia și am ajuns încet, încet la Norma. Am avut norocul său alternez cu Gruberova, de la care am învățat foarte multe ascultând-o.

Cel mai bine mă simt în belcanto, deși este repertoriul cel mai dificil. Cu Puccini mă odihnesc (râde). Belcanto și Verdi, în asta constă repertoriul meu la această oră.

Sunt la vârsta la care pot să abordez și roluri ce conțin mai mult dramatism, iar experiența îmi permite să-mi îmbogățesc astfel repertoriul, fără să renunț la rolurile prin care am trecut deja. Anul viitor mă voi întoarce la I Puritani, de exemplu, pentru că vreau să mă mențin din punct de vedere tehnic. Iar toate rolurile mai dramatice pe care le-am abordat pe parcursul carierei m-au ajutat să-mi formez centrul vocii, pentru a ajunge la repertoriul pe care doresc să-l abordez de acum încolo. Și poate, în câțiva ani, voi aborda Elisabetta (Don Carlo), Simone Boccanegra, Ernani, Adriana Lecouvreur, dar eu nu vreau să forțez vocea. Voi cânta în continuare cu vocea mea, pe tehnică. De asemenea, mi-ar plăcea să am ocazia să realizez și scenic La Rondine (Puccini), pe care am înregistrat-o, pentru că este un rol lejer, dar frumos.

Anul viitor va aduce o surpriză despre care nu pot să vorbesc încă, din păcate. Este vorba despre un rol, destul de dramatic, la care nimeni nu se așteaptă, dar pe care l-au cântat și soprane cu același repertoriu ca al meu. Nu pot să spun nici unde voi debuta în acest rol, dar este prin apropiere.

Aveți o carieră fulminantă, plină de evenimente marcante, importante și, sunt sigură, de neuitat. Care ar fi, pentru dvs., cele mai semnificative dintre acestea?

Un moment pe care nu-l voi putea uita niciodată este prima zi când am cântat cu orchestră. Eram învățătoare, dar cei de la Filarmonică mă cunoșteau și m-au invitat în turneu la Bacău. Aveam foarte mari emoții la prima repetiție, dar eram, în același timp, în al nouălea cer.

Un alt moment special este debutul meu în Teatro alla Scala, în anul 2007, unde am interpretat rolul Violettei, sub bagheta marelui Lorin Maazel. Am avut multe spectacole de neuitat, dar în primul act al acestuia nu realizăm ce se întâmplă, unde mă aflu. Parcă pluteam, era un vis. Abia în actul doi am realizat că mă aflu pe scena Teatrului alla Scala.

În anul 2000 am mers, alături de maestra mea, la un spectacol la Arena din Verona. Când am intrat în Arenă și am văzut cât este de mare, i-am spus „Maestra, eu aici nu vreau să cânt niciodată!” (râde), iar un an mai târziu, în 2001, am debutat acolo Rigoletto și La Traviata, pentru care am primit premiul pentru Cel mai bun debut la Arena di Verona.

Momentele deosebite sunt și cele în care publicul este foarte cald. Îmi aduc aminte de un spectacol de Lucia, după care am fost aplaudată timp de jumătate de oră. Tehnicienii demontau decorurile, dar publicul nu voia să plece acasă.

După o carieră de aproape 30 de ani, vocea dvs. este la fel de proaspătă ca la început, dar, cu siguranță, mai bogată. Care este secretul longevității vocale?

Am știut de la început că doar o tehnică vocală solidă poate garanta succesul şi longevitatea în cariera de cântăreţ. Am avut norocul să mă nasc cu un instinct foarte bun al tehnicii respirației, iar respirația este baza cântului. Aceasta este concluzia la care am ajuns în urma anilor petrecuți pe scenă. Încă de la începutul studiului meu, mi-am dorit să-mi construiesc o bază tehnică temeinică, pentru că eram conștientă că rolurile pe care doream să le interpretez nu pot fi abordate fără să fiu foarte bine pregătită din acest punct de vedere. Am avut și la Iași maeștri buni de canto, printre care Adriana Severin, o excelentă soprană, dar, având în vedere că am urmat cursurile de zi ale Conservatorului din Iași doar timp de un an, printre călătoriile Iași-München, unde în 1990-91 cântam Regina Nopții, pot spune că adevărata mea pregătire a avut loc la Zürich, unde m-am stabilit în septembrie 1991. Acolo am avut ocazia să studiez și să lucrez cu cei mai mari dirijori, cu parteneri de scenă-staruri al scenei lirice, cu regizori și corepetitori excepționali. Corepetitorii sunt foarte importanți în formarea unui artist. Nu știu care este, în conservatoarele din România, rolul corepetitorului, dar cei de la Zürich m-au ajutat foarte mult în interpretare. Cât despre tehnică, am avut ocazia să cunosc o maestră de canto la Milano, Mildela D’Amico, cu care lucrez începând cu anul 1996 și care a fost colegă cu Renata Scotto la clasa de canto a renumitei profesoare de canto Liopard. Încă merg să studiez cu ea, atunci când timpul îmi permite, și o invit adesea la spectacolele mele. La Zürich studiez frecvent cu maestrul Ion Buzea. El spune că tehnica se învață atât înainte de pensie, cât și după pensie (râde). Așadar, tehnica poate fi perfecționată continuu, în primul rând, din cauza schimbărilor firești biologice. Lucia mea de acum 20 de ani nu este aceeași cu Lucia mea de acum, pentru că deja suntem două persoane diferite din foarte multe puncte de vedere. Noi, cântăreții, avem permanent nevoie de un control extern. Deși îmi înregistrez repetițiile și le ascult cu atenție, atunci când studiez, prefer să mă asculte și altcineva.

Vreau să cânt cât de mult pot, pentru că știu că Dumnezeu m-a creat ca să aduc bucurie celor din jurul meu.

În fiecare rol pe care îl interpretați se vede profunda cunoaștere a acestuia, atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere dramaturgic. Ce înseamnă pentru dvs. a învăța un rol și care sunt pașii pe care îi urmați?

Înainte de a învăța un rol, trebuie să ne documentăm în legătură cu toți parametri acestuia, să cunoaştem conţinutul întregii opere, să înţelegem personajele și să decidem dacă ni se potrivește. Abia apoi începem lucrul vocal și scenic. Fiecare sunt are importanța sa și trebuie studiat în amănunt, la sânge, de preferat sub îndrumarea cuiva care îți cunoaște vocea și îți poate da sfaturi, atât tehnice, cât și interpretative. Lucrând astfel timp de patru-șase săptămâni, alături de dirijor și regizor, intri din ce în ce mai mult, în fiecare zi, în personaj. Când lucrez la un rol nou, acesta devine o prioritate în gândirea mea, fie că sunt pe stradă sau la supermarket încerc să mă pun în situațiile în care se află personajul și încerc să-l conturez prin prisma personalității mele, fără să imit alte interpretări. Chiar și în ceea ce privește rolurile pe care le-am mai cântat de 100-200 de ori încerc să aduc de fiecare dată ceva nou. Trebuie să evităm rutina, să nu ne plafonăm și să fim întotdeauna pregătiți pentru un rol nou.

Eu absolvit liceul pedagogic, unul dintre cele mai exigente din Iași, și am profesat timp de 7 ani ca învățătoare, timp în care am dat de trei ori admitere la Conservatorul din Iași, fiind admisă a patra oară, în 1990. Mă bucur că s-a întâmplat așa! Datorită profesorilor severi de la liceu, m-am disciplinat și am deprins o bază pedagogică foarte bună. Acest lucru m-a ajutat foarte mult în cântat, pentru că eu știu exact cum să învăț fiecare rol. De asemenea, am susținut cu succes și masterclass-uri în Japonia. Sunt foarte mulți cântăreți buni care nu știu, însă, să predea.

Care sunt planurile dvs. în continuarea acestei stagiuni?

Imediat după spectacolul de la Cluj, voi fi la Verona, la Teatro Filarmonico, pentru Anna Bolena – un rol pe care îl iubesc din tot sufletul și pe care îl consider mai dificil decât Leonora. Chiar și Norma, pe care am interpretat-o în februarie la Muscat, este mai accesibilă decât Anna Bolena. Apoi, Lucia di Lammermoor la Genova. Așadar, un tur de forță – Leonora, Anna Bolena și Lucia (râde).  În iunie, am un recital foarte frumos, dar foarte dificil, la Zürich, cu lieduri franceze și românești în prima parte, unde voi cânta ciclul 7 Chansons de Clément Marot de George Enescu, dar și multe alte lieduri de Chausson, Debussy, Fauré și compozitori români,  iar în cea de a doua parte, arii de Verdi, pentru a-mi promova noul album care urmează să fie lansat pe 27 aprilie.

Așadar, după Eroinele lui Donizetti, vor apărea și cele ale lui Verdi pe un CD semnat Elena Moșuc. Ne puteți spune ce va conține, mai exact, acest nou album?

Verdi Heroines, care va conține arii de Verdi… arii la care nimeni nu se așteaptă (râde), ale eroinelor verdiene pe care poate le voi interpreta în viitor: aria din Don Carlos, Foscari, Aroldo, Attila, Vespri Siciliani, o arie care nu se prea cântă din Macbeth, o cabalettă de coloratură, ambele arii din La Traviata și am încheiat cu Messa da Requiem, Libera me. Sper să placă!

Pe lângă operă, ați abordat o paletă largă de genuri, cu același succes. Mai au loc fado, musicalul și muzica de film în viața Elenei Moșuc, în acest moment?

Acum 4 ani, am făcut un concert foarte special, Operfado, alături de cântărețul de fado Gonçalo Salgueiro. Am vrut să cânt cu el, pentru că este singurul cântăreț din Portugalia care cântă elegant. Este pasionat de operă și acest lucru influențează sesizabil felul în care cântă fado. Am dus acest concert pentru prima dată la Iași, iar apoi la Sibiu, București… Conținea o combinație între fado, operă și musical, pe care aș relua-o dacă aș dispune de resursele necesare, prima dintre acestea fiind timpul.

De curând, am creat un concept personal de concert, pe care sper să am cât de repede ocazia să-l concretizez pe scenă. Concertul se numește RESONANCE și este structurat în două părți care se completează. Prima parte este cea „dark”, cu piese melancolice, arii de operă și piese fado orchestrate special pentru mine, iar în cea de a doua apare „lumina”, cu mai multă voioșie și bucurie exprimate prin intercalarea de operă și piese pop, compuse de Marius Dragomir și orchestrate pentru orchestră simfonică. În ambele părți va apărea chitara clasică la care va cânta Bogdan Mihăilescu. În finalul concertului am introdus Canzonetta pentru soprană și orchestră de Flavio Motalla, cel mai bun exemplu de mixtură între operă și muzică de film à la Hollywood. Consider că un astfel de concert ar putea să adune public divers și se pretează mai mult pentru festivaluri și evenimente în aer liber.

Mi-a plăcut întotdeauna să experimentez, să fac ceva nou. Nu aș putea să cânt tot timpul aceleași roluri. De aceea, în fiecare an trebuie să am cel puțin un debut de rol și un debut într-un nou teatru.

Care sunt „condițiile” pe care trebuie să le îndeplinească și cum arată rutina zilnică a unui cântăreț de operă de succes?

Ca solist de operă, în primul rând, trebuie să fii conștient că ai o responsabilitate în fața publicului, chiar dacă rolul tău constă într-o singură frază. Chiar și aceea trebuie cântată bine! Trebuie să studiezi foarte mult, să citești cărțile care au servit drept inspirație operelor pe care urmează să le interpretezi, să ai o disciplină și un stil de viață echilibrat, pentru că instrumentul nostru nu este format doar din cele două corzi vocale, ci din tot corpul. Așadar, trebuie să fim odihniți, să știm ce și când ne face bine să mâncăm, să facem și ceva sport… Dacă vrei să faci o carieră din asta, trebuie să fii pregătit din toate punctele de vedere. În muzică, noi interpreţii suntem o parte a procesului de creaţie. Acesta nu se opreşte în partitură, ci se continuă pe scenă, la fiecare concert sau spectacol!

Ceea ce ajută mult vocea, este somnul. Așadar, în ziua spectacolului stau foarte mult în pat, până în jurul prânzului. De asemenea, sunt foarte atentă cu ceea ce mănânc, dar și când mănânc și evit anumite alimente care nu-mi fac bine, pe care le-am descoperit de-a lungul timpului. Am avut mult timp probleme cu aciditatea până să-mi dau seama care este dieta favorabilă mie.

Sunteți una dintre puținii cântăreți de operă care-și teoretizează experiența scenică, sau o parte din această, sub forma unei lucrări de doctorat, fără intenția clară de a se așeza la catedra Conservatorului. Cum ați luat decizia de a scrie această lucrare și cum ați ales subiectul, Tema nebuniei în opera italiană din prima jumătate a secolului al XIX-lea?

Nici eu nu m-am gândit la posibilitatea de a scrie un doctorat, dar, fiind prietenă cu mezzosoprana Mihaela Agache, soția profesorului Dan Voiculescu, care era și îndrumător de doctorat, acesta mi-a insuflat această idee, sub considerentul că nu se știe niciodată când îmi voi dori să îmbrățișez o carieră pedagogică, la nivel universitar. Inițial, voiam să aleg alt subiect, dar, ținând cont că am abordat atâtea titluri în care eroina este într-o situație psihică ușor deplasată (râde), am avut într-o noapte o sclipire și am zis „Asta e: nebunia!”. Ceea ce am vrut să demonstrez pe parcursul acestei teze de doctorat este felul în care bolile psihice de care suferă personajele respective pot fi ilustrate cu ajutorul muzicii și mijloacelor acesteia. În acest sens, am avut norocul ca în producțiile pe care le-am realizat să am ocazia să discut cu diverși regizori cu percepții diferite asupra situației prezentate de libret și, astfel, am învățat foarte multe lucruri care se regăsesc în teza mea de doctorat, dar și în felul în care am ajuns să interpretez personajele respective. De exemplu, Lucia mea preferată a fost cea de la Bruxelles, în regia lui Guy Joosten, în care eroina nu este, de fapt, nebună, ci doar se preface. Am vorbit și despre acest concept regizoral în teză.

Foarte multe lucruri s-au schimbat cu trecerea timpului în ceea ce privește demersul unui tânăr în construirea unei cariere în domeniul operei. Ce părere aveți despre felul în care tinerele generații privesc această meserie/vocație și ce i-ați sfătui?

Majoritatea cântăreților tineri sunt foarte siguri pe ei și se consideră capabili de a deveni autodidacți imediat după ce termină conservatorul. Sunt „staruri”, nu acceptă sfaturi și vor să ajungă cât de repede la Metropolitan și, din păcate, ajung. Încep să cânte pe la 20 de ani și sunt nevoiți să se oprească la scurt timp, pentru că impresarii nu au niciun interes de a crea cariere longevive. Asta este moda în ziua de astăzi! A început de aproximativ 10-15 ani, dar s-a intensificat în ultima perioadă.

La începutul carierei mele, dacă primeam sfaturi le mulțumeam celor care mi le oferă, dar astăzi, dacă faci o observație unui coleg mai tânăr, acesta se supără. Am cântat, în urmă cu doi ani, La Traviata cu un tenor foarte tânăr, în jur de 24 de ani, care nu a acceptat niciun fel de sfat. Ba mai mult, i-a spus agentului meu că nu mai vrea să cânte cu mine. De atunci, eu nu mai dau sfaturi, decât dacă mi se cere. Consider că dacă vrei să evoluezi, trebuie să accepți sfaturi și critici. Nu suntem și nu vom fi niciodată perfecți, dar trebuie să rămânem deschiși ca să putem face acest lucru.

Am avut momente în care chiar și jurnalismul critic m-a ajutat. Deși la prima vedere a unei critici negative mă supăram, citind cu atenție am devenit mai obiectivă și am învățat foarte multe lucruri. La început, citeam mai mult decât acum ceea ce se scria despre prestațiile mele.

Scopul meu nu a fost, de la început, să ajung la Teatro alla Scala sau la MET. Eu îmi doream să mă pun la punct din punct de vedere tehnic. La 26 de ani, când mi-am început cariera, am dat și eu, din curiozitate, o audiție la Scala, deși știam că nu era momentul potrivit. Am ajuns la La Scala după 17 ani de carieră, iar la Metropolitan, după 20. În ziua de astăzi, lucrurile se întâmplă invers. Cei tineri sunt în primul cast, iar cei cu experiență, în cel de-al doilea.

Sfatul meu pentru tinerele generații este să-și găsească un maestru de canto bun, ceea ce este foarte greu în ziua de astăzi, și să asculte foarte multe înregistrări, să-și formeze urechea ca să reușească să discearnă care dintre acestea merită într-adevăr atenția lor. Un alt lucru important este înțelegerea faptului că repertoriul trebuie construit încet, în limitele posibilităților fiecărei etapă din carieră, fără a forța vocea.

Pare că ați cucerit tot ce putea fi cucerit, din perspectiva unei soliste de operă. Este ceva la care mai visați?

Visul meu este să am propria mea orchestră, să nu mai depind de niciun agent și să am echipa mea cu care să călătoresc în toată lumea.4

De vorbă cu Luiza Fatyol

Interviurile din colecția Jurnalului de Soprană au luat o pauză cam mare, recunosc, dar revin în forță cu cel puțin trei materiale (don’t wanna jinx it) în luna aprilie, iar primul dintre ele este aici, de față și a fost realizat în luna ianuarie, atunci când am avut ocazia și privilegiul să asist la Rigoletto în concert, la Sala Radio din București, cu George Petean în rolul principal, Luiza Fatyol, protagonista acestui interviu, ca Gilda, Cosmin Ifrim (Ducele), Cristina Damian (Maddalene) și Petru Burcă (Sparafucile), sub bagheta dirijorului David Crescenzi. Am scris despre acest evenimente într-o postare pe Facebook, dar acest interviu este adevărata realizare a mea din acea perioadă. 

Fără falsă politețe și „însiropare” a textului, menționez că mi-am dorit mult un interviu cu Luiza. De fapt, mi-am dorit s-o cunosc personal, pentru că a răspuns afirmativ tuturor micilor mele proiecte blog-related și m-a impresionat umanitatea, simplitatea și firescul din comportamentul ei. Niciun fel de sopranism (you know what I mean😅) în ea, dar atât de multă energie pozitivă! Ca să vă convingeți, vă doresc lectură plăcută!

Mulțumesc încă o dată, dragă Luiza, pentru toată amabilitatea, cu scuzele de rigoare pentru întârzierea postării, dar… mai bine mai târziu!😁

Soprana Luiza Fatyol s-a născut în anul 1987 în Satu Mare, într-o familie de muzicieni. La vârsta de 5 ani începe să studieze vioara îndrumată de tatăl ei, violonistul Rudolf Fatyol. La vârsta de 17 ani trece însă la studiul cântului clasic. Devine studenta Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, secția Canto, la clasa prof. dr. Ana Rusu. Debutul operistic și-l face în anul 2009 pe scena Opere Maghiare din Cluj Napoca în rolul Carolinei din opera Căsătoria secretă de Domenico Cimarosa.

Participă la numeroase concursuri de canto naționale și internaționale, numărându-se mereu printre premianți. Amintim aici premiul 1 la Concursul Liedului Românesc – Brașov în anul 2008 și premiul 3 la Concursul Internațional de Canto „Hariclea Darclee“ în anul 2009.

Susține concerte atât în țara (București, Brașov, Sinaia, Cluj Napoca, Oradea, Satu Mare), cât și în străinătate (Italia, Franța, Olanda, Elveția, Germania).Între anii 2011 si 2014 este membra Studioului de Opera Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf/Duisburg. În acești ani participă la Masterclassuri susținute de către personalități din lumea operei, precum Linda Watson, Dame Ann Murrey, Helen Donath, Deborah Polaski, David Cyrus și Sir Thomas Allen.

Începând cu anul 2014, Luiza Fatyol devine solista Operei Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf/Duisburg, având bucuria de a interpreta roluri precum Susanna (Nunta lui Figaro), Zerlina (Don Giovanni), Adina (Elixirul Dragostei), Norina (Don Paquale), Micaela (Carmen), Gilda (Rigoletto), Lauretta (Gianni Schicchi), Nedda (Pagliacci), Violetta Valery (La Traviata),  Donna Elvira (Don Giovanni), Juliette (Romeo et Juliette). Este invitata în numeroase ocazii pentru a susține spectacole în diferite teatre din Germania precum „Komische Oper” Berlin, Theater Dortmund, Aalto Musiktheater Essen, Oper Köln, Landestheater Detmold.

Dragă Luiza, bine ai revenit în România și mulțumesc frumos pentru că ai acceptat invitația mea! Mă bucur foarte tare că am ocazia să te ascult și să conversăm și față în față. Am fost surprinsă plăcut de repetiția de ieri și de persoana minunată pe care am găsit-o în spatele artistului Luiza Fatyol. După cât timp te revedem pe scenele din țară și ce ne poți spune despre evenimentul care va avea loc pe 12 ianuarie la Sala Radio din București?

Cu mare drag! Nu am cântat în România de 6 ani, mai exact din momentul în care am primit contractul cu studioul de operă de la Düsseldorf. M-a surprins această invitație, deși știam că Ghiță Petean este, de o perioadă, prezent în fiecare an la Sala Radio, într-o operă în concert. M-a întrebat la un moment dat ce aș dori să cântăm împreună, iar eu i-am răspuns „ce ai vrea tu să cântăm”, iar el a ales Rigoletto. Sinceră să fiu, Gilda nu este unul dintre rolurile mele preferate sau unul dintre rolurile care îmi vin „mănușă”, dar m-a bucurat invitația și am acceptat. Mi s-a spus că poate am puțin prea multă vocea pentru Gilda (râde), dar nu consider acest lucru, pentru că doar aria acestui rol se încadrează într-o zonă de coloratură, iar restul rolului solicită mai mult.

Am alături o distribuție de excepție! Rar mai găsești un tenor care cântă Duca în felul în care o face Cosmin Ifrim. Cristina Damian este, de asemenea, minunată. Pe lângă niște artiști minunați, îmi sunt toți prieteni! Aceste întâlniri pe care le organizează Ghiță, cu ajutorul lui Răzvan Suma, au loc între prieteni, iar la repetiții ne simțim bine, ne distrăm, ne relaxăm și nu există răutăți sau antipatii.

Și clujenii sunt foarte norocoși, pentru că, după Rigoletto la București, în luna februarie, vor avea ocazia să te asculte la Opera Națională din Cluj-Napoca.

Da, voi fi prezentă și la Opera din Cluj în luna februarie, unde voi interpreta Adina în premiera de Elisir d’amore, într-o distribuție la fel de specială. La debutul meu în rolul Adina, rol în care mă simt foarte bine, pe care pot să-l cânt la orice oră și în orice condiții, l-am avut ca Nemorino pe tenorul Ștefan Pop, iar la această reîntoarcere îl voi avea alături tot pe el, dar și pe Bogdan Baciu (Belcore) și Zoltan Nagy (Dulcamara). Abia aștept să petrec o săptămână în Cluj (râde)! O să fie foarte distractiv!

După aceste două reîntoarceri acasă, cum arată în continuare această stagiune pentru tine?

După Rigoletto, mă voi întoarce acasă, la Düsseldorf, pentru a-mi face debutul de casă în Norina (Don Pasquale), în producția lui Rolando Vilazzon, și voi avea 3 reprezentații, pe 20 și 27 ianuarie și 3 februarie. După Elisir-ul de la Cluj, următorul moment important este debutul în Nedda (Paiațe) la Düsseldorf. Acesta este un rol pe care mi l-am dorit, îmi vine bine și abia aștept! Cam despre asta este vorba în această stagiune…

Povestește-mi cum a decurs și când a avut loc prima ta întâlnire cu muzica de operă și cum ai decis să urmezi acest drum.

Eu am studiat de mică vioară, pian. Am fost o instrumentistă convinsă, dar nu mi-a plăcut să studiez. Și, deși aveam o grămadă de CD-uri cu Callas, ascultam Whitney Huston, Queen… Când studiam la vioară și cântam fals, tata, iar apoi profesorul de la liceu mă sfătuiau să intonez vocal linia melodică și am ajuns la concluzia că nu reușeam să cânt la instrument cum trebuie pentru că nu-mi plăcea. Într-un final am decis să dau la Canto, iar acela a fost și momentul în care am ascultat pentru prima dată un CD cu arii în interpretarea Angelei Gheorghiu. Mi s-a părut fenomenal felul în care dânsa transmite atât de multă emoție și am acest sentiment de fiecare dată când ascult acel CD! Am mers la admitere cu un repertoriu de o dificultate ceva mai redusă decât cel al celorlalte candidate, ceea ce m-a făcut să am puține emoții, dar, fiind instrumentistă la bază, solfegiul la prima vedere și dicteul nu mi-au pus niciun fel de problemă. Cred că am pornit bine pe acest drum. Am avut îndrumători buni, de la doamna Niculina Mirea și până la doamna Carmen Gurban, pe care o ador. În timpul facultății a venit audiția la Düsseldorf, iar la doar o oră după audiție mi s-a pus contractul în față. În același an, de la Cluj au mai plecat și Bogdan Baciu, Ovidiu Purcel și Attila Fodre. Trei băieți și eu (râde). Bineînțeles că ei s-au mutat împreună, iar eu a trebuit să-mi caut chirie singură. Primul an a fost ca un duș rece, pentru că nu vorbeam limba, repetițiile erau solicitante și așteptările foarte mari. Între timp m-am căsătorit cu un trompetist român pe care l-am cunoscut în Germania și acum, după 6 ani, numesc Düsseldorf „acasă”.

Așadar, se poate spune că Angela Gheorghiu a fost una dintre primele persoanele care ți-au influențat decizia și decursul drumul tău. Care sunt celelalte persoane „responsabile” într-un fel sau altul de ceea ce este Luiza Fatyol astăzi?

Da, pe Angela Gheorghiu am avut privilegiul s-o și cunosc și s-o reîntâlnesc cu diferite ocazii. În ciuda părerilor împărțite despre dânsa, în ceea ce mă privește a fost întotdeauna foarte amabilă și păstrăm legătura prin e-mailuri. Este minunată!

Începuturile mele, însă, au fost la Satu-Mare, cu doamna Claudia Popdan, care m-a inițiat în vocalize și-mi dădea câteva sfaturi, iar tehnica în sine mi-a fost predată de doamna Niculina Mirea. În timpul Academiei de Muzică m-am îndreptat către doamna Carmen Gurban, pentru că am simțit că dânsa poate să-mi dea soluțiile de care aveam nevoie. Nu pot să spun că am fost o voce nativă, dar nu mi-am pus niciodată prea multe probleme în ceea ce privește tehnica.

De altfel, la fiecare întâlnire cu un partener de scenă nou, regizor sau dirijor, am foarte multe de învățat. L-am menționat mai devreme pe Hampson, care este o legendă și o prezență de lord. Când am cântat împreună, am avut o sigură repetiție, dar eu am ascultat toate înregistrările sale și a cântat exact cum mă așteptam. În timpul concertului, l-am privit, mi-am adus aminte de producția de La Traviata în care a cântat cu Anna Netrebko și Rolando Villazon și am simțit un fior. Îmi venea să plâng, dar a trebuit să mă adun și să continui să cânt. Foarte emoționant!

Un alt partener excepțional de scenă este „tatăl” meu, Ghiță Petean, pe care îl cunosc de foarte mult timp și l-am văzut în foarte multe spectacole. Îl admir și-l respect pentru că este atât de simplu, uman, sincer și bun. Trecând peste vocea excepțională, transmite o emoție pe care n-o găsești la mulți. Cântând împreună, colaborăm și nu concurăm, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, pentru că noi, cântăreții, suntem foarte egoiști.

Cântând mult, la un moment dat, devii autodidact și începi să-ți cunoști limitele și posibilitățile. La ora actuală, am încredere în foarte puține persoane atunci când vine vorba despre voce, iar acestea sunt pianistul cu care lucrez, care mă ajută enorm, Flavius, soțul meu, care este instrumentist, și directorul muzical de la Düsseldorf, britanicul Steven Harrison.

Vocea ta îți oferă foarte multe posibilități, din punct de vedere repertorial. Cum ai evoluat din această perspectivă din timpul facultății și până astăzi și unde îți dorești să ajungi?

În timpul facultății, repertoriul meu se învârtea sfera Adinei (Elixirul dragostei), Norinei (Don Pasquale), Musettei (La Boheme) și am cântat, o dată, chiar și Elvira (I Puritani). La masterat, am cântat cea de a doua arie a lui Mimi (La Boheme) și toată comisia mi-a spus că aceea este, de fapt, vocea mea, repertoriul pe care trebuie să merg. Nu am ascultat în totalitate sfatul lor, dar am început să cochetez cu ideea. Având un timbru mai întunecat, se poate confunda cu faptul că sunt dramatică sau spinto sau… cine știe. Poate că astăzi, aș cânta Mimi la unul dintre teatrele din țară, pentru că orchestrele nu sunt la fel de numeroase ca cele din străinătate, iar teatrele sunt mai mici. Întotdeauna a trebuit să am răbdare cu vocea mea, să văd în ce parte vrea să mă ducă…

Nu vreau să sune ca un clișeu, dar cred că lucrurile, în viața mea, s-au întâmplat după ce eu le-am anticipat. De exemplu, înainte de a debuta în Gilda, am fost la un spectacol de Rigoletto și mă gândeam „ce rol frumos! Oare aș putea să-l cânt?”, iar după un an a venit propunerea. În ceea ce privește Nedda, am avut ocazia să asist la o audiție unde o soprană cânta Micaela și Nedda. ”Ce arie frumoasă”, mă gândeam…, iar la două luni de la acel moment, mi s-a oferit și acest rol. În luna octombrie voi debuta în La Traviata, iar, în ceea ce privește acest rol, este vorba, cumva, de cerințele teatrului. Acum doi ani am fost rugată să când aria din actul I într-o gală, iar eu am refuzat, dar într-un final m-am ambiționat și am cântat-o. După acel moment, l-am avut la Düsseldorf, ca invitat într-o gală, pe Thomas Hampson, alături de care am cântat duetul Violetta-Germont. A fost un moment extraordinar pentru mine și o experiență greu de descris în cuvinte! S-a întâmpla chiar cu o zi înainte ca eu să împlinesc 30 de ani – cel mai frumos cadou pe care l-am primit! Mi-am dorit acest rol, pentru că, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai complexe, nu doar din punct de vedere vocal, dar, mai ales, dramaturgic, și mă simt foarte bine interpretându-l. Vocal, pentru Traviata ai nevoie de două voci. Unii spun că ar trebui trei, dar eu zic că sunt de ajuns două (râde). Prima arie este despre flexibilitate, ceea ce, slavă Domnului, nu este o problemă pentru mine, iar restul partiturii este ideal pentru felul în care s-a așezat vocea mea. Are întindere, registru mediu, multă orchestră și multă emoție, ceea ce nu-mi pune niciun fel de problemă. Mi-ar plăcea ca la un moment dat să cânt Fiordiigi (Cosi fan tutte), rol care mi s-a și oferit, dar pe care, la acel moment, din cauza programului, nu am putut să-l accept. Am cântat ariile, sunt superbe, iar opera este foarte lungă… aproximativ 4 ore. Dacă am ajuns să vorbim despre Mozart, trebuie să menționez că îmi place foarte mult Susanna (Nunta lui Figaro), în ciuda faptului că toată lumea spune că ar trebui să cânt Contesa, și am cântat Zerlina (Don Giovanni) și urmează să debutez în Donna Elvira anul viitor. De asemenea, voi debuta în Romeo și Julieta de Gounod, alături de Ovidiu Purcel. Abia aștept! Este un rol lung, complex, dramatic… Cu toate acestea, încă nu am găsit „rolul vieții mele”, cel pe care majoritatea cântăreților îl visează de la începutul carierei și cu care se identifică. Cred că mai trebuie să aștept pentru a cânta rolurile în care să mă simt „acasă”. Din punct de vedere vocal, Nedda și Violetta sunt, cu siguranță, pentru mine.

Privind de-a lungul carierei tale, care consideri că sunt „secretele” unui drum bun în cariera unui cântăreț de operă?

Este foarte greu să-ți răspund în două-trei cuvinte, pentru că sunt foarte multe de spus. Cred că, în primul rând, trebuie să fii disciplinat, să ai răbdare cu tine, să faci pașii corecți la momentul potrivit, pentru că, fără răbdare, ajungem să devenim frustrați și răutăcioși. De asemenea, se subînțelege că este nevoie de foarte multă muncă și mult respect pentru această meserie. În momentul de față, pentru mine contează mult mai mult emoția pe care o transmit decât sunetul tehnic, o acută perfectă. Trebuie să știi foarte bine ce vrei, ce poți și ce nu poți. Iar la finalul fiecărui spectacol, trebuie să mergi acasă încărcat de emoție.

Ai plecat din țară încă de la începuturile carierei tale și, după cum ai menționat mai devreme, nu ai avut ocazia să te întorci până acum pe scenele noastre. Te-ai gândit vreodată ca la un moment dat să te întorci în România de tot sau să te stabilești în altă țară decât Germania?

Nu m-aș întoarce în țară, pentru că nu cred că aș putea să mă (re)adaptez stilului de viață și de lucru de aici. Contractul meu de la Düsseldorf este până în 2019, iar apoi, nu știu încă ce se va întâmpla, dar nu-mi fac niciun fel de probleme, pentru că ce e al meu, e pus de-o parte. Dincolo de carieră, pentru mine viața personală este foarte importantă. Nu-mi doresc să merg să cânt, să fac bani și să stau singură în hotel. Am crescut într-o familie unită, în care tata era mereu în turneu și-și dorea să vină acasă. M-a ajutat Dumnezeu să întâlnesc un om excepțional cu care să mă căsătoresc și cu care îmi doresc, într-un viitor apropiat, un copil, iar acestea sunt niște puncte importante pentru mine, ca Luiza, ca femeie, ulterior artistă.

Având în vedere faptul că opera reprezintă vocația și cariera ta, mai are muzica clasică loc în viața ta, în timpul tău liber?

În timpul liber, nu ascult operă sau muzică clasică. Crescând în familie de muzicieni, am fost de mică la Filarmonică, știu concertele de vioară pe de rost, iar acum, de când am soț trompetist, și pe cele de trompetă (râde). Acum 5 ani, preferam să ies în oraș în timpul liber. Acum prefer să vizionez un film acasă. Vârsta (râde).

Dacă ai putea să-ți dai un sfat ție, celei din timpul facultății sau de la începuturile carierei, care ar fi acela?

Pe Luiza de la începutul carierei aș sfătui-o să riște mai multe. Nu regret nimic din ce am făcut, pentru că cred că totul se întâmplă cu un scop, dar am fost și sunt foarte atentă și grijulie cu mine. De asemenea, i-aș mai spune să aibă mai multă încredere în ea, problemă pe care o am și acum. Mă subestimez teribil.7

De vorbă cu Lilla Lee

Am auzit câte ceva despre ea atunci când a fost invitată pentru prima dată în România, mai exact la Opera din Iași, pentru o reprezentație de Tosca. A fost prima Tosca asiatică pe care am văzut-o și ascultat-o vreodată și am fost fascinată. Cu puțin timp în urmă, s-a întors în România, de această dată la București, ca Abigaille în Nabucco al lui Verdi, iar acum, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca. Putem spune că noi suntem cei cu adevărat privilegiați, pentru că avem ocazia să o ascultăm pe „adevărata Turandot”, așa cum se auto-intitulează cea cu care am avut onoarea de a sta de vorbă, și… nu o pot contrazice. Curiozitatea și cuvintele de laudă pe care le-am auzit m-au împins să mă infiltrez la repetiții și, spre norocul meu, am ajuns chiar în momentul în care aria In questa reggia începea. Breathless, speechless… HUUUGE VOICE! Vă invit diseară la operă să vă convingeți, iar până atunci, lectură plăcută! Ladies and gentlemen, Turandooot! Oh, sorry… LILLA LEE! 

Soprana Lilla Lee este originară din Coreea din Sud, însă a absolut studiile universitare pe teritoriul european, la Conservatorio di Musica „Giuseppe Verdi” din Milano, Conservatorio „Guido Cantelli” din Novara, la Școala de operă din cadrul Academiei „Arturo Toscanini” din Parma și la Instituto Superiore di Studi Musicali „O. Vecchi – A. Tonelli” din Mondena, cu Raina Kabaivanska. S-a bucurat, de asemenea, de îndrumarea lui Bonaldo Giaiotti și a lui Ernesto Veronelli.

A obținut premii la numeroase competiții internaționale: Premiul I și Premiul Publicuui la Internation Opera Competition „Giovanni Marinelli – Aureliano Pertile”, Premiul al II-lea în cadrul Concursului Internațional de canto „Spiros Argiris” de la Sarzana, Premiul I la Concursul Internațional „Iris Adami Corradentti” din Padova etc.

După debutul în rolul Turandot (Turandot, Giacomo Puccini) la OperaLombardia (2008, în cadrul AsLiCo – Associazione Lirica Concertistica Italiana), Lilla Lee a interpretat roluri importante pe scenele unor mari teatre de operă precum Teatro La Fenice din Veneția, Arena di Verona, Teatro Grande di Brescia, Teatro Fraschini (Pavia), Teatro Sociale (Como), Teatr Wielki Opera Narodowa (Teatrul Mare din Varșovia), Teatrul Antic al Operei de Stat din Plovdiv (Bulgaria), Opera de Stat din Ankara, Opera Națională București, Seoul Art Center, Cankarjev Dom din Ljubljana etc.

Pe parcursul anului 2017, Lilla Lee a avut apariții în rolurilor Tosca (Tosca, Giacomo Puccini) la Teatro Filarmonico din Verona, Abigaille (Nabucco, Giuseppe Verdi) și Aida (Aida, Giuseppe Verdi) la Opera Națională București și Turandot pe scena Teatrului Antic al Teatrului de Stat din Plovdiv (Bulgaria).

Bine ați revenit în România! Știu că ați cântat la București, Iași, iar acum suntem onorați să vă ascultăm la Cluj. Este prima dată când cântați la Opera Națională Română din Cluj? Cum vă simțit aici, alături de această echipă de pe scenă și din spatele acesteia? Nu vă voi întreba cum vă simțiți în acest rol, pentru că răspunsul este evident. 

Bungăsit! Da, am fost invitată la Iași anul trecut, cu rolul Tosca, iar apoi, anul acesta, la București pentru Abigaille. Este prima mea colaborare cu Opera din Cluj și mă simt foarte bine aici, mă simt apreciată. Colegii mei de scenă sunt foarte calzi și prietenoși, ca o familie. Într-adevăr, Turandot este rolul meu preferat. Simt că sunt adevărata Turandot (râde). Am debutat cu acest rol, a fost primul meu rol ca soprană și cred că începutul carierei își pune amprenta foarte puternic asupra oricărui artist. Mă simt extrem de bine în acest rol, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere teatral.

Care sunt rolurile care l-ar urma, din aceste puncte de vedere, dacă ar fi să facem un top 5?

Mă simt, de asemenea, foarte bine în Manon Lescaut (Puccini), Maddalena din Andrea Chénier de Giordano. dar și în Un ballo in maschera (Giuseppe Verdi) și, mai ales, în Lady Macbeth. Însă, libretul acestei opere este foarte, foarte dramatic și copleșitor pentru mine. Am avut șansa de a interpreta acest rol, dar voi mai aștepta puțin timp pentru a începe să îl cânt în mod regulat.

Cum v-ați descoperit talentul muzical, vocea? Care au fost primii dvs. pași către scena de operă și cine sunt oamenii care v-au influențat marcant cariera?

Când eram mică, urmăream la TV concursuri de talente pentru copii și voiam să particip și eu. Mama mea nu mi-a permis acest lucru, pentru că ea considera că este prea mult pentru o fetiță atât de mică să facă cunoștință cu faimă, să se simtă divă. Ea a dorit ca eu să cresc, să am discernământul alegerii de a merge sau nu pe acest drum. Primele mele lecții de canto au început în școala gimnazială. Am cântat de foarte multe ori în biserici catolice din Coreea, în mise, și tot mai multă lume îmi remarca talentul, iar eu mă simțeam foarte bine pe scenă. Astfel, mama mea a trebuit să accepte faptul că acesta este vocația mea. Am continuat lecțiile de canto în perioada liceului, iar apoi, am fost admisă la universitate în Coreea, dar am întrerupt studiile în cel de-al treilea an, pentru a mă muta în Milano, Italia, unde am absolvit Conservatorul. Până la acel moment mi se spusese că sunt mezzosoprană și mă simțeam mezzosoprană. După finalizarea studiilor universitare, l-am întâlnit pe marele bas Bonaldo Giaiotti, cel care mi-a spus „Nu, tu ești soprană!”. Ne-am cam certat (râde), dar pe parcursul celor doi ani în care am studiat sub îndrumarea sa, am început să-l cred (râde)! Din fericire, nu am apucat să cânt roluri mari ca mezzosoprană, pentru că eram foarte tânără, ceea ce a fost un noroc pentru mine, deoarece mi-ar fi fost mult mai greu să schimb macazul.

Cât despre cei care sunt responsabili pentru ceea ce eu sunt, din punct de vedere artistic, astăzi, aceștia sunt: în primul rând, maestrul Bonaldo Giaiotti, care mi-a deschis ochii către ceea ce vocea mea este, de fapt, și anume nu mezzosoprană, ci soprană. În al doilea rând, maestra Raina Kabaivanska, cu care am lucrat pentru Manon Lescaut la Teatro La Fenice, dar și maestrului Ernesto Veronelli, care m-a ajutat să-mi îmbunătățesc tehnica vocală, astfel încât, chiar și atunci când răcesc sau am probleme de sănătate să pot urca pe scenă. De asemenea, el mă încurajează și-mi dă foarte multă energie pozitivă. Îmi spune întotdeauna: „Nu te da bătută, Lilla! Poți trece și peste asta. Ai fost născută pentru a cânta și pentru a-ți valorifica darul primit de la Dumnezeu. Crezi în tine și în talentul tău!”. Tehnica vocală este foarte importantă. Cu o tehnică vocală temeinică, poți să rezolvi orice problemă, poți să faci parte din orice producție, indiferent de regie sau de cerințele dirijorilor și, în special, poți să te dezvolți. Astfel, cu fiecare arie, cu fiecare duet, te încălzești și poți cânta mai mult și mai mult în continuare – cu o tehnică vocală bună, nu ai limite!

Aveți o fiică de aproape 6 ani. Cum percepe ea și soțul dvs. faptul că sunteți cântăreață de operă? Își dorește să vă calce pe urme? Cum reușiti să împăcați partea familială cu cea profesională?

Este foarte dificil să le împac pe cele două – cariera și familia -, dar eu îmi decid prioritățile. Soțul meu adoră operă, iar fiicei mele deja îi place foarte tare să cânte și face parte din corul de copii al operei. A participat chiar și la câteva producții de Turandot. Mă admiră foarte tare și poate că-mi va urma pașii, deși este o meserie foarte dificilă. O voi lăsa pe ea să decidă.

Care sunt planurile dvs pentru continuarea stagiunii acesteia, în ceea ce privește angajamentele viitoare? Urmărind parcursul dvs. artistic, pare că vă simțiți mult mai bine pe scenele din Europa, unde a început și s-a dezvoltat cariera dvs. Este aici publicul mai cald decât cel din Asia? 

Sper că mă voi întoarce și în România, dar, până atunci, voi colabora cu Opera din Dubai pentru Aida, cu Opera din Varșovia, voi avea câteva angajamente și în Coreea. Sunt în discuții pentru sezonul de vară de la Torre del Lago și aștept confirmarea. Publicul este la fel de cald, atât în Europa, cât și în Coreea, dar mă simt mult mai bine în Europa. Spiritul meu este foarte libertin, încă de mică. Iubesc țara mea, dar nu simt că fac parte din acea cultură. Aici, în Europa, am avut șansa de face parte din produțiile unor teatre importante, precum cel din Veneția, Verona… Cu siguranță în Italia este cel mai avizat public de operă, pentru că acolo a luat naștere acest gen. Am avut întotdeauna recenzii bune acolo, dar publicul din estul Europei mă apreciază mult mai mult. Publicul italian este foarte critic și foarte încrezut (râde).

O întrebare pe care o pun tuturor artiștilor ajunși la o anumită maturitate a carierei este: ce sfaturi ați da acum, după ce ați acumulat experiența scenei, tinerilor care fac primii pași către vocația de artist liric?

În primul rând, trebuie să crezi în Dumnezeu! Drumul unui artist este foarte dificil. Există foarte multă invidie, mulți care te vor critica, care vor pune presiune asupra ta și vor dori să-ți ghideze pașii. Doar Dumnezeu poate decide ce se va întâmpla cu viața ta. În al doilea rând, trebuie să conștientizezi talentul tău, darul pe care l-ai primit și să ai încredere în acesta. Nu renunța pentru nimeni și nimic! Bineînțeles, fiecare dintre noi are un profesor care îi dă sfaturi și pot fi folositoare, dar noi trebuie să luăm propriile decizii. De exemplu, Caruso, care provenea dintr-o familie săracă, avea doar sprijinul mamei sale, care era menajeră. Aceasta a descoperit pasiunea fiului său pentru operă și l-a îndrumat către un profesor de canto. Primul său profesor i-a spus că el nu va face carieră, că are o voce prea mică pentru a cânta operă și că oricum statutul său social nu-i va permite să facă performanță în acest domeniu. Pasiunea lui Caruso a fost, din fericire, mai mare decât importanța pe care a dat-o cuvintelor dezcurajatoare ale profesorului său. El a început să învețe să cânte în biserica, nu s-a dat bătut și a devenit o legendă. Nu te da niciodată bătut –  este foarte important! Lasă-te ghidat de pasiunea ta pentru scenă și, pas cu pas, vei ajunge unde-ți dorești! Am văzut foarte mulți cântăreți care, fără date naturale excepționale, au ajuns să fie foarte buni prin muncă, răbdare și perseverență.

Și eu sunt într-o permanentă învățare. Mă sfătuiesc cu maestrul meu, îi trimit în permanență înregistrări sau îi cânt vocalize prin telefon, uneori chiar din camere de hotel (râde). El mă ascultă și-mi spune ce se mai poate îmbunătăți. Relaxarea este și ea necesară pentru voce, dar studiul trebuie făcut cel puțin de două ori pe săptămână.1

De vorbă cu Ruxandra Donose

Sunt acele momente pe care le trăiești, îți dorești să le împărtășești, dar nu găsești cuvintele potrivite. Niciunul nu pare îndeajuns de frumos, de mare, de special pentru a descrie întâlnirile cu acei oameni pe care îi privești, ca și iubitor și discipol al muzicii de operă, cu atââât de multă admirație pe scenă, dar și în viața de zi cu zi și te inspiră într-un fel aparte. Ei bine, datorită unor împrejurări foarte fericite, eu am avut ocazia, onoarea și norocul de a întâlni o mare parte dintre cei pe care îi admir incurabil și, mai mult decât atât, am avut ocazia să port conversații cu aceștia, să le cer sfaturi și chiar să leg și frumoase prietenii cu unii dintre ei. Anul acesta, chiar de ziua dânsei, am avut ocazia să o cunosc pe mezzosoprana Ruxandra Donose și să o ascult interpretând rolul Iocastei din opera Oedipe, în deschiderea acestei ediții a Festivalului George Enescu. Este una dintre artistele care mă hipnotizează și mă fascinează prin simpla sa prezență, iar în ceea ce privește prestațiile sale scenice… speechless. Face parte dintre acei cântăreți-muzicieni complecși și o ador, pur și simplu. Pentru că tot ceea ce ar urma să scriu ar putea fi detaliat la nesfârșit și pentru că sunt foarte, foarte fericită că a venit la Cluj și am avut ocazia să o reîntâlnesc, dar și foarte mândră de concluziile acestei revederii, am să sar peste toate aceste detalii și am să vă invit să savurați răspunsurile Ruxandrei Donose… Enjoy!

Printre cele mai renumite voci ale generaţiei sale, Ruxandra Donose a atras  aprecierea publicului şi a criticii de specialitate în marile teatre lirice ale lumii şi pe scenele celor mai mari săli de concerte. Vocea sa a fost descrisă ca “incredibil de caldă, în registrul de mezzo-soprană, fluidă şi cu un timbru impecabil”.  Expresivitatea vocii sale, muzicalitatea profundă şi prezenţa scenică elegantă i-au permis să abordeze un repertoriu operatic şi orchestral extins. Începând cu Opera de Stat din Viena, Donose a fost invitată de mari instituţii de cultură din întreaga lume, de la  Royal Opera House Covent Garden din Londra la Metropolitan Opera New York, de la San Francisco Opera la The Opera National de Paris, Berlin, Los Angeles, Munich Madrid sau Tokyo, lucrând cu maeştri ca Claudio Abbado, Sergiu Celibidache, Seiji Osawa, Zubin Mehta, Sir Colin Davis, Charles Dutoit, Christoph von Dohnany, Mariss Jansson, Donald Runnicles, Vladimir Jurowsky, Pierre Boulez şi mulţi alţii.

Ruxandra Donose începe stagiunea 2017-2018 cu o serie de debuturi mult așteptate, care includ rolul Kundry (Parsifal) cu Berlin Philharmonic Orchestra la Baden-Baden Festspiele, sub bagheta lui Sir Simon Rattle, și rolul titular al operei Norma la Opéra de Rouen. De asemenea, interpretează, alături de London Philharmonic Orchestra sub bagheta lui Vladimir Jurowski, varianta concertantă a operei Oedipe de George Enescu în cadrul Festivalului George Enescu de la București, dar și la Royal Festival Hall din Londra.

După debutul său mult aclamat în rolul Eboli (Don Carlo) din 2016, mezzosoprana continuă să exploreze repertoriul dramatic, abordând rolul Elektra într-o nouă producție a operei Orest de Manfred Trojahn la Opera din Zürich. Printre cele mai importante momente ale stagiunii trecute se numără rolul Eduige (Rodelinda) și Octavian (Der Rosenkavalier) la Teatrul Bolshoi și Adalgisa (Norma) la Grand Théâtre de Genève.

Din repertoriul Ruxandrei Donose fac, de asemenea, parte rolurile Arsace (Semiramide) la Lyon și Paris, Komponist și Donna Elvira la Royal Opera House și Opera din Berlin, Carmen în cadrul premierei producției lui Calixto Bieito la ENO și în Cincinnati, rolul titular al operei La Grande Duchesse de Gerolstein în Geneva, Idamante (Idomeneo) la Festivalul Ravinia, alături de James Conlon și Chicago Symphony Orchestra, Octavian (Der Rosenkavalier) la Bayeriche Staatsoper și Opera din Cincinnati, Dorabella (Cosi fan tutte) la Opera din LA și Spoleto, Tamiri (Il Farnace in Paris) la Strasbourg și Mulhouse și Marguerite (La Damnation de Faust) în Seattle. În ultima stagiune a abordat rolul Eduige la Bolshoi și s-a întors la Royal Opera House pentru a relua mult aclamatul său Komponist. În vara anului 2016 a avut loc extraordinarul său debut în rolul Principesei Eboli (Don Carlo) la Grange Park Opera.

În activitatea sa concertistică, Ruxandra Donose este în permanenţă invitată să cânte alături de marile orchestre ale lumii, cele mai recente astfel de evenimente fiind Simfonia a IX-a de Beethoven alături de Philharmonia Orchestra la Festivalul TanglewoodLa mort de Cléopâtre alături de BBC Scottish Symphony Orchestra, Das Lied von der Erde  la Festivalul George EenscuRequiemul de Mozart alături de BBC Scottish Symphony Orchestra, Requiemul de Verdi alături de Czech Philharmonic și Fabio Luisi, Les nuits d’été într-un turneu european alături de Liège Philharmonie, Stabat Mater de Rossini la Royal Festival Hall alături de London Philharmonic Orchestra sub bagheta lui Yannick Nézet-Séguin, L’heure espagnole alături de London Symphony Orchestra și Josep Pons la Barbican și un recital Rosenblatt la Wigmore Hall. Rolul Margueritei din La Damnation de Faust a figurat în permanenţă în repertoriul său concertistic de la prima apariţie ca eroina lui Berlioz alături de Berlin Sinfonie-Orchester şi bas-baritonul Jose van Dam. Alte apariţii în rolul Margueritei sunt cele aflate sub direcţia dirijorului Charles Dutoit, prima alături de Berlin Philarmonic, Tokyo Philarmonic, Tonhalle Orchestra din Zürich, Orchestre National du Capitôle, Orchestre de Paris, Cleveland Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, San Francisco Symphony, și Orchestre Symphonique de Montreal.

Printre rolurile sale se numără și Charlotte – Werther (Royal Opera House, Deutsche Oper Berlin), Cenerentola (Glyndebourne Festival, Liege, Deutsche Oper Berlin), Sesto – Giulio Cesare (Royal Opera House, Glyndebourne, San Francisco Opera, Vienna State Opera), Nicklausse (Royal Opera House, The Met, San Francisco Opera, Opera de Paris), Komponist (Royal Opera House, Deutsche Oper Berlin, Philadelphia), Concepcion – L’heure espagnole (Royal Opera House), Octavian – Der Rosenkavalier (Bayerische Staatsoper and Deutsche Oper Berlin). Înregistrările sale includ Schubert – Standchen for Mezzo-soprano and Male Chorus (Philips), Dvorak – Stabat Mater cu Giuseppe Sinopoli (Deutsche Grammophon), Mahler – Das Lied von der Erde cu Michael Halasz (Naxos), Bach – Mass in B Minor cu Sergiu Celibidache, Beethoven – Ninth Symphony, cu Bela Drahos (Naxos), Cherubino în Le Nozze di Figaro, cu Bertrand de Billy (Arte Nova), La Cenerentola (Opus Arte), Oedipe (Naxos), Songs de Nicolae Bretan (Nimbus), Vivaldi – Farnace (EMI/Virgin) şi multe altele.

Vă mulțumesc din suflet pentru timpul acordat și vă urez bun venit la Cluj! Prezența dvs. în distribuția unui concert ce are loc în orașul nostru este, cu siguranță, un vis devenit realitate pentru toți iubitorii de operă clujeani, cu atât mai mult cu cât avem ocazia de a vă asculta și în cadrul repetiției generale cu public. Cum vă simțiți la Cluj și după cât timp ați revenit pe meleagurile noastre?

Mă simt foarte bine la Cluj și aș vrea să am răgazul de a afla mai multe, de a vedea mai multe și de a simți mai bine pulsul orașului, pentru că este doar a treia oară când mă aflu aici. Ultima dată am fost la Cluj acum 6 ani, cu proiectul Trei Dive, în care am cântat alături de Teodora Gheorghiu și Leontina Văduva un program de arii și cântece de Crăciun, iar prima mea vizită la Cluj pare a se fi întâmplat într-o altă viață (râde). Nu mai țin minte exact când a avut loc, undeva acum 20 și ceva de ani – cred că 25 de ani -, când am interpretat, alături de Filarmonica de Stat, sub bagheta maestrul Erich Bergel, Weihnachtsoratorium de Johann Sebastian Bach.

Cariera dvs. este, a fost și cu siguranță va fi mult timp de acum înainte într-o fulminantă dezvoltare. Acum, în apropierea finalului de an, cum ar arăta o scurtă retrospectivă a celor mai importante realizări de pe parcursul acestuia și cum arată ultimele două luni din 2017 pentru dvs.?

Anul 2017 a fost un an foarte plin pentru mine, dar, de fapt, cred toți anii sunt foarte plini pentru mine, pentru că mă aflu într-o mișcare continuă. Acest an mi-a adus tot felul de noutăți. L-am început întorcându-mă la Opera din Zürich, unde nu mai fusesem de câțiva ani. Dacă ultima dată cântasem Mozart acolo, m-am întors într-un rol extrem de dramatic, și anume rolul Elektra din opera contemporană Orest de Manfred Trojahn, o operă care, deși a fost compusă acum 3-4 ani, a fost deja montată de 5 ori în diverse locații – o operă contemporană care s-a lansat serios. Acest rol este,  după cum spuneam, unul foarte dramatic. Pe parcursul carierei mele, am abordat un repertoriu destul de larg, acoperind toate zonele – de la Baroc, Clascism, Belcanto, Romantism și până la repertoriul contemporan -, purtând, însă, titlul de mezzosoprană lirică, un termen cam vag, care nu știu până la urmă ce desemnează, având în vedere că de multe ori am cântat și roluri de alto. Acum am decis că a venit momentul să intru într-un repertoriu mai dramatic și am început încă de anul trecut cu rolul Eboli din opera Don Carlos de Giuseppe Verdi, rol care a venit ca o bucurie și o revelație pentru mine, dar și ca un mare succes. Am continuat, astfel, cu Elektra la Opera din Zürich, care intră în zona dramatică atât din punct de vedere vocal, cât și scenic. În acest fel am pășit în noua etapă pe care urmează să o umplu cu mult Wagner. Această trecere nu se face brusc și nu cred că trebuie să se facă definitiv – nu înseamnă că odată ce abordez muzica lui Wagner nu voi mai putea cânta altceva sau că nu voi putea privi înapoi din punctul de vedere al repertoriului. Ba chiar îmi doresc să contrazic acest crez general și consider că deja am reușit să fac asta, pentru că, după Elektra, am cântat Der Rosenkavalier la Bolshoi, iar apoi, mi-am petrecut câteva luni bune cântând Bellini – Adalgisa (Norma) la Geneva, rol pe care am avut ocazia să-l cânt deja în patru producții diferite, dar și Norma, rol pe care l-am cântat până acum două săptămâni, într-o producție nouă în Franța, la Rouen. Numesc această experiență Experimentul Norma, pentru că niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să cânt așa ceva. Am fost întrebată dacă mi-am dorit dintotdeauna să cânt acest rol. Nu! Dimpotrivă, (râde) nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că Norma este cunoscut ca fiind rol pentru vocea de soprană și nu avea nicio legătură în mintea mea cu mine. A fost, însă, ideea foarte bine înrădăcinată și insistentă a directorului artistic de la Opera din Rouen de a face Norma cu o mezzosoprană în rolul principal și, mai exact, cu mine. După multe insistențe, am acceptat pentru că mi s-a spus că este vorba despre variantă originală a operei, care urma să fie publicată la Bärenreiter, scrisă pentru mezzosoprană, și pentru că din punct de vedere dramaturgic îmi place ideea – mi se pare firesc faptul că Adalgisa este cea tânără, ingenuă care se uită la Norma ca la un ideal și-și dorește să ajungă ca și ea, iar Norma este marea preoteasă, este mamă și este cumva normal să aibă mai multă greutate și în voce. Când am primit partitura am observat că diferențele sunt nesemnificative, rolul nu devine de mezzosoprană, ci rămâne acolo „sus” unde-l știm (râde). Am stat de vorbă cu unul dintre editorii acestei noi ediții, violonistul, dirijorul și muzicologul Riccardi Minasi, cu care am întregistrat Tamerlano acum câțiva ani. El mi-a povestit cum stăteau lucrurile pe vremea lui Bellini, cum compozitorul făcea modificări în funcție de doleanțele interpreților, rezultând în foarte multe variante ale partiturii, încât numeroasele ediții critice care apar încearcă să restabilească „adevărul”, varianta „finală” a operei respective, după manuscris. Apoi, interpreții veneau cu propriile cadențe și varianțiuni.  La fel se întâmplă și în ziua de astăzi. Dacă ești contemporan cu creația operei, ești și participant la creație și ai posibilitatea de a o modela după vocea ta. Astfel, privind la Norma, poți alege una dintre multitudinea  de variante și cadențe existente – nu sunt neapărat pe cele devenite binecunoscute prin interpretările faimoase ale unor cântărețe precum Callas sau Caballé -, ci pe cele care ți se potrivesc ție sau poți să compui altele. Eu am ales să cânt în majoritate ce era scris, optând însă pentru o altă cadență la finalul ariei Casta diva, care se termină pe nota la din octava mică și nu pe fa2, ca să stabilesc de la început că ne aflăm în alt registru. Între cele două roluri belliniene am mai atins puțin repertoriul german cu Das Lied von der Erde de Mahler în Mexic, o altă lucrare pe care am mai cântat-o și este o plăcere de fiecare dată când o reiau. Dacă până acum două săptămâni am cântat Norma, acum am schimbat repede macazul și cânt Fricka din Aurul Rinului de Wagner la Cluj, iar marți, la București, voi cânta Wesendonck Lieder din creația aceluiași compozitor într-o variantă cu acompaniament de sextet de coarde, foarte frumoasă, adusă în premieră în România în cadrul Festivalului SoNoRo. 

Am avut ocazia și privilegiul de a vă asculta anul acesta și în cadrul Festivalului „George Enescu”, în varianta semiconcertantă a operei Oedipe, sub bagheta lui Vladimir Jurowski, iar acum avem ocazia de a vă asculta în cadrul unui alt festival de muzică clasică, Toamna Muzicală Clujeană, de această dată într-un titlu wagnerian. Mă bucur nespus că organizatorii acestora au făcut posibilă revenirea dvs. în țară, ceea ce se întâmplă destul de rar. Cum sunt percepute aceste festivaluri din România în străinătate și cum primiți dvs. ca interpret de talie internațională invitațiile la acestea? 

Există foarte multe festivaluri în România și toate sunt foarte bune, pentru că oferă ocazia de a face proiecte speciale, existând și posibilitatea de a obține fonduri în cadrul lor. Doar puține dintre ele sunt cunoscute și în afara României, dar ele oferă prilejul de a invita în țară cântăreți din străinătate și, astfel, de a le face mai cunoscute și acolo. Muzicienii care au venit pentru prima dată în România, fie la Festivalul George Enescu, fie la Toamna Muzicală Clujeană, fie la SoNoRo, au fost plăcut impresionați de ceea ce găsesc aici la nivel muzical, la nivel de entuziasm și de interes. Sper ca aceste festivaluri să-și deschidă cât mai mult orizonturile și să reprezinte cât mai multe ocazii de schimb cultural. Eu sunt bucuroasă și onorată de fiecare invitație, pentru că de cele mai multe ori nu ești profet la tine în țară și oamenii nu sunt interesați de ceea ce faci tu pe scenele lumii. Faptul că într-o singură toamnă sunt invitată și la Festivalul Enescu și la TMC și la SoNoRo pentru mine reprezintă o satisfacție deosebită.

Veți interpreta rolul Fricka din Das Rheingold de Richard Wagner, alături de colegi de scenă din țară, dar și din străinătate, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, într-o variantă concertantă a operei. După cum spuneați și în cadrul conversației cu publicul intitulate Stories first, music after, acest rol este primul rol wagnerian pe care l-ați abordat, urmând ca pe viitor să i se alăture Frick din Die Walküre și Kundry din Parsifal. A fost love at the first heard cu muzica lui Wagner? V-ați dorit aceste roluri sau ați ajuns să le îndrăgiți pe parcurs?

Eu cred că întâlnire cu rolurile, în general, se întâmplă atunci când trebuie să se întâmplă și când interesul vine din ambele părți. Noi ne putem dori un anumit rol, dar, în cele mai multe cazuri, acest lucru nu se întâmplă înainte să fii pregătiți să-l cânți. Pentru mine, este cazul să abordez aceste roluri. Gândul meu se îndreaptă către Wagner se de o vreme, de aproximativ 2-3 ani, dar, pe de-o parte, trebuie să existe conjunctura potrivită și, pe de altă parte, am vrut să evit preconcepția conform căreia odată ce cânți Wagner nu mai există cale de întoarcere. Am avut o discuție cu colegul și prietenul meu , dirijorul Donald Runnicles – sub bagheta căruia am cântat de multe ori Mozart, am și înregistrat Requiemul de Mozart, am mai cântat și Don Giovanni sau Bărbierul din Sevilla de Rossini – și i-am împărtășit faptul că mă bate gândul să mă îndrept către Wagner, iar el m-a întrebat foarte serios: „Nu mai vrei să cânți Mozart?!” (râde). Ba da, vreau să cânt Mozart, dar vreau să cânt și Wagner. Pentru mine, drum către Wagner a fost o evoluție, dar sunt, cu siguranță, și cântăreți care se îndreaptă exclusiv către Wagner. În acest sens, aș adăuga și faptul că lumea este foarte dornică de a ne eticheta, pentru că le ușurează sarcinile, în special atunci când ne referim la agenți, producători, dirijori, regizori. Aceste „etichete” îi scutesc de necesitatea de a gândi, pentru că în momentul în care este nevoie de un intrepret pentru un anumit rol, trebuie doar să deschidă „sertarul” cu interpreți care au abordat acel rol. Prea puțini ar îndrăzni să își asume responsabilitatea de a alege pentru Kundry (Parsifal), de exemplu, pe cineva care a cântat La Cenerentola. Evident, acesta este un exemplu extrem. Revenind, mă gândesc de ceva vreme la rolurile wagneriene, dar nu numai la acestea, ci la o schimbare care se manifestă și prin Eboli (Don Carlos de Verdi), Elektra (Orest) și prin alte roluri care vor urma. Această schimbare trebuie să fie făcută, însă, cu atenție, pentru că nu toate rolurile sunt potrivite. De asemenea, dacă încep să cânt Wagner nu înseamnă că voi aborda întreaga paletă de roluri, ci doar cele pe care le consider adecvate vocii și temperamentului meu. Kundry, de exemplu, consider că mi se potrivește „mănușă”, atât vocal, pentru că este un rol care acoperă un ambitus de două octave și jumătate, are dramatism și lirism, dar și actoricește, pentru că este un caracter complex, interesant, misterios, cu multe laturi. Este un personaj central, care îți captează atenția și te îndeamnă să cercetezi și să înțelegi. Îmi place!

V-ați născut într-o familie de muzicieni și ați studiat pianul timp de 6 ani, dar care a fost primul contact cu muzica de operă? Când ați știut că acesta este drumul pe care destinul vi l-a pregătit și cine sunt oamenii care v-au îndrumat primii pași pe acesta?

Primul contact pe care mi-l amintesc cu muzica de operă a avut loc în jurul vârstei de 12 ani cu Walkiria de Richard Wagner. Era pe scenă o doamnă cu o lancie în mână, care stătea pe o stâncă și cânta. N-am înțeles mare lucru atunci, recunosc (râde), dar, fiind pianistă, trebuia să studiem la liceu canto secundar, pentru a ști cum să acompaniem. Primii doi ani de liceu au trecut cumva neobservați, iar în clasa a XI-a am ajuns la clasa profesoarei Maria Serafimovici. O cunoșteam pe dânsa doar de pe holurile liceului, pentru că avea o voce foarte puternică și un temperament debordant, iar mie îmi era frică de ea. Am intrat cu foarte mare teamă la dânsa în clasă, iar ea mi-a cerut să fac o vocaliză. Am întrebat-o cum se face o vocaliză, mi-a arătat, iar apoi eu am făcut acea vocaliză. Când am terminat, s-a ridicat de la pian, a dat cu pumnul în pian și a spus „Fac din tine o mezzosoprană să trăznească școala!” (râde). Eu am rămas uimită, pentru că la examenul de admitere la liceu avusesem vocea în schimbare, nu știam ce mi se întâmplă, dar nu eram în stare să-mi controlez vocea nici pentru a cânta un solfegiu. Mama mea, profesoară de teorie și solfegiu, vine dintr-o familie în care toată lumea avea o voce superbă și era foarte tristă de faptul că fiica ei nu avea niciun pic de voce. Exclamația atât de hotărâtă a doamnei Serafimovici m-a zguduit din temelii. La două săptămâni de la acel moment, clasa de canto principal a dânsei susținea un recital, la care ea m-a rugat să particip cu două piese. Pentru mine, care cântam studii de Liszt și sonate de Prokofiev la pian, acestea nu au pus nici o problemă, le-am învățat și le-am cântat cum puteam și știam eu la momentul acela. Participarea mea la acel recital a fost o surpriză pentru toată lumea – inclusiv pentru mine -, iar profesoara mea de pian nu înțelegea de ce atunci când cântam la pian aveam atât de mari emoții, iar când cântam vocal eram atât de degajată. Atunci s-a sădit sămânța. Mai târziu, în clasa a XII-a, s-a organizat un concert la Ateneu cu corul liceului. Una dintre lucrările interpretate de cor, Dorul de Constantin Baciu, avea nevoie de solo de alto, iar profesorul nostru căuta să găsească o voce potrivită printre elevii liceului. La acel moment am făcut un lucru complet atipic – eu, care eram de obicei atât de timidă, l-am rugat să mă asculte și pe mine, la care nu se gândise pentru că eram elevă la pian După ce m-a ascultat, a hotărât imediat că eu voi cânta acel solo. Concertul respectiv a fost și înregistrat pentru Radio. Atunci, profesorul Ioan Niculescu mi-a spus „Tu trebuie să faci canto! Pianiști sunt mulți, iar talentul tău vocal nu-l au mulți și nu este doar al tău, ci este și al nostru, al tuturor. Dacă nu-l cultivi, săvârșești un furt!”. Cuvintele sale m-au pus pe gânduri și, astfel, am ajuns la doamna Georgeta Stoleriu, care, deși în mod normal nu pregătea particular studenții pentru admitere, a acceptat să mă asculte și să-mi dea o părere. După ce m-a ascultat, a decis că mă va pregăti pentru admitere. M-a pregătit fără niciun fel de pretenție de ordin financiar, dar cu o seriozitate și cu o dedicare absolut exemplare, pentru care o voi pomeni întotdeauna. M-a întrebat dacă aș renunța la pian pentru a da admitere la canto, iar eu i-am spus că nu, pentru că simțeam că pianul îmi aparține, iar canto era ceva ca un fel de vis. Până în ultimul moment, eu m-am pregătit atât pentru admitere la canto, cât și la pian. Doamna Stoleriu s-a retras din comisie, anunțând rectoratul că pregătise pe unul dintre candidați, iar acest gest a fost foarte bine gândit, pentru că în momentul în care am intrat prima la conservator, toată lumea s-a întrebat ce caută „fata lui Donose”, care era pianistă, la canto și au presupus că mă pregătisem cu cineva din comisie. După ce am intrat la conservator, am mai dat câteva concerte de pian. Am cântat cu maestrul Ovidiu Bălan la Bacău un concert pentru pian de Mozart și arii de Mozart în aceeași seară. De asemenea, am cântat concerte la 3-4 piane de Bach la Radio cu foștii mei colegi de liceu, care la acel moment erau studenți la conservator, și aș mai fi continuat, dar, din păcate, nu am putut să le fac pe toate la nivelul la acel nivel.

Aveți o carieră minunată. Călătoriți mult, aveți întotdeauna un proiect în care sunteți implicată și faceți totul la cel mai înalt nivel. Cum se împacă viața de familie cu o carieră atât de frumoasă? Pare imposibil… Cum percep copiii dvs. faptul că mama lor este cântăreață de operă? Doresc să vă urmeze pașii? Cum v-au influențat cele două sarcini cariera, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere al gestionării timpului?

Nu este imposibil, dar este foarte greu – e clar! Cere o foarte mare pasiune pentru ambele și ai nevoie de ajutor, pentru că nu poți să faci totul singur, dar și voință și dorință. Dacă reușești să înțelegi cât de importante sunt amândouă, profesia și familia, te îmbogățești din ambele părți. Felul în care ai contact cu realitatea și cu cine ești tu însuți prin intermediul familiei, este un atu, un avantaj și o bogăție pe care le poți folosi în viața artistică. De asemenea, faptul că ești artist, un profesionist care se preocupă în detaliu de tot ceea ce face și își dorește să se perfecționeze în permanență, te face să te întorci acasă la familie cu un bagaj pe care îl transmiți copiilor. Astfel, copiii mei au văzut toată lumea, vorbesc cursiv trei limbi străine și înțeleg alte trei de la vârste la care alți copii nici nu știu că există alte țări, poate. Au o deschidere aparte către toate domeniile și o experiență care le este de folos. Ei sunt mândri de mama lor, iar eu îi iubesc și sunt la rândul meu mândră de felul în care evoluează. Fiul meu nu dorește să devină muzician, dar fiica mea vrea să devină actriță și cântăreață de pop și musical. În momentul de față, cântă la pian și la violă, iar eu mai intru în amintirile mele de pianistă acompanind-o în concerte. Lucrurile se vor mai schimba, probabil, dar ea are un temperament care îi va permite să devină tot ceea ce-și dorește.

În ceea ce privește sarcina, eu nu am apucat să percep vreo schimbare, pentru că la prima mea sarcină am cântat până înainte cu trei săptămâni de data la care trebuia să nasc și am reînceput să cânt la 5 săptămâni după naștere. Când fiul meu avea 2 luni, l-am pus în traistă și-am plecat de acasă (râde), bineînțeles, însoțită de o bonă, și ne-am întors când avea deja 6 luni. În aceste 4 luni am cântat în producții noi de La Clemenza di Tito (Sesto – debut), în Idomeneo (debut), La Grande-Duchesse de Gérolstein (debut) și Der Rosenkavalier (debut). În tot acest timp alăptam! Nu știu cum am reușit, dar nu am simțit că vocea mea s-ar fi schimbat în mod palpabil. Experiențele diferă, probabil, de la persoană la persoană.

Ați acumulat cunoștințe pe care puțin artiști le dețin, iar experiența dvs. scenică este, într-adevăr, impresionantă. V-ați gândit să începeți o serie de masterclassuri sau să ajungeți vreodată să predați, având în vedere complexitatea evidentă a cunoștințelor dvs. din toate punctele de vedere și în toate laturile acestei meserii?

Da, îmi face plăcere să împărtășesc din cunoștințele și experiența adunate. Am dat deja masterclassuri diverse și am și tineri care îmi cer sfatul pe doversele meridiane unde mă aflu, de fapt, sunt din ce în ce mai mulți. Până acum, însă, nu am putut să mă dedic foarte constant acestei activități, printre spectacole, concerte și călătorii… dar cine știe?!

Vă petreceți foarte mult timp din viața dvs. pe diferite scene, în diferite opere din cele mai diverse etape stilistice, compozitori și stiluri. Mai aveți timp și dorința de a asculta muzică în timpul liber, iar când faceți acest lucru, ce gen de muzică alegeți? 

Sincer, nu prea mai am timp să ascult muzică în timpul liber, dar îmi doresc să schimb acest lucru. În momentul în care din punct de vedere profesional ai ajuns unde ți-ai propus, începi să cauți alte lucruri care să-ți ofere satistacție, iar pe mine mă bucură foarte tare atunci când ascult muzică ușoară românească mai veche și mai nouă. Acest lucru a pornit de la dorința de a-i familiariza și pe copiii mei cu ea. Muzica românească veche mă umple de nostalgie, pentru că atunci când eu eram copil, tata era în juriu la concursurile naționale de muzică ușoară, ceea ce m-a făcut să fiu martor la primele audiții ale acelei perioade. De asemenea, familia din partea mamei mele vine din Dobrogea, iar mătușa mea a cântat în tinerețe muzică populară dobrogeană. Și bunica mea cânta și este fantastic să auzi aceste cântece interpretate de oameni care nu sunt cântăreți, dar care le cunosc de la sursă, din generație în generație. Unele dintre acestea sunt foarte dificil de cântat și mi-aș dori să le cânt și eu! Cred că am o întoarcere emoțională la rădăcini… Astfel, ascult tot felul de muzică, mai ales datorită copiilor mei, care sunt la curent cu cele mai în vogă hituri. Chiar aseară mi-a spus fiica mea „Trebuie să asculți The Cure a lui Lady Gaga!” și asta am făcut, iar apoi m-am trezit dansând în fața oglinzii (râde). De asemenea, mi-a recomandat Don’t rain on my parade cu Barbara Streisand, care este absolut senzațională. Așadar, îmi plac titlurile recomandate de fiica mea!

Ați abordat o paletă extrem de largă din punct de vedere repertorial, de la Baroc la muzica contemporană, de la Haendel la Mozart, Bellini, Rossini, Verdi, acum Wagner și diverși compozitori contemporani. Care considerați că este zona de comfort a vocii dvs., unde vă simțiti cel mai bine și de ce?

Mi-e, cu siguranță, greu să răspund, pentru că am avut diverse perioade. Întotdeauna m-am simțit foarte bine în belcanto. Nu știu de ce. Poate că ar trebui să analizăm acest lucru (râde), pentru că belcantoul este foarte dificil de abordat, iar aici nu mă refer doar la amploarea frazelor, la virtuozitate, la pianissime și messa di voce, ci la stilul de frazare specific. Acesta este foarte special și are de a face atât cu limba italiană, cât și cu un simț muzical, care se poate educa doar cu sudoarea frunții. Unul dintre primele mele roluri a fost Romeo din I Capuleti e i Montecchi de Vincenzo Bellini, pe care l-am cântat la Teatrul din Bassel, unde mi-am făcutul debutul internațional și unde am lucrat cu un dirijor italian, un mare specialist în muzica italiană și în belcanto, Maurizio Barbacini. El mi-a spus din primul moment că m-am născut cu Bellini în brațe, pentru că simt frazarea acestui stil, lucru pe care nu pot să-l explic. Nu știu dacă ține de muzicalitate sau de o percepție a stilului provenită din educația mea muzicală precendentă, dar acest tip de frazare mi se pare perfect natural. Am aflat cu mult timp mai târziu că nu este deloc de la sine înțeles și că există foarte mulți cântăreți și dirijori care fug de belcanto sub pretextul că muzica este prea simplă, când, de fapt, această „simplitate” apelează la o muzicalitate și o maleabilitate intrinsecă ce le crează dificultăți. În concluzie, mă simt foarte bine în belcanto, iar când spun belcanto mă refer la Bellini, Donizetti și Rossini. Pe de altă parte, atunci când cânt Haendel, mi se pare că asta este tot ce vreau să cânt vreodată. Muzica barocă are și ea pagini fantastice! Și cu Mozart mă simt foarte bine. Am fost o pianistă mozartiană, ca să zic așa, și am crescut incusindu-mi eleganța și „zâmbetului lui printre lacrimi”. Însă, nu este un compozitor ușor de cântat vocal. Atât Barocul, cât și Mozart și Belcanto sunt centrul gravitațional al vocii și al tehnicii. Atâta timp cât poți să le cânți și te poți întoarce oricând la ele, înseamnă că vocal e totul în ordine.

Să rămânem în aceeași sferă a conversației, cea a repertoriului. Cu cât timp înainte alegeți rolurile pe care le veți aborda și pe ce criterii? Programați aceste debuturi în vreun fel?

În alegerea rolurilor pe care urmează să le abordez este vorba despre o combinație între experiență – sau instinct, dacă ne referim la începutul carierei – și o înțelepciune care să te împiedice să te „întinzi mai mult decât îți este plapuma”. Mi s-a întâmplat să-mi întind limitele, dar, până acum, nu s-au rupt (râde). Toate acestea vin din educația muzicală, din atenția cu care îți cunoști și respectiți posibilitățile. Mi s-au oferit roluri care ar fi fost foarte tentante dintr-un anumit punct de vedere, dar care nu erau pentru mine. De exemplu, dacă mi se oferă Azucena, mă simt flatată, dar nu înseamnă și că ar fi bine să o cânt. Sau mi s-a oferit, de exemplu, Despina din Cosi fan tutte – uneori se face cu mezzosoprană -, dar, deși vocal era posibil, temperamentul și prezența mea scenică sunt în completă contradicție cu rolul. Tu trebuie să știi ce poți să cânți și ce ți se potrivește! Am avut și sfătuitori buni lângă mine, dar, în ultimă instanță, trebuie să simți. Vorbeam cu Paul Gay, care a interpretat rolul Oedipe la Festivalul George Enescu și care a învățat acest rol pentru cele două concerte cu London Philharmonic Orchestra, de la București și de la Londra. El mi-a spus că în momentul în care i s-a propus acest titlu a ascultat lucrarea, s-a uitat în partitură și a simțit că acest rol este înăuntrul său și așteaptă să iasă afară. Nu doar că poate să-l facă, ci chiar că îi aparține. Sunt roluri pe care știi că ai putea să le cânți, dar și roluri la care exclami „Ah! Acesta este al meu!”. De multe ori, aceste roluri nu sunt cele arhicunoscute, ci roluri pe care le asculți pentru prima dată. Astfel, cred că este o combinație între ceea ce-ți apare în cale și felul în care știi să alegi, iar aceste alegeri se fac prin prisma bagajul de cunoștințe și a ceea ce simți.

Eu mi-am dorit să cânt Wagner, dar nu am programat nimic. Dintr-o dată, s-a deschis o ușă. Mai multe teatre, independent unele de altele, mi-au propus exact ceea ce eu voiam să cânt.

Un alt avantaj pe care îl aveți este posibilitatea uriașă de a vă adapta de la un rol la altul, de la belcanto la Wagner, de la Baroc la Mozart și așa mai departe… Foarte puțini soliști sunt capabili de o asemenea maleabilitate! Cum reușiți? Care este secretul acestei capacități?

Într-adevăr, am capacitatea de a mă adapta foarte rapid. Mă transpun la fiecare rol în stilul, atmosfera și limba acestuia. Iar limbile străine sunt foarte importante și sunt un atu extraordinar de mare pentru carieră, pentru capacitatea de a înțelege ceea ce faci. De exemplu, eu nu vorbesc limba rusă, din păcate. Am cântat în această limbă la Salzburg cu Claudio Abbado și, având coach de limbă, cântam și vorbeam într-o rusă impecabilă, știam perfect ceea ce spun, atât ca sens general, cât și ca traducere mot-à-mot, dar sentimentul de a cânta într-o limbă pe care nu o înțelegi nu poate fi același cu sentimentul pe care îl ai când și vorbești limba respectivă. De aceea, mă apropii cu mare sfioșenie de repertoriul rusesc. Nu simt că pot să deschid toate portițele către sufletul meu atunci când cânt în această limbă, pentru că nu o vorbesc. Un sfat pe care-l dau tuturor tinerilor cântăreți: învățați limbi străine! Atmosfera, stilul, limba, istoricul lucrării îți înlesnesc abordarea și înțelegerea acesteia și, astfel, adaptarea la fiecare rol este mult mai rapidă.

Cariera dvs. este, după cum am mai spus, impresionantă. Sunteți un muzician desăvârșit cu o inteligență aparte și, în același timp, o cântăreață de excepție. Se spune că succesul în orice domeniu poate fi ilustrat de raportul 99% muncă și 1% talent. Cum arată acest raport muncă-talent pentru artistul Ruxandra Donose? 

Nu m-am gândit niciodată la asta, dar cred că este vorba despre 50% muncă și 50% talent. Într-adevăr, am muncit, dar nu sunt nici persoana care să uite noțiuna timpului studiind – pentru că nu am timp (râde)! Sunt pusă în situația de a învăța foarte multe lucruri extraordinar de repede. Astfel, cred că este un echilibru între talentul muzical, vocal, instinctul pentru frazare, format de o anumită cultură și bagaj informațional – care reprezintă o muncă ce s-a petrecut înainte, în toții acei ani ai copilăriei în care studiam la pian în loc să mă joc cu copiii afară – și munca concretă de fiecare zi la proiectele care apar. Dar repet, în cazul meu, munca nu a fost cea mai semnificativă parte. Am fost privilegiată, am avut din toate cele necesare pentru această vocație.

Vă mulțumesc încă o dată pentru această întâlnire și pentru minunatele răspunsuri! În finalul interviului, aș dori să vă cer un sfat în numele tuturor tinerilor care iubesc muzica de operă și se visează pe scenă și pentru care sunteți un ideal, un erou. 

Trebuie să-și acordeze instrumentul – întreg corpul – cu înțelepciune, cu toate cunoștințele posibile pe care le pot acumula, dar și cu o bună condiție fizică, pentru că, astfel, instrumentul lor capătă „culoarea” pe care trebuie să o aibă, iar aici nu mă refer la culoarea vocală. Trebuie să cunoască cât mai multe limbi străine, să citească, să citească și să citească, să fie curioși și perseverenți, dar, nu în ultimă instanță, să nu uite niciodată de ce și-au ales acest drum, să nu uite că le place ceea ce fac. Trebuie să ne placă cu pasiune, cu entuziasm, cu dăruire, așa cum ne place ceva ce facem de bună voie. Nu poți să duci această meserie, nu te poți lupta cu toate greutățile unei asemenea cariere și nu poți să cânți ani la rând fără să-ți placă cu adevărat. Trebuie să iubești ceea ce faci și nu trebuie să ajungi în punctul în care să uiți acest lucru.7

De vorbă cu Giuseppe Sabbatini

Un alt interviu, de care sunt foarte mândră, se adaugă colecției Jurnalului de Soprană! Cine ar fi crezut că voi avea ocazia de a avea o frumoasă conversație și, mai mult decât atât, să public un interviu cu unul dintre cei mai mai cântăreți de operă și dirijori, Giuseppe Sabbatini? Pentru mine, răspunsul afirmativ al maestrului la invitația mea a fost neașteptat și mă declar onoară și mândră de ceea ce am realizat. Vă doresc lectură plăcută și sunt sigură că veți fi inspirați de acest mare, mare artist!

După cariera sa inițială de contrabasist, în cadrul căreia a primit postul de șef de partidă al Orchestrei Arenei di Verona la vârsta de 24 de ani, Giuseppe Sabbatini s-a devotat studiului cântului sub îndrumarea maestrei Silvana Ferraro, câștigând numeroase concursuri naționale și internaționale, precum concursul „A. Belli” de la Teatro Lirico Sperimentale din Spoleto (1987), unde a debutat în rolul Edgardo din Lucia di Lammermoor.

Pe parcursul carierei sale a pășit pe scena celor mai importante teatre și săli de concete din lume, de la La Scala di Milano la Metropolitan din New York, Suntory Hall din Tokyo, Carnegie Hall din New York, Opera Bastille din Paris, Covent Garden din London, Bolshoi din Moscow, Liceu din Barcelona și multe altele. A interpretat rolurile principale ale operelor IdomeneoMitridate și Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, L’Europa riconosciuta (la deschiderea stagiunii 2004 a La Scala, sub bagheta lui Riccardo Mutti) de Saltieri, Linda di Chamounix, La favorita, L’elisir d’amore, Anna Bolena, Maria Stuarda, Roberto Devereux și Lucrezia Borgia de Donizetti, I puritani, Rigoletto, La Traviata, Simon Boccanegra, Luisa Miller, Ballo in maschera și Falstaff de Verdi, La Boheme de Giacomo Puccini, Evgenij Onegin de Ceaikovski, Fra Diavolo de Auber. Pasiunea sa pentru muzica franceză l-a condus către titluri precum Guillaume Tell de Rossini, La fille du régiment și Dom Sébastien de Donizetti, Werther, Manon și Thaïs de Massenet, La damnation de Faust și Benvenuto Cellini de Berlioz, Les Contes d’Hoffmann și Orphée aux enfers de Offenbach, Les pêcheurs de perles de Bizet, Faust și Roméo et Juliette de Gounod. Din repertoriul muzicii sacre, oratoriului și muzicii de concert, a abordat titlurile: Misa în Si minor de Bach, Misa în Do minor de Mozart, Simfonia a IX-a de Beethoven, Misa în La bemol minor de Schubert, Messe solennelle de Berlioz, Stabat Mater și Messa Solenne de Rossini, Requiem de Donizetti, Berlioz, Verdi și Dvorak, Misa în Fa minor, no,3 de Bruckner. A participat la mai mult de 130 de recitaluri cu pian, orchestră și cor, atât singur, cât și alături de colegi de scenă.

A colaborat cu dirijori, precum Bartoletti, Bonynge, Campanella, Chailly, Chung, Davis, De Burgos, Delman, Gatti, Gavazzeni, Levine, Mehta, Muti, Nagano, Ozawa, Pappano, Plasson și cu cele mai prestigioase orchestre din lume: London Symphony, New York Philharmonic, Tokyo Symphony, Dresden Staatskapelle, Israel Philharmonic, London Philharmonic, Vienna Philharmonic, Chicago Symphony, Boston Symphony, Berlin Philharmoni, dar și cu regizorii Robert Carsen, Liliana Cavani, Hugo de Ana, Roberto De Simone, Nuria Espert, Alberto Fassini, Nicolas Joel, Dennis Krief, Robert Lepage, Jonathan Miller, Pier’Alli, Pierluigi Pizzi, Luca Ronconi, Pierluigi Samaritani, Jerome Savary, Andrei Serban, Graham Vick, Francesca Zambello și mulți alții.

Printre numeroasele sale întregistrări se numără: La maga Circe (Bongiovanni), Le maschere (Ricordi/Fonit Cetra), Simon Boccanegra (Capriccio), La Bohème (Ricordi/Emi), Don Giovanni (Chandos), Stabat Mater și Petite Messe Solennelle, antologie cu arii din repertoriul belcanto, o colecție de arii de Mozart (Capriccio) și un „Tribut pentru Verdi” (TDK). Guillaume Tell (Orfeo), La Grande Messe des Morts (Oehms) și Damnation de Faust de Berlioz (LSO Live). Pentru Decca a înregistrat, de asemenea, Mitridate, Re di Ponto și Thaïs. Pentru Dynamic, Luisa Miller și Lucia di Lammermoor.

Giuseppe Sabbatini a fost distins cu premii și titluri, precum «Björling» (1987), «Caruso» și «Lauri Volpi» (1990), Premiul Abbiati, Premiul criticilor pentru cel mai bun tenor al stagiunii, în rolul lui Lensky (1991) și «Schipa d’Oro» (1996), «Opera Award 1999» (premiul criticilor italieni pentru cel mai bun tenor al anului), «Pertile» (2003), «Premiul criticilor» în Japonia (2005), «Pentagramma d’oro» (2008), «Francesco Tamagno» (2010) și «ISO d’oro» în Graz (2011). În 2003 a devenit Kammersänger al Operei de Stat din Viena.

În ultimii ani, cariera de tenor a lui Giuseppe Sabbatini a fost înlocuită de cea de dirijor. Studiul contrapunctului și compoziției alături de maestrul Luciano Pelosi l-au condus către o activitate de succes de dirijor al l’Orchestra da Camera delle Marche, Kyoto Philharmonic Chamber Orchestra, Roma Sinfonietta, Virtuosi Italiani, l’Orchestra del Festival Puccini di Torre del Lago, l’Orchestra regionale dell’Emilia Romagna “Toscanini” di Parma, Philharmony of Poznan, Zagreb, Graz, Gran Canaria din Las Palmas și Piemonte, State Hermitage Orchestra, Kostantinovsky Orchestra, Symphonic Orchestra din San Petersburg, Bolshoi Theater Orchestra, Russian National Orchestra din Moscova, Orquestra do Theatro Sao Pedro din Sao Paulo, Brasile, Tokyo Symphony Orchestra, Tokyo Philharmonic, Taurida International Symphonic Orchestra din Sankt Petersburg.

A colaborat cu unele dintre cele mai mari nume din lumea operei: Berganza, Brownlee, Casolla, Cedolins, De Candia, Devia, D’Intino, Dvorsky, Expert, Guleghina, Martinucci, Marton, Meli, Nucci, Obraztsova, Praticò, Ricciarelli, Scandiuzzi, Servile, Theodossiou și alții. Maestrul Sabbatini susține și masterclassuri în cele mai importante școli, academii, conservatoare și universități de cânt din Italia și din lume(Aslico Milano, Scuola dell’Opera del Teatro Comunale din Bologna, Accademia Chigiana din Siena, Accademia “Elena Obraztsova” din Sankt Petersburg, Santa Cecilia din Roma, G.Verdi din Milano, A.Casella din L’Aquila, „Ottorino Respighi” din Latina, Suny Fredonia University din New York, Geidai din Tokyo, Aichi din Nagoya, Kunitachi din Tachinawa). Din noiembrie 2011, este Director de Studii și Șef al catedrei de Tehnică și Intepretare a Academiei de Operă din Suntory Hall din Tokyo.

Maestrul Sabbatini a fost invitat ca și președinte și membru al juriul al celor mai importante competiții de canto din lume, precum „Vox Artis” – Sibiu (septembrie 2014 – 2015), „Ottavio Ziino”- Roma (noiembrie 2011), „Maria Callas” – Sao Paulo din Brasile (april 2011), „Umberto Giordano” – Foggia (december 2010), „Giacinto Prandelli” – Brescia (februarie 2013 – 2014), „Fedora Barbieri” – Sankt Petersburg (iulie 2012), Ferruccio Tagliavini” – Graz (april 2012), „Elena Obraztsova” – Sankt Petersburg (september 2011), „Spiros Argiris” – Sarzana (iunie 2009, 2010, 2011)

În primul rând, doresc să vă mulțumesc, maestro, pentru amabilitatea de a realiza acest interviu – vă mărturisesc că este o onoare pentru mine. Am fost foarte impresionată de activitatea dvs. dirijorală încă de la prima repetiție generală a spectacolului I Puritani la care am avut ocazia să asist, iar admirația mea a crescut chiar și mai mult când am descoperit latura dvs. de cântăreț și de pedagog. Sunt sigură că ați câștigat admirația fiecărui iubitor de operă din Cluj în momentul în care le-ați făcut cunoștință cu muzica lui Bellini. Cum ați primit invitația de a dirija această capodoperă la Cluj și ce înseamnă pentru dvs. acest titlu, având în vedere că este unul dintre cele care făceau parte și din repertoriul dvs. de solist liric? 

În primul rând, îți mulțumesc pentru cuvintele adresate! Într-adevăr, am cântat I Puritani de Vincenzo Bellini în teatre foarte importante, alături de mari cântăreți – June Anderson, Dmitri Hvorostovsky, Robert Lloyd la debutul meu de la Londra, sub bagheta lui Daniele Gatti la Royal Opera House. Apoi, am cântat această lucrare sub bagheta maestrului Bruno Campanella, într-o distribuție în totalitate italiană din care au făcut parte Mirella Devia, Michele Pertusi și Roberto Servile. De asemenea, am cântat la Viena alături de Edita Gruberova, Roberto Scandiuzzi și Alvarez și într-un turneu în Japonia, la Bunka Kaikan al Teatrului din Bologna, în care distribuția era formată din Gruberova, Ildebrando d’Arcangelo și Leo Nucci. Am avut întotdeauna parteneri de scenă extraordinar și sunt foarte fericit din acest motiv! Am cântat această lucrare timp de 10 ani, iar apoi am renunțat pentru că I Puritani este o operă extrem de dificilă.

Îi mulțumesc lui Florin Estefan pentru invitația de a dirija I Puritani în Cluj! Ne-am cunoscut în anul 2015 la concursul de la Sibiu „Vox Artis”, unde a venit să înmâneze un premiu, am stat de vorbă și m-a invitat să dirijez această lucrare. El a vrut ca eu să lucrez cu tot ansamblul teatrului, cu orchestra, cu corul, cu soliștii pentru a le explica cum se cântă și cum se interpretează stilul belcanto. După cum știi, această producție a fost o premieră pentru România. Cred că s-a mai cântat în variantă concertantă, dar nu a fost pusă în scenă niciodată și sunt onorat să am ocazia să aduc în România un titlu atât de extraordinar, ultima operă a lui Bellini, care merită să fie oferită publicului cu tot ceea ce are de oferit.

Cum au decurs repetițiile pentru premiera spectacolului? Ce impresii v-a lăsat colaborarea cu ansamblul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca și cum v-ați simțit înainte de ultima reprezentație din această stagiune a acestui spectacol? Ați fost mândru de rezultatul final?

Repetițiile propriu zise s-au desfășurat în lunile noiembrie și decembrie, dar în luna octombrie am început pregătirile în cadrul cărora am citit toată partitura cu orchestra, cu corul și cu soliștii. Nici unul dintre ei nu mai cântase înainte această lucrare, așa că am început lucrul de la zero. La jumătatea lunii noiembrie am început efectiv repetițiile, dar această lucrare nu este ușor de realizat, iar munca a fost enormă, deoarece colectivul nu a avut posibilitatea de a digera toate informațiile pe care eu le-am oferit. După cum ai observat chiar și la masterclass, voi românii aveți câteva probleme în legătură cu reproducerea limbii italiene, iar studiul pronunției a durat destul de mult timp și a fost destul de dificil. Pot să spun că lucrul cu ansamblul Opera Națională Română din Cluj a fost o experiență plăcută.

Corul a fost foarte entuziast, au înțeles foarte bine indicațiile mele, dar trebuie să lucreze la înțelegerea concepției și mentalității de ansamblu, pentru a obține unitatea de care este nevoie pentru a-și ridica nivelul. Au nevoie de o fundație puternică, bazată pe educație corală, pentru a se armoniza și a se uniformiza ca ansamblu. Coriștii au voci frumoase. Am avut ocazia de a-i asculta cântând pe unii dintre ei și solistic și am fost impresionat. Au un potențial imens, dar, repet, trebuie să lucreze ca un ansamblu.

Și despre orchestră se poate spune că are potențial. La început, am fost dur cu ei, iar apoi i-am lăsat liberi, pentru că au înțeles viziunea mea asupra muzicii. Au răspuns foarte bine la tot ceea ce le-am spus. Există partide, bineînțeles, despre care, deși nu le voi numi, voi spune că ar putea fi cu mult îmbunătățite. Deși am avut foarte puține zile de repetiție în lunile februarie și martie, consider că cel mai bun spectacol, în ceea ce privește orchestra, a fost cel de pe 1 martie. Atunci când lucrăm împreună îmi răspund, fiecare cu personalitatea și instrumentul său, care nu este întotdeauna dintre cele mai bune, dar se implică, iar astfel, calitatea se îmbunătățește. Din toată producția, cea mai mare satisfacție a venit din partea orchestrei, cel puțin pentru mine, ca dirijor. Având în vedere toate schimbările în bine din timpul procesului de lucru, la final, ei s-au apropiat cel mai mult de viziunea mea asupra a I Puritani.

Ați lucrat, de asemenea, cu studenții Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”. Am asistat la masterclass-ul dvs. și trebuie să recunosc că sfaturile date au fost mai mult decât folositoare pentru fiecare dintre ei. Ce părere aveți despre această generație de cântăreți? Care sunt sfaturile cu care ați dori să rămână în suflet și în minte după sesiunea de lucru alături de dvs.?

Da, am realizat acest masterclass și am fost foarte fericit să primesc această invitație. Am constat și aici schimbarea de mentalitate care există peste tot în lume, care face ca studiul cântului să fie unul mai puțin aprofundat, dar nu este vina profesorilor, ci este vina societății. Sunt programe ministeriale care trebuie respectate și sunt, probabil, realizate de persoane care nu cunosc foarte bine muzica. De exemplu, este imposibil ca studenții să cânte Mozart în primii ani de studiu, pentru că Mozart este unul dintre cei mai complecși compozitori în ceea ce privește tehnica. Limbile străine, precum engleză, italiană, germană, franceză ar trebui să fie studiate cu mai multă atenție și ar trebui să existe profesori de limbă. Studenții trebuie să cunoască foarte bine semnificația textului, pentru că deși nu suntem instrumentiști, trebuie să tratăm vocea ca un instrument, dar avem suportul și ajutorul, dar și povara cuvintelor. Trebuie să cunoaștem textul, fiecare virgulă, fiecare pauză, sunet și cuvânt să fie colorat cu adevărata sa semnificație. Tinerii se mulțumesc să cânte doar notele, uneori nici acestea executate cum ar trebui. Această problemă apare peste tot în lume. Cu fiecare an, se pierde acea aprofundare a studiului tehnic. În ziua de astăzi, la intrarea în Conservator se studiază deja repertoriu. Trebuie să se ofere mai mult timp studiului tehnicii pentru a-și cunoaște propriul instrument, propria voce și pentru a o egaliza, pentru a aduce toate sunetele la același nivel calitativ. Apoi, vine interpretarea. În primul rând, trebuie să învețe să cânte „pe aer”, să susțină bine sunetul, trebuie să găsească pozițiile vocale potrivite, să știe cum se respiră. Aceste informații de bază sunt cele mai importante pentru a putea înfrunta apoi tot discursul interpretativ.

Nivelul interpretativ este simplist. Prin simplist mă refer la o interpretare în care se vede clar că mișcările care se fac sunt copiate de la alții. Voi aveți Youtube, noi trebuia să găsim noi modalități de exprimare și să lucrăm pe personaje.

Sunt studenți care nu sunt nici talente interpretative și nici vocale, dar este nevoie de banii în universități, iar acest lucru se întâmplă, din păcate, și în Italia. Nu se gândește nimeni la faptul că acești tineri trebuie să știe să cânte, să aibă calitățile necesare acestei meserii. Sunt, de cele mai multe ori, acceptați pentru că plătesc taxele de școlarizare, primesc o diplomă și merg să predea canto.

A fost o experiență frumoasă. Am întâlnit tineri simpatici și amuzanți, dar care trebuie să lucraze mult.

Așteptați cu nerăbdare să vă întoarceți în România? Aveți și alte planuri viitoare în ceea ce privește țara noastră, precum alte spectacole sau masterclass-uri? 

Da, lucrăm cu teatrul pentru o nouă producție. Nu voi spune titlul, pentru că mi s-a spus că în România există probleme mari în ceea ce privește bugetul pe care îl primesc teatrele. Se oferă mai puține fonduri culturii, iar acest lucru reprezintă moartea civilizației și a sentimentului de apartenență la un popor. Cultura este importante pentru a sensibiliza sufletele și pentru a creea cetățeni mai buni, pentru a le atinge sufletul… Unde nu este cultură, este o tragedie!

Sper că managerii teatrelor vor reuși să găsească sponsori care să ajute la realizarea acestor elemente importante pentru sociteta. În ceea ce privește Academia, am auzit că au fost foarte încântați de masterclass și au dori să repete experiența – voi veni cu drag dacă acest lucru va fi posibil!

În calitate de cântăreț, ați avut o rutină în învățarea unui nou rol sau obiceiuri anume care vă ajutau să fiți în cea mai bună formă în ziua unui spectacol? Credeți că sunt eficiente aceste ritualuri sau în cântatul corect și performant este doar vorba despre tehnică și pregătirea temeinică de dinaintea spectacolului?

Sunt, bineînțeles, de părere că tehnica și o pregătire temeinică sunt foarte importante și de bază. Pot să spun că aveam un ritual de pregătire strict, încercam să evit, cum îi sfătuiesc și pe studenții mei, să mănânc ciocolata sau roșii sau să beau cafea înainte de a cânta, pentru că creează aciditate. Încercam să dorm mult, să mă trezesc târziu și să mănânc ceva lejer la prânz și să-mi încălzesc bine vocea.

În dimineața spectacolului, făceam, de exemplu, exerciții de respirație aprofundate, vocalize, încălzindu-mi vocea lent, calm, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să fiu în cea mai bună formă a mea când ajungeam la teatru.

Ați fost din totdeauna pasionat de dirijat sau ați deprins această pasiune în timpul carierei dvs de cântăreț? Când a fost momentul când ați știut că trebuie să vă schimbați „rolul” în cadrul spectacolului din cel de cântăreț în cel de dirijor și, dacă doriți să ne mărturisiți, de ce?

Pasiunea mea a fost dintotdeauna dirijatul. Nimeni nu mă crede, dar eu am devenit cântăreț ca o scurtătură în a deveni dirijor și poate că te întrebi: „A făcut o carieră atât de importantă doar pentru a deveni dirijor?!” Da, pentru că eu eram contrabasist și studiam compoziția, armonia pentru a deveni dirijor, dar am decis că iubesc mai mult instrumentul. Am cântat în orchestre foarte importante. La 24 de ani eram prim contrabasist la Arena di Verona și tot ce am făcut am făcut cu multă conștinciozitate. Când am decis că vreau să devin dirijor nu aveam nici cunoștințele și nici posibilitatea de a-mi finanța studiile în această direcție, așa că mi-am făcut un plan: devin un cântăreț faimos și cunoscut ca un muzician pregătit și sensibil, ca dirijorii și directorii artistici ai teatrelor să-mi dea posibilitatea de a dirija. Nu știam că Domingo parcursese același drum. Credeam că este ideea mea, iar ulterior am aflat că Placido începuse să dirijeze încă din perioada în care eu eram student, iar el era un cântăreț cu o carieră uimitoare. Am hotărât să devin dirijor când eram în orchestră, iar apoi am început să studiez cântul. În ultimii 7-8 ani ai carierei mele de tenor, în timp ce cântam în cele mai importante teatre din lume, luam lecții de armonie, contrapunct și fugă, compoziție pe care le trimiteam, mulțumită programului de computer Finale, profesorului meu, care mi le corecta. Când ajungeam la Roma, mergeam la cursuri de câte 3-5 ore, iar apoi plecam din nou la Viena, Londra, New York, La Scala din Milano, unde am cântat foarte mult, la Paris și așa mai departe. Am hotărât că voi cânta timp de 20 de ani. Am debutat în 1987, am întrerupt cariera în 2007 și am început să dirijez. Iată că au trecut deja 10 ani de când dirijez! Nu am vrut să mă retrag pentru că nu mai puteam să cânt, ci am vrut să-mi închei cariera cât încă vocea mea era în formă și pentru că am decis să fac acest parcurs: 20 de ani de carieră, pe care aș fi încheiat-o la orice nivel aș fi ajuns. Aveam pregătite deja concertele de final de cariera la Spoleto, acolo unde m-am născut ca artist și am debutat ca și câștigător de concurs, la Viena și Tokyo, unde am cântat foarte mult de-a lungul timpului, și un concert la Scala, care, alături de Viena, a fost cel mai important teatru pentru mine. Având probleme de sănătate o perioadă mai îndelungată, nu am reușit să-mi revin la timp din punct de vedere vocal, așa că am renunțat la aceste concerte. Am avut doar o scurtă apariție de 14 minute, fiind maestru îndrumător pentru Nino Rota la Academia Iggiana în 2010, alături de Raina Kabaivanska. Pot spune că am întrerupt cariera peste noapte, tocmai pentru că alesesem să mă retrag chiar pe 12 septembrie 2007, când s-ar fi împlinit cei 20 de ani de carieră. M-am retras puțin mai târziu pentru a avea ocazia de a cânta alături de Berliner Philharmoniker în 2008, iar acum sunt fericit că visul meu a devenit realitate: dirijez! Toate dorințele mele au devenit realitate și mă declar un om fericit, privilegiat și mulțumit!

 

în mai 2007, iar acum sunt fericit pentru că visul vieții mele s-a împlinit, dirijez. Mi-am dus la îndeplinire toate visurile mele și mă pot declara un om privilegiat, norocos, fericit și realizat.

Există o oarecare diferență între cântărețul Giuseppe Sabbatini și dirijorul Giuseppe Sabbatini? Priviți lucrarea muzicală diferit acum că nu aveți doar responsabilitatea unui singur rol, ci a întregii reprezentații?

Pot să spun că dirijorul Giuseppe Sabbatini și cântărețul Giuseppe Sabbatini sunt absolut aceeași persoană. Dragostea mea pentru muzica este neschimbată. Mă uit la fiecare lucrare în detaliu. Înainte, nu aveam cunoștințele necesare pentru a analiza o operă. Am fost un cântăreț care cunoștea foarte bine partitura, chiar și părțile partenerilor de scenă, știam ce se întâmplă în jurul meu, în jurul personajului meu și chiar și în jurul celorlalte personaje. Când mă pregăteam de interpretarea unui rol, citeam despre respectiva perioadă istorică, despre locația în care acțiunea avea loc, despre filosofia, cultura, pictura, sculptura, poezia, teatrul și tot ceea ce putea să fie în legătură cu opera pe care o interpretam, cu personajul meu. Astfel, pot să afirm că am fost întotdeauna un artist care a intrat destul de adânc în pielea personajului și, bineînțeles, acum am cunoștințe mult mai ample – trebuie să cunosc părțile tuturor soliștilor și cele ale orchestrei. Sunt norocos că reușesc să mă pregătesc în așa fel încât, atunci când lipsește instrument, pot să cânt eu partea respectivă, fie că este vorba despre tubă, vioara a II-a, clarinetul II – nu contează. Cânt tot ceea ce este nevoie, cânt pentru că este meseria mea. Diferența majoră este faptul că atunci când ești cântăreț, publicul este în fața ta, deci primești energie partea anterioară a corpului, în față. Când am început să dirijez, energia publicului m-a lovit în partea posterioară a trupului. Este o senzație diferită. Am mai puțin contact cu publicul și mai mult cu materialul muzical. Dirijorul are responsabilitatea de a coordona, de a asambla, de a controla, de a face spectacolul unitar. În timp ce, din postura de cântăreț, responsabilitatea ta este doar interpretarea personajului tău, din postura de dirijor nu pot corecta intonația viorilor, de exemplu. Nu am ce să fac dacă orchestra cântă alte note sau dacă un corist intră mai repede pentru că se uita în altă parte. Este, deci, vorba despre o responsabilitate diferită. Pot să greșesc, dar nu va fi la fel de grav ca un sunet urât sau un chix al unui cântăreț. Deși dirijorul trebuie să fie mai pregătit decât întregul ansamblu, greșelile sale pot fi salvate. Unui cântăreț nu i se cere o astfel de pregătit, dar greșelile sale sunt plătite mai mult decât ale oricui.

Apropo, este „I Puritani” prima experiență pe care ați avut-o cu o operă din România? Ne puteți povesti ce alte ocazii de a lucra cu artiști români sau de câte ori ați vizitat România înainte de experiența „I Puritani”?

Experiența cu I Puritani nu a fost prima experiență în România. Eu am fost timp de 3 ani președintele juriului la Concursul „Vox Artis” de la Sibiu, organizat de profesorul Theodore Coresi, de la care am primit invitația. Acolo, am cunoscut orchestra Filarmonicii, pe care am dirijat-o anul trecut interpretând un program în totalitate italian. Am fost foarte mândru de faptul că au acceptat această propunere a mea. În prima parte a concertului de pe 18 februarie, au fost interpretate „Anotimpurile” de Vivaldi, iar în cea de a doua, am dirijat cele două poeme simfonice de Respighi, „Fontane di Roma” și „Pini di Roma”, pentru că eu sunt din Roma și țin mult să duc Roma peste tot în lume. A fost, deci, un concert italian, chiar roman în cea de a doua parte. În ceea ce privește artiștii români, am avut ocazia să cânt alături de Angela Gheorghiu, Leontina Văduva, pe care o iubesc ca artistă, la fel ca și pe Ileana Cotrubaș. Am cântat alături de mulți cântăreți români, am dirijat orchestra Filarmonicii din Sibiu și orchestra Operei din Cluj, unde mi-ar plăcea să am ocazia, bineînțeles, să dirijez și un concert simfonic. Aș fi foarte fericit să am o colaborare cu Filarmonica, pentru a continua aceast concept de concerte cu muzică italiană, dar și pentru alte proiecte.

Ca și cântăreț de operă ați cucerit cele mai mari scene a care cineva poate visa, iar repertoriul dvs. este uimitor. Cariera dvs. de dirijor este, de asemenea, fructuoasă. Este ceva ce Giuseppe Sabbatini nu a realizat încă? Pare că ați făcut tot ce se putea face atât ca și cântăreț, cât și ca și dirijor.

Este un lucru foarte frumos ceea ce îmi spui! Pot să spun că, înainte de aceste două cariere, a mai existat una în care am fost la fel de serios și în care am avut, deci, multe satisfacții, cea de contrabasist. La 24 de ani am devenit prim contrabasist la Arena di Verona, pentru că am luat o audiție care mi-a adus un contract pentru stagiunea din vara anului 1981 și o parte din cea de iarnă. Sunt, deci, foarte încântat de faptul că atunci când am pornit pe un drum, am reușit să ajung aproape de topul acelui drum.

Agenții caută artiști cât mai tineri, dar eu consider că un dirijor de orchestră trebuie să aibă un parcurs până să poată să spună anumite lucruri. Nu cred că un băiat de 20-25 de ani poate, deși cunosc tineri dirijori buni, să lucreze pe concepții filozofice, muzicale, artistice, de viață, cum puteam face noi, cu o anumită vârstă, experiență, pentru că în operă este vorba despre sentimente, emoții, durere, bucurii, lucruri despre care un tânăr poate să vorbească doar din cărți, neavând ocazia să le fi trăit. Astfel, am făcut trei cariere, ca și contrabasist, ajungând să fac concerte solistice, ceea ce m-a făcut foarte fericit, ca și cântăreț, performanțele mele fiind cunoscute, iar apoi ca și dirijor, domeniu în care mă dezvolt în acest moment și în care nu pretind să ajung la aceleași rezultate, succes sau popularitate pe care le-am avut ca și solist liric, pentru că nu mai sunt un copil, nu mai am mulți ani de înainte mea, dar de care vreau, cu siguranță, să mă bucur. Vreau să fac muzică pentru că asta iubesc să fac, nu pentru bani. Fac muzică pentru că îmi aduce satisfacție și, în același timp, mă hrănește, mă face să trăiesc, îmi dă energie. După cum ai putut observa la masterclass, eu mă implic foarte mult de fiecare dată când intru în contact cu muzica, dar am și norocul de a primi foarte mult. Prietenii mă întreabă de unde am atât de multă energie, iar eu le răspund că iubesc muzica și ea îmi oferă această energie.

Sunteți, de asemenea, și profesor. Cum ați descoperit că aveți acest dar de a transmite informații celorlalți și când ați început să predați? Ce credeți despre școala de cânt clujeană, având în vedere faptul că mulți cântăreți internaționali au absolvit instituția noastră?

Da, sunt, de asemenea, și profesor și am predat câte puțin peste tot în lume. Sunt directorul artistic al Academiei de Operă de la Suntory Hall, Tokyo și directorul artistic al unei fundații nonprofit din Sofia care produce muzică pentru copii, „Fondazione MUSA”. Sunt șeful cadrei de canto al unei academii private din Roma, care se numește AIMART (Academia Internazionale Musica e Arte), unde predau canto. Predau și lecții în particular și masterclassuri în toată lumea. Am început să predau destul de recent – acum 10 ani – de când mi-am încheiat cariera de cântăreț. Înainte de asta, ascultam câțiva tineri din când în când, le urmăream evoluția și le recomandam profesori în care aveam încredere, dar nu predam în adevăratul sens al cuvântului. Am dat sfaturi unde mi s-au cerut, mai ales la Academa Santory Hall, al cărui membru fondator sunt. De când am fondat Academia, mi-am început activitatea pedagogică și am fost timp de șașe ani directorul didactic al acestei instituții, unde merg de trei ori în fiecare an și, timp de 10 zile, predau cursuri intensive. Profesorii care fac parte din echipa mea de acolo sunt toți profesori ai unor universități de prestigiu din Japonia.

Am început să predau canto pentru că eu consider că experiența pe care o am dobândit-o pe scenele din întreaga lume trebuie să fie împărtășită cu tinerii, cu noile generații, iar ei vor decidă ce vor face cu ea. În acest moment, societatea se mișcă mult mai rapid și există multe lucruri care pe vremea mea nu existau, deci, pe de-o parte, multe lucruri s-au simplificat și, pe de altă parte, sunt mai complicate. De exemplu, dacă debutezi într-un orășel mic din România, a doua zi poți fi pe Youtube.

În ceea ce privește studenții de la Academia de Muzică din Cluj, după cum am mai spus și mai devreme, au auzit câteva voci frumoase – nu foarte multe. Am observat că profesorii care au asistat la masterclass erau foarte entuziasmați, au fost de acord cu ideile mele și cu ceea ce îi învățam pe studenții lor. A fost o experiență deosebită, pentru că am văzut zâmbetul colegilor, care, de obicei, peste tot în lume mă privesc mai încruntat, considerând că doar ei dețin adevărul absolut. Profesorii din Cluj sunt foarte simpatici – și aș dori să-l menționez, în special, pe Marius Vlad Budoiu, un prieten drag mie. Sper că după „tratamentul Sabbatini”, studenții de la Cluj au înțeles sau, cel puțin, au ascultat altă părere decât cea a profesorilor lor. Poate că și pentru profesori a fost un beneficiu acest masterclass, pentru că ceea ce eu am predat este similar cu ceea ce ei predau și, astfel, tinerii, ascult auzind aceleași lucruri spuse din partea altcuiva, se vor încredere și mai mult în ceea ce le spun profesorii lor.1

De vorbă cu Alin Anca

Basul Alin Anca a absolvit studiile la nivel de licență și de masterat în cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la clasa conf. univ. dr. Gheorghe Roșu. Din anul 2007 a fost angajat al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, având și colaborări cu alte instituții, precum Opera Națională din București, Filarmonica de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, Opera Maghiară din Cluj-Napoca.

În anul 2011 a devenit membru al Studioului de Opera de la StaatsoperUnter den Linden din Berlin, iar începând cu anul 2013 și până în prezent, este solist al Operei de Stat din Hamburg.

Din repertoriul său fac parte rolurile Figaro (Le nozze di Figaro de W.A. Mozart), Colline (La Boheme de Giacomo Puccini), Raimondo (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti), Leporello și Don Giovanni (Don Giovanni de W.A. Mozart), Ramfis(Aida de Giuseppe Verdi), Lodovico (Otello de Giuseppe Verdi), Bonzo și L’imperialcomisario (Madama Butterfly de Giacomo Puccini), Larkens (La Fanciulla del West de Giacomo Puccini), AscanioPetrucci (Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti), DottoreGrevil și Marchesed’Orbigny (La Traviata de Giuseppe Verdi), Der Tot și Der Lautscprecher (Der Kaiser von Atlantis de Viktor Ullmann), Dulcamara în L’elisir d’amore de Gaetano Donizetti, Guido (Gemma di Vergy de G. Donizetti), Marele Inchizitor (Don Carlos de Giuseppe Verdi), Monterone(Rigoletto de Giuseppe Verdi), Fiorello  (Il Barbiere di Siviglia de Gioacchino Rossini), Tom (Un Ballo in Maschera de Giuseppe Verdi), Contele Robinson (Il MatrimonioSegreto de Domenico Cimarosa) și altele, iar, în ceea ce privește repertoriul vocal-simfonic, acesta a abordat Mesia de Georg Friedrich Händel, Requiem de Giuseppe Verdi, Requiem de W.A. Mozart, Harmoniemesse de J. Haydn, StabatMater de A. Dvořak, Misa în do major de L.v. Beethoven.

Dragă Alin, mă bucur tare, tare mult să mai întâlnesc câte un ardelean prin București. Aveam nevoie (râde). Și mă bucur tare mult, de asemenea, că faci parte din distribuția unuia dintre spectacolele de operă în concert din cadrul acestei ediții a Festivalului George Enescu. Cum ai primit invitația și ce înseamnă pentru tine și pentru cariera ta participarea la acest Festival? Este prima dată când ai ocazia să particip în calitate de artist la acesta? 

Am primit invitația cu plăcere și de această dată, pentru că, în primul rând, este o ocazie de a cânta acasă, ceea ce rar s-a mai întâmplat în ultima vreme, din cauza nesincronizării programului meu cu cel al instituțiilor.

Aceasta este cea de a doua ediție a Festivalului la care particip, prima având loc în anul 2009, când încă eram student și făceam parte din corul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Atunci, am interpretat rolul lui Araldo, într-o producție a operei clujene a spectacolului Otello de Giuseppe Verdi, alături de tenorul Franco Farina, baritonul Alberto Gazale şi soprana Carmen Gurban, sub bagheta dirijorului Miguel Gomez Martinez. Aceasta a fost unul dintre primele mele spectacole la București, aveam doar o frază de cântat (râde).

Spune-mi câteva detalii, te rog, despre lucrarea pe care o vei interpreta miercuri, 13 septembrie, pe scena Sălii Palatului, și despre castul spectacolului. 

Voi interpreta rolul Truchsess von Waldburg din opera Mathis der Maler de Hindemith, sub bagheta lui Lawrance Foster, un nume foarte mare cu care mă bucur și sunt mândru că am ocazia să lucrez. Cu majoritatea colegilor de scenă am colaborat la Hamburg – Peter Galliard este solist al casei, iar Trosten Kerl este invitat acolo cel puțin o dată pe stagiune și am avut ocazia să facem parte din aceeași producție de Les Troyens de Berlioz. Katerina Tretyakova a fost și ea solistă a Operei din Hamburg. Cred că ultima dată când am cântat împreună a fost în spectacolul Le Nozze di Figaro.

Spectacolul va fi sub formă de concert, cu proiecții realizate pentru a ilustra într-o oarecare măsura subiectul operei, printre altele, cu imagini de pe altarul pictat de protagonistul acesteia, personajul istoric Mathis, dar și întâmplările care au avut loc în același context istoric, corelate cu cele din timpul celui de al doilea Război Mondial, în care cărțile interzise de regimul politic au fost arse și existau conflicte între clasele sociale. Acțiunea are loc în jurul anului 1500, în Germania, în timpul revoltei țăranilor. Conflictul are loc, pe de-o parte, între țărănime și nobilime, iar pe de alta, între catolici și protestanți. În mijlocul acestor evenimente, apare un pictor care se îndrăgostește, dragostea influențându-i alegerea taberelor aflate în conflict – un fel de Tosca (râde). Hindemith a compus această lucrare în timpul regimului nazist, iar publicarea și punerea sa în scenă au fost interzise, din cauza asemănărilor cu situația acelei perioade. Opera are 7 tablouri, precedate de uvertură.

Ai absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” și imediat apoi ți-ai continuat pregătirea profesională în cadrul Studioului de Operă de la Berlin, iar cum ești solist la Hamburg. Care a fost momentul în care te-ai hotărât să pășești pe acest drum și care sunt oamenii care și-au pus amprenta asupra artistului în plină dezvoltare care ești astăzi?

Prima dată când am realizat să am o înclinație către muzica clasică a fost când eram în clasa a V-a, la școală în Dej. În acea perioadă, vocea mea era în plină schimbare și, din acest motiv, nu am fost primit de către profesoara de muzică în corul școlii, fapt care m-a indignat foarte tare. La scurt timp, am primit ca tema pentru ora de muzică să învățăm pe de rost cântecul napoletan Santa Lucia. La vremea aceea, aveam un vecin care activa în domeniul muzical, avea o trupă de muzică ușoară, iar acum deține propriul studio de înregistrări. I-am spus mamei mele cât de mult îmi doresc să-i demonstrez profesoarei că și eu merit să fac parte din cor, iar ea l-a rugat pe vecinul nostru să mă ajute să mă pregătesc pentru ora de muzică. Astfel, am învățat Santa Lucia cu solfegiu, cu text, pe de rost și am impresionat-o pe profesoara de muzică! Acesta a fost începutul, iar apoi, am început să ascult casetele pe care le aveam prin casă – Best of Verdi -și le dirijam. Tatăl meu, polițist de profesie, privea toate acestea puțin confuz (râde).

La liceu, am optat pentru Seminarul Teologic de la Cluj, tot din dragoste pentru muzică. Ajuns în Cluj, am început să merg la operă, iar primul spectacol pe care l-am văzut a fost Turandot de Giacomo Puccini. Nu țin minte întreaga distribuție a acelui spectacol, dar știu că eu am fost impresionat de basul Mircea Moisa. La scurt timp am aflat că părinții unuia dintre profesorii mei erau prieteni de familie cu acesta. Aflând dintr-o vorbă-n alta că sunt pasionat de operă și că m-a marcat interpretarea domnului Moisa, profesorul meu m-a pus în legătură cu dânsul în vederea începerii studiului meu vocal. I-am dat emoționat un telefon domnului Moisa și, astfel, am început să studiez sub îndrumarea dânsului și să mă pregătesc pentru admiterea la Conservator. Între timp, am început să studiez și cu tenorul Constatin Nica.

În perioada facultății, am studiat la clasa domnului Mogoșan, până în anul III, când acesta a plecat dintre noi. Apoi, mi-au continuat studiile la clasa conf. univ. dr. Gheorghe Roșu, unde am și absolvit. Primul an din cadrul studiilor de masterat l-am frecventat, iar din timpul celui de-al doilea, am fost selectat pentru Studioul de Operă de la Berlin.

Astfel, cei despre care pot spune că m-au format sunt Mircea Moisa, Constantin Nica – cu care am lucrat în particular, mod de studiu pe care m-am bazat -, Gheorghe Mogoșan și Gheorghe Roșu. Iar pentru viitor, planul meu este să ajung să studiez cu Bonaldo Giaiotti, pe care îl apreciez încă de când am început să cânt. Când am aflat că tenorul Ștefan Pop studiază cu acesta, reacția mea a fost „Ești nebun?! Gioaiotti predă?! Și eu vreau să studiez cu dânsul!” (râde).

De asemenea, un loc foarte important între oamenii care m-au îndrumat, atât din punct de vedere profesional, cât și din punct de vedere personal, îl ocupă doamna Lucia Stănescu. Am toată admirația față de cariera pe care dânsa a făcut-o, dar și față de omul care este aceasta. De la dânsa am învățat ceva foarte important: „Fiecare rol are vârsta lui”, un principiu de valoare în managementul carierei.

Așadar, marii artiști te-au inspirat, putem spune că ai avut un soi de modele în studiul tău. Consideri că înregistrările cu voci bune ascultate frecvent pot influența subconștientul, pot educa urechea unui cântăreț? Care sunt idealurile tale în materie de cântăreți la momentul actual?

Cu siguranță audițiile au un impact pozitiv asupra ascultătorului. Însă, fiecare cântăreț pe care l-am putea asculta – chiar și cei mai renumiți – are defecte mai mult sau mai puțin sesizabile. Consider că, ascultând foarte mult timp un singur cântăreț, poți ajunge să imiți defectele acestuia, poate chiar mai ușor decât calitățile.

Acum, printre cei pe care îi ascult se numără Cesare Siepi – ca orice bas, probabil (râde) -, care, în unele roluri, este, după părerea mea, inegalabil (de exemplu, Don Giovanni) și Bonaldo Giaiotti, remarcabil în Zaccaria (Nabucco de Giuseppe Verdi).

Consideri că experiența din cadrul Studioului de Operă a fost una semnificativă pentru evoluția ta ca artist, ca o continuare a studiilor? Ai învățat în acea perioadă lucruri pe care nu ai avut ocazia să le cunoști până la acel moment?

Consider că în cadrul școlii de canto din România poți să înveți foarte multe lucruri, dar în străinătate ai mai multe oportunități, pentru că acolo ai ocazia să întâlnești personalități în domeniu. De exemplu, am învățat foarte multe lucruri atunci când am asistat la o repetiție a concertului de lied pe care Jonas Kaufmann l-a susținut alături de Daniel Barenboim la Statsoper în Berlin, oportunitate pe care probabil că nu aș fi avut-o în România. Însă, pentru a rezista în afara țării, trebuie să pleci cu baze foarte bune, pentru că, în Germania, de exemplu, nu știu cum se întâmplă lucrurille pentru cei care acolo s-au născut și au studiat, dar, pentru un român, cred că este mult mai dificil să asimileze informațiile din cadrul masterclassurilor de la Studio.

Ești genul de cântăreț care se încrede 100% în forțele proprii sau ai nevoie să te sfătuiești din când în când cu un coach?

Eu mă consult la ora actuală cu o pianistă de la Hamburg, dar, în perioada în care făceam parte din Studioul de Operă de la Berlin, am participat la multe masterclassuri susținute de Francisco Araiza, Deborah Polaski și alți profesori de canto cu renume în Statele Unite.

Consider că pentru a ieși pe scenă trebuie să fii sigur pe tine și pe ceea ce faci. Până la un moment dat este nevoie de o îndrumare, dar, de la un punct, aceasta trebuie să devină asemănătoare unui control periodic sau unei verificări tehnice.

Având în vedere numărul mare de români din studiourile și teatrele de operă din Germania și nu numai, cum sunt priviți cântăreții din țara noastră, în afara acesteia?

Toți cei ce află cu sunt român, îmi spun că au auzit despre prestigiul școlii românești de cânt și cunosc mulți cântăreți români. Cred că acesta este și motivul pentru care tot mai multe studiouri de operă din Germania organizează audiții în România.

Există diferențe între stilul de lucru al echipelor din România vs. cel a echipelor din străinătate? Este stilul de lucru occidental mai strict și mai organizat decât cel românesc?

Există oarecare diferențe în ceea ce privește disciplina și strictețea, dar consider că depinde foarte mult de cine coordonează repetițiile, pentru că și în România se întâmplă lucruri realizate la înalt nivel calitativ.

Care a fost primul tău rol semnificativ și care sunt rolurile-țel ale carierei tale? Câte dintre acestea ai reușit să „bifezi” până la acest moment? 

Primul meu rol important a fost Marele Inchizitor (Don Carlo de Giuseppe Verdi), pe care l-am interpretat la vârsta de 21 de ani, la Cluj. În timpul facultății, îmi doream să debutez în rolurile Don Giovanni, Leporello (Don Giovanni de W.A.Mozart), Figaro (Nunta lui Figaro de W.A.Mozart), Ramfis (Aida de Giseppe Verdi) și am reușit, iar cele pe care mi le doresc la acest moment și vor urma sunt Filippo II (Don Carlo de Giuseppe Verdi) și Mephisto (Faust de Charles Gounod).

Ce te așteaptă în decursul stagiunii care urmează? Vom mai avea ocazia să te ascultăm pe scene din țară în viitorul apropiat?

Majoritatea planurilor mele pentru stagiunea care urmează se vor desfășura la Hamburg, iar printre acestea se numără titluri precum Nunta lui Figaro, Tosca, Aida. Este în discuție și o colaborare cu Opera Națională Română din Cluj, dar încă este oficial. Voi debuta într-o operă care este în curs de scriere, care se numește Frankenstein și este compusă de Jan Dvorak.

Care sunt experiențele scenice marcante din cariera ta, atât din punct de vedere regizoral, cât și din punct de vedere al distribuției cu care ai urcat pe scenă?

În vestul Europei, regizorii mai mult din curajul și posibilitatea de a experimenta, iar acest lucru este perceput diferit de fiecare cântăreț în parte. Într-adevăr, se cere mai mult din partea cântăreților. De exemplu, în timpul ariei Se vuol ballare din opera Nunta lui Figaro, care nu este una tocmai facilă, regia impunea coregrafie, salturi dintr-un pat pe podea și o luptă cu spada între personaj și propria sa umbră (un actor costumat în negru). Scopul acestor schimbări este dinamizarea operei și consider că este benefic, atâta timp cât nu este dus la extrem.

În ceea ce privește colegii de scenă, am avut ocazia să particip la o producție a operei La Fanciulla del West alături de José Cura. Acesta m-a impresionat prin libertatea sa în exprimarea muzicală, o calitate rar întâlnită, și am avut foarte multe lucruri de învățat de la el, observându-l. De asemenea, foarte multe am avut de învățat de la George Gagnidze, un bariton georgian care l-a înlocuit pe maestrul Domingo într-un spectacol de la Hamburg și avut o interpretare de primă clasă mondială – este unul dintre baritonii mei preferați.

Deși nu am cântat alături de aceștia, artiști de la care am avut foarte multe lucruri de asimilat stând în preajma lor au fost Jonas Kaufmann, Placido Domingo, pe care l-am urmărit în Simone Boccanegra.

O experiență scenică de neuitat este cea în care am fost anunțat că trebuie să intru în scenă în locul unui coleg și să interpretez rolul Figaro din Nunta lui Figaro, cu doar 30 de minute înainte de spectacol (râde). Aveam o zi liberă, găteam când am primit un telefon de la unul dintre secretarii muzicali care mi-a dat vestea că cel care ar fi trebuit să urce pe scene în seara respectivă avea probleme de sănătate, iar medicii îi recomandaseră repaus. În următoarele 5 minute am pornit către teatru, am intrat la machiaj și perucherie, iar spectacolul a început cu o întârziere de doar 15 minute.

Care sunt așa-zisele chei ale succesului pentru un cântăreț de operă? Care este proporția între talent și ore întregi de studiu?

Primii pași pe acest drum îi facem cu talentul, dar munca reprezintă 90% din rezultatul final. Restul de 10% sunt împărțiți între talent și norocul de a întâlni oamenii care să te îndrume, așa cum eu i-am cunoscut pe Mircea Moisa, pe Constantin Nica, pe pianista Natalia Constantin – oameni care m-au ajutat și de la care am avut ce să învăț. Diferența dintre domeniul nostru și oricare altul este că studiul cântului pe o perioadă îndelungată, dar într-o direcție greșită este mult mai greu de corectat decât orice altceva, pentru că se formează reflexe.5

De vorbă cu Adela Zaharia

Tânăra soprană Adela a studiat cântul liric și pianul la Academia de Muzică „Gheorghe Dima„ din Cluj, debutând în timpul studiilor, în anul 2010, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca în rolul Gildei (Rigoletto de Giuseppe Verdi), urmat de Norina (Don Pasquale de Gaetano Donizetti), Musetta (La Boheme de Giacomo Puccini) și Micaëla (Carmen de Georges Bizet). Imediat după absolvirea masteratului, și-a continuat pregătirea in cadrul studiului de operă de la Komische Oper Berlin (2012-2014), unde a avut ocazia de a interpreta rolurile Musetta și Micaëla, dar și Helena (A Midsummer Night’s Dream de Benjamin Britten), Pamina (Die Zauberflöte de Wolfgang Amadeus Mozart) și altele.

A devenit o invitată permanentă a Komische Oper Berlin (2014) și, începând cu stagiunea 2015/16, este invitată să se alăture ansamblului de la Deutsche Oper am Rhein (Düsseldorf), unde a debutat în rolurile Constanze (Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart), Lucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti), Donna Anna (Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart). A continuat colaborarea cu Komische Oper cu un turneu cu opera Die Zauberflöte în regia lui Barrie Kosky și debutând în rolul Prințesei Elsbeth din opereta Fantasio de Offenbach. Die Zauberflöte a dus-o pe scene importante, precum Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Balshoi Teatre din Moscova, Edinburgh International Festival, Shanghai Grand Theater.

Din repertoriul vocal-simfonic, a abordat titlurile Carmina Burana de Carl Orff, Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, Mesia de G. F. Haendel, Matthäus Passion de J.S.Bach, Ein Deutches Requiem de J. Brahms, Requiem de W. A. Mozart, Lobgesang de F. Mendelssohn, Das Paradies und die Peri de R. Schumann (Peri).

De asemenea, a câștigat Marele Premiu în cadrul Concursului Internațional „Haricleea Darclée” în 2012.

Cele mai importante debuturi pe care soprana le va avea în următoarea perioadă sunt cele în rolurile Elisabetta (Roberto Devereux de Donizetti) la Opera din Frankfurt, Gilda (Rigoletto de G. Verdi ) și Violetta Valery (La Traviata  de G.Verdi ) la Deutsche Oper am Rhein din Düsseldorf.

Dragă Adela, sincere felicitări încă o dată pentru felul în care te-ai prezentat în toate etapele concursului Operalia și, mai ales, pentru premiile câștigate! Ai fost o revelație pentru toți cei care au urmărit parcursul acestei ediții și nu m-am îndoit nicio secundă, încă din semifinală, că vei fi pe primul loc. Probabil că ai fost asaltată de propuneri pentru interviuri și îți mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta invitația mea. Combinația dintre un artist de cel mai înalt nivel și un om cu un caracter atât de frumos este rar întâlnită și de apreciat! 

Când a apărut dragostea pentru operă? Când a fost momentul în care ți-ai găsit chemarea, când ai știut că acesta este drumul tău și de ce Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca?

Nu pot să spun că eu mi-am găsit chemarea. Cred că ea m-a descoperit pe mine. În liceu, eram la secția Pedagogie și mă pregăteam intens la teoria muzicii, solfegiu și dicteu ca să dau admitere la Muzicologie, la facultate. Studiam și canto, dar secundar, și cântam des ca și solistă alături de corul liceului. În clasa a 12-a am ajuns la clasa de canto a Mihaelei Ișpan, care a adus cu ea entuziasmul profesorului tânăr, a cântărețului proaspăt ieșit de pe băncile facultății, și o tehnică vocală extraordinară. Ea mi-a oferit o nouă perspectivă, mi-a stârnit interesul. În acel an am participat și la Olimpiada de canto – deși nu studiam la secția canto-clasic, iar juriul prezidat de soprana Mariana Nicolesco mi-a acordatul Premiul I. Atunci a fost primul moment în care m-am întrebat la modul serios dacă nu cumva acesta e drumul meu. Astfel, în clasa a XII-a m-am răzgândit și am dat admitere la Canto clasic la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Am ales Clujul pentru că voiam să studiez cu tenorul Marius Budoiu. Îl auzisem des cântând la Filarmonica din Arad și eram foarte impresionată de el ca și cântăreț, ca și artist complet care se afla, atât de evident, la alt nivel, lucru vizibil de la primul pas pe care îl făcea pe scenă. De asemenea, Mihaela Ișpan mi-a recomandat același lucru: să dau admitere la Cluj și să studiez cu Marius Budoiu.

Care sunt oamenii care ți-au îndrumat pașii până la scenă, până la debut?

Eu sunt cântărețul care are în permanență nevoie de profesor. Nu sunt genul căruia i-a dat Dumnezeu vocea și totul merge uns mai departe. Nu. Eu am avut foarte mult de învățat și am mereu nevoie să mă perfecționez, să descopăr câte ceva nou și probabil din acest motiv am avut mai mulți profesori. În timpul liceului făceam ore particulare cu un alt absolvent de Cluj – Willy Rudolf, am continuat în cadrul liceului cu Mihaela Ișpan, iar la Conservator am început studiile la clasa Ramonei Eremia. În această perioadă, am avut parte și de îndrumarea prețioasă a doamnei Niculina Mirea. Am continuat studiile universitare la clasa Marius Vlad Budoiu, unde am și absolvit studiile. Așadar, în România am studiat pe rând cu un bas-bariton, o mezzosoprană, o soprană și un tenor – și pot să spun că această diversitate mi-a folosit foarte mult, deoarece fiecare tip de voce și cântăreț are o abordare și o perspectivă ușor diferită asupra pedagogiei cântului. Cu siguranță, Marius este cea mai pregnantă prezență – am învățata enorm de la el, nu doar tehnică vocală, cât și stilistică, artă scenică, etică profesională. E un artist și un profesor complet. A fost alături de mine și de restul studenților săi trup și suflet și va fi mereu un model pentru noi. Pe lângă tot ce ne-a învățat, și-a sacrificat timpul și energia, a organizat și a investit financiar în concerte și producții de operă concepute și regizate de el, care aveau ca scop unic să ne ajute pe noi să căpătăm experiență scenică. În afară de spectacolul de licență, când am avut ocazia să cânt Gilda pe scena Operei din Cluj, toate celelalte roluri debutate pe scena Operei i le datorez lui. Și nici nu știu dacă i-am spus vreodată cât de mult au contat aceste spectacole – pe lângă că am învățat și m-am dezvoltat extraordinar de mult, faptul că aveam acele spectacole în CV a fost un atu important în obținerea primului meu contract la studioul de operă al Komische Oper Berlin și în rolurile care mi-au fost încredințate acolo. Tot în perioada în care am studiat cu Marius am avut marele noroc să o am ca și corepetitoare pe Codruța Ghenceanu, care la rândul ei a investit foarte mult în pregătirea mea. Alături de ea am început să înțeleg cum se trece la următorul nivel de cânt, de interpretare, de la studentul mega stresat de tehnică și emoții la un tânăr interpret care să arate ceva promițător și să aibă ceva interesant de spus pe scenă. A petrecut lângă mine ore nenumărate, ajutându-mă să caut subtilitățile muzicii, interpretări interesante, mi-a împrumutat din energia ei  muzicală și nu numai, în timp ce – pe nesimțite – mă ajuta să pun cărămidă cu cărămidă la încrederea în forțele proprii și în viitor.  Trebuie sa recunosc că cei mai frumoși și mai importanți ani au fost cei alături de ea și de Marius.

După ce am plecat la Berlin, faptul că făceam parte dintr-un studio de operă însemna continuarea studiilor mele, pentru că despre asta este vorba în studiourile de operă prin definiție. În perioada respectivă am participat la multe masterclassuri și am lucrat cu câțiva oameni despre care pot să spun că mi-au oferit o nouă perspectivă asupra unor lucruri, mi-au atras atenția asupra unor aspecte la care nu mă gândisem până la acel moment sau despre care nu știam cum trebuie să fie – și mă refer de la tehnică vocală până la prezență scenică sau plănuirea în perspectivă a repertoriului și carierei. Iar în continuare îmi pregătesc fiecare debut cu un vocal coach, lucrez mult în particular cu diverși pianiști și pregătesc fiecare eveniment important alături de o ureche experimentată, căreia îi ofer toată încredere în a mă ghida către cel mai bun rezultat posibil.

După câțiva ani buni de carieră de mare succes în Germania, anul acesta ai hotărât că este momentul să participi la unul dintre cele mai prestigioase concursuri de gen din lume. Cum ai luat această decizie?

Bineînțeles, cunoșteam concursul Operalia, am urmărit unele ediții, știam cum se desfășoară lucrurile, iar anul acesta mi-am spus că poate ar fi momentul să încerc. Feedback-ul ultimelor două stagiuni a fost foarte bun pentru mine, iar acest lucru m-a făcut să mă simt pregătită să particip. Consider că sunt într-un moment în dezvoltarea mea în care, dacă până acum m-am dedicat exclusiv pregătirii tehnice, studiului repertorial, acum pot în sfârșit să privesc și în alte direcții în paralel.

Ai cântat în fața lui Placido Domingo și a unui juriu de cel mai înalt nivel internațional, ai concurat cu unii dintre cei mai buni artiști lirici ai acestei generații și ai fost numărul unu. Au fost emoțiile scenei Operalia mai mari decât cele obișnuite? 

Da, normal, pentru că în juriu au fost unii dintre cei mai importanți manageri de teatre din lume, care sunt obișnuiți cu un anumit nivel, cu anumiți cântăreți și, în al doilea rând, pentru că am fost în preajma unei personalități ca Placido Domingo și pentru că am avut ocazia de a lucra cu el. A fost un efort uriaș să îmi controlez emoțiile, atât pe scenă, cât și în repetiții. De asemenea, atenția media care este oferită concursului poate fi copleșitoare. De exemplu, semifinala a fost urmărită prin live streaming pe Facebook de peste 200 000 de oameni. Finala nu a fost la fel de ușor de contorizat, pentru că este difuzată atât online, cât și pe Medici TV, dar dacă semifinala a avut un asemenea impact… Așadar, a fost o provocare pentru nervii mei să cânt și să dau randament maxim, fiind conștientă de toate acestea, știind cât poate fi de important pentru cariera mea acest moment. Au fost și foarte mulți oameni din România care îmi scriau mesaje de încurajare. Îmi spuneau că sunt alături de mine și că SIGUR voi câștiga, iar acest lucru, pe lângă că a fost foarte drăguț și neașteptat, a pus și un plus de presiune, de responsabilitate asupra mea.

Cum te-ai pregătit pentru Concursul Operalia? Pe ce criterii ți-ai ales repertoriul pentru acesta? 

Pregătirea a fost foarte intensă. Cu vreo două luni înainte, viața mea a început să fie doar despre Operalia – nu doar pregătirea repertoriului, ci și organizarea prezenței mele acolo în cele mai mici detalii. Am avut în această perioadă și 3 spectacole, pe care, spre rușinea mea, le-am pus pe plan secund, pentru că repertoriul pentru Concurs și dorința de a face o figură bună acolo deveniseră prioritatare. Iar în ultima lună, timp de două săptămâni am lucrat zilnic cel puțin câte o oră și jumătate, alături de pianist și vocal coach și ultimele două săptămâni doar alături de pianist până în ziua în care am plecat către Astana. Fie cântam întreg repertoriul pentru a-mi antrena rezistența și a observa cum reacționează vocea mea în diferite situații și combinații de arii, fie lucram la detalii. Am fost conștientă de faptul că nu puteam să las să mă ia nimic prin surprindere și a fost cel mai inteligent lucru pe care l-am putut face.

Pentru Operalia, fiecare participant este liber să-și aleagă repertoriul. Există cele două categorii: operă și zarzuela, singura cerință fiind alegerea a patru arii de operă diferite, respectiv a două zarzuele, dacă se optează și pentru această categorie. Din acest punct de vedere, este un concurs permisiv, pentru că alte concursuri impun repertoriul. Alegerea ariilor, în cazul meu, a fost o etapă foarte importantă. Mi-a dat foarte multă bătaie de cap și, până în ziua limită de înscriere, nu știam ce voi cânta. Este un factor foarte important. Mulți au avut de pierdut din această cauză și voiam, cel puțin din acest punct de vedere, să nu mi se poată reproșa nimic. Am dorit neapărat să cânt o arie de Mozart și puteam să aleg între Donna Anna și Konstanze. Am ales Konstanze, pentru că aveam pe lista de concurs alte arii în limba italiană și doream să arăt că pot cânta și roluri în limba germană. Pe același principiu am ales și o arie franceză, iar belcanto era o alegere evidentă, fiind repertoriul cu care mă prezint cel mai bine la ora actuală. Am dorit să am diversitate în repertoriu, ca să se vadă cum mă descurc în diferite etape stilistice, personaje, limbi stăine etc. Din acest motiv am ales să particip și la categoria Zarzuela. Eram conștientă că va arăta o altă latură a mea pe care ariile de operă nu ar fi putut s-o evidențieze și știam că va fi un atu, va arăta că sunt un artist care poate face mai mult decât clasica operă. Două treimi din repertoriu a fost învățat special pentru Operalia, în lunile dinaintea concursului, tocmai pentru că am ales să ma prezint cu unele dintre cele mai spectaculoase arii. Astfel, aria lui Ophélie și cea din Puritanii au fost noi pentru mine. Puteam sa aleg, în loc, Je veux vivre” și valsul Musettei – de exemplu, pe care le aveam deja în repertoriu, dar sunt 100% convinsă că nu ar fi avut același impact.

Te așteptai la acest imens succes?

Cu siguranță nu mă așteptam să câștig! În primul rând, eu am o tendință de a mă subestima (personal, consider că e mult mai sănătos decât opusul…) și, în al doilea rând, mă aștept întotdeauna la ce e mai rău, ca să nu mă ia prin surprindere nimic, iar dacă lucrurile ies bine, cu atât mai bine! Scopul meu a fost exclusiv să mă prezint acolo cât de bine pot, pentru că am considerat această experiență ca fiind cea mai importantă audiție din viața mea, pentru 10-11 teatre foarte importante. Voiam să cânt la cel mai bun nivel de care sunt capabilă, să fac o impresie bună juriului și, în plan secundar, îmi doream să ajung în etapele difuzate, fiindcă asta oferă vizibilitate. Avem nevoie să fim auziți cât mai des, să ne facem cunoscuți unui public numeros și să fim auziți și de oamenii importanți din domeniu. Cât timp am fost acolo, nu i-am ascultat pe ceilalți concurenți. De obicei nu-i ascult pe alții și prefer să mă concentrez exclusiv pe ce am eu de făcut. Iar din această cauză, nu știam unde mă situez reportat la nivelul competiției. Pentru mine, de fiecare dată când se anunțau rezultatele de la o etapă la următoarea, era o reală surpriză plăcută. Așa că pot să spun că am trăit experiența la maxim! Și din același motiv a venit și reacția mea la anunțarea premiului I. A fost un moment atât de copleșitor, prea frumos ca să fie adevărat… Așa că acum am ca amintire o gramadă de poze în care plâng și arăt groaznic. (râde)

Astăzi ai cântat și ne-ai încântat cu un moment în cadrul unuia dintre concertele cu tematica Muzica secolului XXI al Festivalului Internațional „George Enescu”. Dă-mi câteva detalii despre scena pe care ai interpretat-o și despre cum a primit publicul muzica contemporană.

Lucrarea lui Iain Bell, A Harlot’s Progress, a fost comisionată de Theater an der Wien. El avea 31 de ani când a compus opera, care a avut premiera mondială în 2013, cu Diana Damrau. Iain Bell a compus foarte mult pentru Diana Damrau, cicluri de lieduri, concerte, au o colaborare foarte apropiată și el scrie, de asemenea, pentru multe alte nume importante din lumea operei. Cântăreții, în general, îi îndrăgesc compozițiile. Opera este bazată pe o serie de gravuri apărute în aceeași perioadă cu cele care l-au inspirat pe Stravinski în compoziția operei The Rake’s Progress. Nu sunt sigură cine a scris libretul, dar l-am citit în întregime și  are un limbaj foarte colorat, lasă o impresie foarte puternică. Este vorba despre o tânără naivă din Marea Britanie care pleacă de la țară și ajunge în Londra secolului al XVIII-lea, în speranța de a găsi acolo o viață mai bună. O matroană află despre sosirea tinerei la Londra și se hotărăște să pună mâna pe ea. O așteaptă și, din momentul în care coboară din trăsură, îi spune că este verișoara sa îndepărtată din Londra și o invită să locuiască în casa ei. Nu după mult timp o vinde primului venit și, astfel, eroina, Moll Hackabout, trece prin experiența unui viol – care probabil nu avea să fie ultimul… În cea de a doua scenă, Moll apare în compania unui nobil bătrân și bogat care are „grijă” de ea, dar ea este îndrăgostită de un bărbat apropiat vârstei ei, cu care are o relație foarte pasională. Bătrânul îi surprinde, o dă afară din casă pe Moll, iar ea ajunge în scurt timp de la a fi întreținută de acesta, la a fi o prostituată comună. Se îmbolnăvește de sifilis și nu mai poate să-și câștige existența nici măcar din prostituție. Între timp, ajunge și în închisoare alături de cel de care se îndrăgostise, loc pe care îl părăsește doar pentru a da naștere copilului lor. Pierde orice legătură tatăl copilului, nu mai știe nici măcar dacă acesta mai e în viață sau a fost executat, și își pierde mințile, la fel ca și sănătatea. O singură prietenă îi rămâne alături, un fel de Annina pentru Traviata. În scena pe care eu am interpretat-o astăzi, Moll trăiește într-o sărăcie cruntă, e extrem de bolnavă, prietena ei are grijă de ea și de fetița ei, dar nu mai există speranță. În această scenă a nebuniei, Moll vorbește despre plăgile care îi acoperă corpul și despre faptul că-i este în permanență frig, ceea ce semnifică prevestirea morții. Are viziuni ale tatălui copilului său și retrăiește momentul violului, care este și climaxul muzical al ariei, iar după toată această agonie se liniștește, simțind cum își dă duhul. Așa este structurată aria și din punct de vedere muzical, finalul scăzând nuanțele dinamice din ce în ce mai mult, registrul vocal este mai jos, se cere mai mult aer în voce, deoarece puterile o părăsesc și moare. Iar ultima pagină a orchestrei este o muzică sublimă, încărcată emoțional, ce zugravește eliberarea sufletului atât de chinuit și ridicarea lui la cer.

Având în vedere că a fost un concert de muzică modernă/contemporană, sunt convinsă că publicul a fost de connaisseurs în mare majoritate, iar un astfel de public are mai multe așteptări atât de la muzică în sine, cât și de la artiștii de pe scenă. Mi-a făcut mare plăcere să interpretez acest fragment de operă în cadrul Festivalului și mi-a plăcut energia publicului, chiar dacă nu vorbim despre o sală plină. Au reacționat foarte cald, iar, din punctul meu de vedere – și pot să spun și din cel al compozitorului și al dirijorului – a fost un concert reușit. Am primit foarte multe reacții pozitive și în online și social media, de la oameni care au urmărit streaming-ul video sau transmisia de la radio.

Cum ai primit invitația de a participa pentru prima dată la Festivalului „George Enescu” și cum este văzut acesta în străinătate, acolo unde se desfășoară în cea mai mare parte cariera ta?

Invitația a venit, în mod surprinzător, prin agenția de impresariat din care fac parte și a venit cu mult înainte de momentul Operalia (specific acest lucru fiindcă am fost des întrebată dacă invitația a venit ca urmare a concursului). Festivalul Enescu este un eveniment foarte respectat în afara țării. Lumea știe ce se întâmplă în cadrul acestuia, este cunoscut faptul că participă nume și orchestre foarte mari și că sunt atât de multe concerte într-un timp atât de scurt. Se citesc critici ale concertelor din cadrul Festivalului, se caută înregistrări… iar părerea tuturor este că e păcat că acest lucru se întâmplă doar o dată la doi ani. Și este, de asemenea, păcat că în România nu există un efort ceva mai susținut din partea sferei politice și financiare, pentru a ne putea mândri cu evenimente de nivel înalt în mod constant. Sigur, instituțiile muzicale în majoritatea lor fac eforturi mari pentru a prezenta publicului spectacole și concerte de calitate, cu invitați apreciați în lumea muzicii internaționale, dar nu putem nega că mai mult sprijin ar fi oricând binevenit…

După gala de premiere a concursului, ai câștigat mai mult decât cele două premii. Ai câștigat mulți susținători, admiratori care exclamă „S-a născut o stea”. Cum ți-a schimbat viața și cariera concursul și care va fi parcursul tău pe viitor?

Din punct de vedere personal, viața e puțin mai obositoare în urma concursului. Mai multe drumuri, mai multe întâlniri, mai multe decizii. Sunt mult mai activă pe pagina mea de facebook – Adela Zaharia – Soprano, încerc să fiu în contact permanent cu cei care îmi urmăresc parcursul profesional, trebuie sa aloc mult mai mult timp mesajelor, emailurilor, detaliilor organizatorice, am mereu câte ceva ce trebuie rezolvat urgent. Pe scurt, nu îmi mai permit luxul de a fi la fel de procrastinatoare ca și inainte…! (râde)

Iar din punct de vedere profesional, după cum știi, în domeniul nostru – cel puțin în occident – planificările stagiuniilor se fac cu mult timp înainte. MET-ul, de exemplu, are stagiunea planificată în linii mari până în anul 2022. Din această cauză, lucrurile nu se vor întâmpla foarte repede sau precipitat. Ceea ce se poate întâmpla in viitorul apropiat sunt  jump in-uri, dacă cineva renunță la un contract sau la un spectacol și se caută un înlocuitor în ultimul moment – ceea ce înseamnă că trebuie să fiu în cea mai bună formă posibilă mereu. În rest, lucrurile nu se întâmplă de pe o zi pe alta. Concertele apar mai ușor și am câteva foarte importante planificate, dar din principiu nu vorbesc despre proiectele următoare până nu semnez contractele. Din partea operelor ale căror manageri au fost în juriu încep să vină propunerile. Trebuie să acord o foarte mare atenție la ce mi se propune și pentru ce perioadă, pentru că a planifica o stagiune fără destulă atenție este foarte periculos. Există riscul de a suprapune studiul și punerea în scenă a două roluri care nu se „împacă”, iar acest poate să dăuneze vocii enorm. De asemenea, prea multe călătorii într-un timp scurt mă consumă și risc să nu dau un randament maxim – mai ales în repertoriul pe care îl cânt eu, unde elementele cheie sunt supra acutele, piano-urile, flexibilitatea în voce și corp. Trebuie să aleg cu atenție între oferte, atât din punct de vedere al repertoriului, cât și al timing-ului. Stagiunea care urmează era planificată de mult pentru mine și nu aduce foarte multe lucruri noi, în afară de concertele care apar acum, în ultimul moment, după concurs. Aceasta înseamnă pentru mine Konstanze, Lucia, Gilda (rol pe care l-am interpretat ultima dată în anul IV de studenție și sunt foarte curioasă cum mă voi simți și cum îl vor reprimi vocea și corpul meu), La princesse și Le feu din L’enfant et les sortilèges, Roberto Devereux (debut) în Frankfurt și un turneu în Japonia cu Die Zauberflöte, care va avea loc în funcție de rezolvarea unor complicații apărut în program.

În ceea ce privește România, cânt în deschiderea stagiunii Filarmonicii din Arad – orașul meu natal, iar în noiembrie voi fi artistul invitat al serii la Balul Vienez de la Timișoara. Încercăm să mai punem la cale și alte spectacole și concerte, atât alături de opere, cât și de filarmonici, dar trebuie să găsim timp și, pentru un moment, doar aceste două evenimente sunt bătute în cuie.

Care sunt cerințele pe care industria le pretinde din partea unui cântăreț de operă, în ziua de astăzi? Este importanța elementul vizual în creștere în lumea operei?

Cerințele față de cântăreții de operă au crescut exponențial în ultimii ani. Din partea noastră, se așteaptă să fim capabili de a face orice. Dacă nu știi să te dai pe role, înveți – preferabil în câteva  zile. Dacă nu știi să dansezi un stil anume, înveți. Dacă ai frică de înălțimi sau ești claustrofob, treci peste. E costumul inconfortabil, acustica deficitară din cauza decorului, trebuie să cânți din fundul scenei, te adaptezi. Și preferabil fără să te plângi. Iar acestea sunt doar câteva exemple. Din punct de vedere muzical, din punct de vedere lingvistic, al dicției, din punct de vedere teatral, totul trebuie să fie cât mai aproape de perfecțiune. Cred că motivul principal din cauza căruia aceste așteptări au crescut este concurența. Tot mai mulți absolvenți de canto ies de pe băncile academiilor de muzică din întreaga lume. Ca să ne facem o idee, mi s-a povestit că pe vremea generațiilor mai vechi de cântăreți, la Cluj existau trei (3!!!) locuri la canto, odată la fiecare doi ani. În generațiile actuale, cifra se învârte în jurul a 25 de absolvenți anual! Nu mai vorbim de instituțiile de studii superioare de peste hotare cu tradiție și la mare căutare pe plan internațional, unde cifra este cu mult mai mare.

Un alt motiv poate fi faptul că în occident, orchestrele și corurile sunt foarte bine organizate în ceea ce privește sindicatele, iar despre cele ale cântăreților nu se poate spune același lucru. Astfel, drepturile cântăreților trec des pe un plan inferior. Nu este nimic ieșit din comun dacă după un contract de doi ani ești anunțat că serviciile tale nu mai sunt necesare. Va veni următorul cântăreț, mai dornic să învețe și să mulțumească conducerea. Și da, se pune mai mult accent pe aspectul vizual. Eu spun mereu ca Anna Netrebko a fost cea care a schimbat industria, la fel cum Callas a făcut-o la vremea ei. Netrebko a fost pachetul complet, vocal și vizual, de la bun început. A fost o apariție de Hollywood, însoțită de un material vocal și o tehnică uluitoare. Voi ține minte cât trăiesc momentul în care am vazut un video cu ea pentru prima oară. Priveam și lacrimile îmi curgeau pe obraji incontrolabil. Asta e reacția mea automată atunci când sunt martoră la ceva sublim, monumental. Aceeași reacție am avut-o și vazând-o live in Il Trovatore, întinsă pe buza scenei, cu părul atârnând deasupra orchestrei și atingând perfecțiunea în D’amor sull’ali rosee. Ea cânta, o sală întreagă nu respira, iar eu eram cu ochii în lacrimi. Este un fenomen, atât vocal, cât și scenic. Dar schimbarea pe care ea a adus-o poate avea și un aspect negativ. Uneori cei cu putere de decizie sunt atât de concentrați pe apariția scenică, încât se face prea mult rabat de la calitățile vocale.6

De vorbă cu Ștefan Pop

Am o admirație aparte pentru cei care pleacă din țara noastră și ajung pe cele mai mari scene ale lumii, iar cel cu care am purtat conversație pe care sper din suflet că vă va face plăcere să o citiți nu este numai român, ci este și bistrițean și se mândrește cu acest lucru. A absolvit Liceul de Muzică din Bistrița și Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, devenind la scurt timp câștigătorul a două dintre cele mai importante concursuri de canto din lume și în distribuțiile producților tuturor teatrelor importante din lume! La vârsta de 30 de ani și peste 7 ani de carieră internațională, are un repertoriu vast, cuprinzând titluri precum Rigoletto, Don Giovanni, Norma, Boema, Traviata și multe altele, și este în plină ascensiune. Ultimii doi an au fost cei mai înfloritori și se anunță proiecte la fel de importante în viitorul său, dar mai multe ne va spune chiar el. Ladies and gentlemes… Ștefaaaan Pop!

Tenorul Ștefan Pop s-a născut în Bistrița în anul 1987. A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca și a câștigat numeroase concursuri de specialitate, precum „Sigismund Toduță” (2007), „Hariclea Darclée” (2007), „Marțian Negrea” (2008), „Ion Perlea”, „Sabin Dragoi” (2009), cele mai importante fiind International Music Competition din Seoul (2010) și „Operalia” (2010), unde a câștigat premiul I și premiul publicului.

Are o activitate bogată, având colaborări cu majoritatea Filarmonicilor din România (București, Târgu Mureș, Iași, Timișoara, Oradea), de menționat fiind prima audiție absolută a Colinda balada op.46 de György Kurtág, interpretată alături de orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, din martie 2009.

Tenorul a debutat în stagiunea 2008-2009 a la Opera Maghiară din Cluj în rolul lui Paolino din opera Il matrimonio segreto și la Opera Națională din Timișoara în rolul lui Nemorino din Elixirul dragostei. În decembrie 2009 a avut loc debutul său internațional cu rolul Alfredo din La Traviata, în producția lui Franco Zefirelli, la Teatro dell’Opera din Roma. La scurt timp după acesta, a început colaborarea cu teatre prestigioase din Europa: Opera Națională din Atena, Opera de Stat din Viena, Teatro Verdi Trieste, Opera de Stat din Hamburg, Opera din Frankfurt, Teatrul „Carlo Felice” din Genova, Teatrul Massimo din Palermo (alături de Mariella Devia), Opera din Tel-Aviv și multe altele.

A interpretat rolul Nemorino in L’Elisir d’amore la Teatro Verdi Trieste în 2010 și a debutat în rolul Elvino în opera La Sonnambula la Opera de Stat din Viena în același ani, iar mai târziu, a debutat la Opera din Zürich în rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Versi și în Seoul, ca Ducele di Mantova din Rigoletto, operă a aceluiași compozitor. A fost invitat în trei concerte alături de soprana Angela Gheorghiu în Seoul și Shanghai. În Februarie 2012, Ștefan Pop a debutat la Opera din Paris în rolul Ducelui di Mantova din Rigoletto, iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Royal Opera House, interpretând rolul Nemorino. Decembrie 2013 i-a adus debutul în rolul Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București, la Opera Rijeka (Croația), în martie 2014 și în Hong Kong, în mai 2014.

În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo într-o variantă concertantă a operei La Boheme de Giacomo Puccini la Salla Pleyel din Paris, alături de Patrizia Cioffi. Mai târziu, în august 2014, a debutat în rolul cântărețului italian în opera Der Rosenkavalier în cadrul Festivalului de la Salzburg. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni la Opera Bastille din Paris, sub bagheta lui Alain Altinoglu.

Tenorul a pășit pe scenă alături de unii dintre cei mai importanți cântăreți de operă, printre care se numără Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura, Thomas Hampson, Erwin Schrott, dar și sub bagheta dirijorilor Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Paolo Longo și Luciano di Martino.

Dragă Ștefan, mă bucur să ne revedem la Bistrița după o perioadă destul de îndelungată! Îți mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta realizarea acestui interviu și îți urez un călduros „Bun venit acasă!”. Cum se simte vacanța după o stagiune plină de realizări și după succesul răsunător de la Bologna?

După 7 ani de carieră în care nu am avut nicio vară liberă, am simțit nevoie de a-mi lua o vacanță, pentru a mă bucura de timpul petrecut acasă și pentru odihnă, atât psihică, cât și fizică… Vreau să mă ocup puțin de mine. Mă bucur să fiu acasă, pentru că Bistrița este atât de liniștită, încât aici îmi încarc cel mai bine bateriile!

De la începutul carierei mele, mi-am petrecut verile cântând. De două ori am fost la Sanxey, o dată la Taormina, la Salzburg, la Arena di Verona, iar în țară, am venit doar pentru câteva zile, uneori am și cântat câte un concert, dar nu am avut o vară întreagă liberă. Chiar simțeam nevoie de o vacanță după ultimii doi ani, în care am debutat în 5 roluri, toate foarte dificile și foarte diferite, Roberto DevereuxLucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti), Norma (Vincenzo Bellini), trei titluri de belcanto pur, Atilla (Giuseppe Verdi) și La Boheme (Giacomo Puccini).

Deși am primit oferte și pentru această vară, am decis să nu le accept, tocmai pentru a mă odihni, iar imediat după concertul de la Bistrița, mă voi întoarce în Italia, unde voi relua studiul.

Și bistrițenii se bucură că te-ai întors acasă și că vor avea ocazia de a te reasculta! De cât timp nu ai mai cântat la Bistrița și cum ai primit invitația de a realiza un concert cu ocazia zilelor orașului? Cine sunt cei care vor urca cu tine pe scenă? 

N-am mai cântat la Bistrița de aproape doi ani, de la momentul în care am primit, alături de soprana Anita Hartig, titlul de cetățean de onoare al orașului. Sunt fericit că voi cânta acasă, pentru că familia mea și prietenii mei au ocazia să mă vadă pe scenă și, deși i-am dus pe părinții mei cu mine aproape peste tot unde am cântat, nu toți cei dragi mie au această posibilitate.

Inițial, doream să realizez un concert ceva mai complex, asemănător cu „Pavarotti și prietenii”, care să poată fi vizionat în direct la televiziunile naționale, dar din cauza unor neînțelegeri birocratice de ordin financiar acest lucru nu a fost posibil. Poate la anul… Astfel, alături de Primărie și de Consiliul Local, am ajuns la concluzia că Zilele Bistriței vor fi sărbătorite cu un concert Ștefan Pop și prietenii, mai exact soprana Cristina Păsăroiu și Alin Anca, pe data de 19 august, pe Pietonalul Liviu Rebreanu.

După cum ai menționat și tu, cariera ta este din în ce în mai înfloritoare, repertoriul tău este din ce în ce mai diversificat, mai complex, cucerești scene noi, cu parteneri de scenă cu renume, iar criticii te apreciază și chiar te compară cu Luciano Pavarotti. Care sunt highlight-urile următoarei perioade, în ceea ce privește cariera ta? Vom avea ocazia să te ascultăm pe scena teatrelor lirice din țară, la Cluj, București, în stagiunea care urmează?

Din luna octombrie și până în iunie voi fi foarte ocupat, zburând de la un spectacol la altul. În octombrie plec în Japonia, unde voi cânta Norma cu Mariella Devia, iar apoi, La Traviata la Florența, dar aceasta este în curs de confirmare. În lunile decembrie și ianuarie voi cânta Rigoletto la Parma cu Leo Nucci. El spune că va fi ultima sa reprezentație a acestui spectacol și este foarte posibil ca așa să fie, pentru că într-adevăr, spectacolul va avea loc la Teatrul Reggio di Parma (Casa Verdi). Imediat după acest spectacol voi începe repetițiile pentru Norma la Genova cu Mariella Devia, iar apoi mă voi întoarce la Parma pentru Roberto Devereux, unde voi fi din nou alături de Mariella Devia. Apoi, o să debutez în Simone Boccanegra de Giuseppe Verdi la Bologna, după care voi cânta din nou Norma cu Mariella Devia, la Veneția. Aceste angajamente se întind până la finalul lunii mai, iar apoi, în luna iunie m-aș putea întoarce în țară, dacă voi primi propuneri în acest sens. În toamna anului viitor mă reîntorc la Veneția pentru La Traviata, unde în rolul Violettei va debuta Nadine Sierra.

Sunt mulțumit de traseul carierei mele. Nu vorbim de Metropolitan, La Scala sau Covent Garden, dar atâta timp cât feedback-ul publicului este pozitiv și criticii sunt mulțumiți, mă declar și eu mulțumit.

Mi s-a propus să debutez în Don Carlo, alături de Placido Domingo la Valencia, dar studiind mai atent pe partitură am decis că nu este momentul să mă avânt. Știu că maestrul Domingo a cântat acest rol în jurul vârstei de 25 de ani, iar eu am 30, dar eu nu vreau să-mi iau pe nimeni drept exemplu. Vreau să merg încet, dar sigur. Consider că dacă aș fi debutat în acest rol m-aș fi expus și nu-mi doresc acest lucru. Poate am făcut alegerea bună, poate nu… Dar mai am timp, am doar 30 de ani și vreau să cânt până la 60 de ani. După Norma de la Napoli, am primit oferte de a debuta în Andrea Chenier. Probabil că dacă aș fi cântat Don Carlo, aș fi primit oferte pentru Otello (râde).

În cei 7 ani de carieră ai avut parte de o ascensiune impresionantă,  nu doar în ceea ce privește contractele, dar și ca tehnică vocală și interpretare. Ai fost înzestrat de la natură cu un talent imens, dar cine sunt oamenii care ți-a îndrumat pașii și îi consideri responsabili de ceea ce este Ștefan Pop astăzi?

În primul rând, am avut norocul de a fi descoperit. Eu voiam să dau la Conservator în Cluj și să mă axez pe folclor, dar profesorul meu de canto din liceu, domnul Marian Țigănilă, m-a îndrumat spre operă. În timpul Conservatorului am studiat cu Marius Vlad Budoiu și a fost un început bun, iar apoi, m-am pregătit cu Corneliu Murgu pentru Operalia. După ce mi-am început în adevăratul sens al cuvântului cariera, am studiat timp de trei ani cu Ion Buzea, care m-a ajutat mult din punct de vedere muzical și în ceea ce privește experiența ca tenor.

În ultimii doi ani, foarte multe lucruri s-au schimbat. În jurul vârstei de 27 de ani am observat o schimbare. Acum am și eu 30 de ani și corpul s-a maturizat, nu mai sunt un copil. Am început să studiez în Italia cu un tenor căruia nu-i voi da numele, apoi cu un bariton și m-am oprit la Bonaldo Giaiotti care este cel mai mare bas italian. Mi-a fost recomandat de o pianistă din Coreea pe care am cunoscut-o la Operalia. La început am fost reticent, gândindu-mă cum îmi va exemplifica mie acutele un bas, dar am hotărât să încerc și pot să spun că mi-a schimbat viața. Studiez de doi ani cu el și am învățat de la el tehnica vechii școli italiene de cânt, adevăratul cânt în mască și legătura între mască și corp.

Ceea ce eu sunt astăzi, pot să spun că este rezultatul triunghiului Ion Buzea – Bonaldo Giaiotti – Nello Santi. După 200 de reprezentații de La Traviata,  am avut ocazia să cânt acest titlu sub bagheta maestrului Nello Santi, iar această experiență mi-a schimbat viziunea despre cântat. Mi-a dat câteva sfaturi foarte importante și ascultam tot ce spune întregului ansamblu, inclusiv la repetițiile cu orchestra. Spunea că Ogni nota merita il suo tempo („Fiecare notă merită timpul ei”). Nu fiecare măsură sau frază, ci fiecare notă! De asemenea, de la el am învățat că a fi umil te va face mare. Trebuie să fim umili în fața partiturii, pentru că partitura este ca Biblia, iar teatrul este Biserica. De când am auzit aceste două lucruri de la el, mi-am schimbat total modul de a gândi. După ce am cântat La Traviata sub bagheta sa, m-a rugat să-i cânt o frază din Norma și a zis „Bine! Noi vom face Norma împreună”. La acel moment nu mi-a venit să cred! „La 28 de ani, Norma?! Del Monaco, Giacomini cântau Norma!”, mă gândeam eu. Ei bine, cu Norma am descoperit ce înseamnă, de fapt, să cânți cu corpul și am legat vocea de corp, iar efectul sonor este cu totul altul. Simt că nu am limite! Deși există zile mai bune sau mai puțin bune, sunt foarte conștient de ceea ce fac tehnic și nu vreau să mă abat de la acest drum, pentru că îmi dă siguranță și liniște. Chiar și Bonaldo a trecut prin diverse schimbări în tehnica vocală, dar descoperind această tehnică, a reușit să cânte toată viața. În general, toți cântăreții întâmpină dificultăți după 5-6 ani de carieră, iar acesta este momentul în care se face selecția naturală. Eu am avut din totdeauna o ambiție de fier și merg pe principiul că dacă alții pot, pot și eu. În fața lui Dumnezeu toți suntem egali, iar dacă el mi-a dat tot ce am nevoie pentru a cânta, voi cânta. Poate că dacă nu eram atât de credincios nu reușeam să ajung atât de departe, pentru că tot ce am făcut până acum am făcut prin credința și voința mea.

Studiez, de asemenea, cu un pianist foarte experimentat de la Teatro Reggio di Parma. Succesul debutului în Lucia s-a datorat celor trei săptămâni în care am studiat alături de pianistul meu și celor două săptămâni de studiu cu Bonaldo.

În primii ani de carieră am cântat foarte mult și am studiat puțin, dar acum m-am hotărât să iau studiul în serios și să merg în Italia de fiecare dată când am ocazia. În ultimii doi ani am venit acasă doar pentru câteva zile, iar  acum este prima pauză mai lungă pe care am luat-o. Studiul contează foarte mult și rezultatele sunt vizibile, dar contează foarte mult cu cine studiezi. Consider că am evoluat foarte mult, iar acest lucru se vede în debuturile în 5 roluri diferite într-un timp atât de scurt, ceea ce a reprezentat o provocare, iar mie îmi plac provocările. Imediat după debutul în Norma, am învățat în patru zile Roberto Devereux, am debutat și sunt mulțumit de rezultatul final, deși este un rol foarte dificil.

Realizările tale de pe parcursul celor 7 de ani de carieră depășesc cu mult cele ale unor cântăreți cu dublul experienței tale și ești încă la început! Ai încercat vreodată să ierarhizezi această multitudine de realizări? Care sunt cele mai importante și marcante asupra carierei tale?

În mod cert, prima realizare majoră a fost câștigarea concursului Operalia. Povestea din jurul participării la acest concurs este foarte interesantă, pentru că eu aveam 22 de ani când m-am înscris la concurs și 23 de ani când a avut loc acesta. Eram foarte tânăr și inconștient! Faptul că am cântat la nunți timp de vreo 7 ani a fost un atu pentru mine, pentru că emoțiile distructive au dispărut. Eu nu am mers la aceste concursuri cu gândul de a câștiga marele premiu. Nu-mi dădeam nici măcar șansa de a ajunge până în finală. Tot ce-mi doream era să câștig aproximativ 10 000€,  pentru a-i cumpăra tatălui meu un tractor. Poate părea banal, dar este ceva ce mi-a dat o energie incredibilă. Și am mers la Seoul, care mie mi s-a părut cel mai greu concurs, pentru că a trebuit să cânt 12 arii, în limbi diferite, printre care și coreeana, dar am luat premiul I. Cât despre Operalia, am participat pentru că-mi doream să-l cunosc pe Placido Domingo și să ajung în finală pentru a cânta la Teatro alla Scala. Cine nu-și dorește la 22 de ani să cânte la Teatro alla Scala?! Când am realizat că sunt în finala concursului, eram deja mulțumit. Am cântat cum am știut mai bine ca să văd dacă mă place publicul de la La Scala, iar dovadă mai mare decât premiul publicului nu aș fi putut primi. Acesta este mai important pentru mine decât premiul I, pentru că, după atâtea spectacole în Italia, știu ce cât de mult înseamnă aprecierea publicului italian. Iar acum, după ediția de anul acesta a concursului, mă bucur foarte mult pentru reușita Adelei Zaharia de la Operalia!

Acest concurs a fost pentru mine o rampă de lansare, pentru că acolo m-au văzut 12 directori ale celor mai importante teatre și am primit contracte pe următorii 3 ani. Am început să cânt la Viena, Paris, Londra… În afară de Metropolitan, am cântat pe toate scenele importante din lume. Un alt atu al meu a fost vârsta, pentru că la 22-23 de ani nu ești destul de conștient să-ți asumi anumite responsabilități, iar publicul nu te judecă atât de aspru. De vreo 3 ani încoace, nivelul este altul, sunt privit mult mai în detaliu de public și de critici. În concluzie, Operalia a fost o experiență frumoasă, foarte importantă în cariera mea. Iar apoi, în fiecare teatru în care  am cântat a trebuit să reconfirm ceea ce ei au văzut și au crezut în mine.

Dintre cele mai importante realizări ale mele fac parte, de asemenea, concertele alături de Angela Gheorghiu, La Traviata cu Edita Gruberova și cu Mariella Devia, care a fost pentru mine o revelație, pentru că, din punct de vedere tehnic, ea este ceva extraordinar. Cea mai mare amprentă asupra carierei mele, după Operalia, este, cu siguranță, întâlnirea cu Nello Santi. El are 87 de ani, a studiat cu Toscanini și i-a dirijat de la Di Stefano, Corelli, Del Monaco pe toți artiștii mari de până acum.

După ce ai pășit pe aproape toate scenele marilor teatre din lume, care sunt diferențele observabile între România și străinătate, în ceea ce privește publicul și critica? De asemenea, există diferențe majore de nivel între echipele de producție și ansamblurile din România și cele din afara țării? Care este percepția acestora asupra muzicienilor români?

La început, impresarii și agenții erau sceptici când aflau că vin din România, dar nu din cauza faptului că țara noastră nu este cunoscută ca având o tradiție în arta lirică. Dimpotrivă! Întotdeauna în distribuția producțiilor importante ale teatrelor din Europa au existat și artiști români, precum Nicolae Herleea, Lucia Stănescu, Virgiana Zeani, Ion Buzea, Viorica Cortez, Alexandru Agache, Elena Moșuc, Angela Gheorghiu, George Petean… Dar se considera că în România cultura este subapreciată.

Primul fragment de muzică de operă pe care l-am ascultat a fost Che gelida manina  în interpretarea lui Luciano Pavarotti, iar anul acesta am debutat la Parma în La Boheme în exact aceeași producție, realizată acum aproximativ 25 de ani la Los Angeles, dacă nu mă înșel. Cu siguranță mama operei este Italia. Acolo, publicul apreciază altfel. Se spune că la Parma este cel mai exigent teatru și este adevărat. Se simte de pe scenă o energie aparte care vine dinspre sală, pentru că publicul, pe lângă faptul că este foarte cunoscător în domeniu, este și foarte atent și așteaptă orice prilej de a se exprima… pozitiv sau negativ. A avut loc acolo o reprezentație de La Traviata în care, după actul I, s-a închis cortina de fier, cea utilizată de obicei în caz de incendiu, și s-a anulat spectacolul, pentru că Violetta nu era pe placul publicului. După ce am cântat Che gelida manina nu a aplaudat nimeni până ce nu s-a strigat primul Bravo de la loggione. Cea mai mare satisfacție apare când, după spectacol, publicul fidel al teatrului mă abordează și-și exprimă uimirea vis a vis asemănarea mea cu Pavarotti, atât din punct de vedere vocal, cât și vizual (râde). Aceste aprecieri îți conferă atât curaj, cât și o responsabilitate imensă. Idolul meu este Luciano Pavarotti și este o onoare să fiu comparat cu el, dar eu nu voi fi al doilea Pavarotti, ci primul Ștefan Pop. Fac parte din distribuția a 2 titluri dintre cele 5 care vor fi puse în scenă stagiunea viitoare la Parma, Rigoletto cu Leo Nucci și Roberto Devereux cu Mariella Devia. Emoții vor fi cu siguranță, dar merg cu brațele deschise!

În concluzie, publicul din Franța, Viena, din teatrele mari din Germania și de la Convent Garden, dar mai ales din Italia și din Spania, este expert în operă, pentru că acolo opera se „mănâncă pe pâine”, ca să zic așa.

Omul simplu care merge la operă, merge fie deschis, fără nicio așteptare, fie cu foarte multe așteptări. Diferența dintre România și, de exemplu, Italia este că publicul italian care merge la operă cu foarte multe așteptări, are și foarte multe cunoștințe în domeniu și foarte multe spectacole vizionate și audiate. Sunt oameni în publicul teatrelor importante, precum cel de la Parma, care frecventează opera de 60 de ani! Acei oameni au ca termen de comparație cântăreți și dirijori de cel mai înalt nivel. Vorbim de teatre unde au avut loc premierele absolute ale capodoperelor genului, care au fost dirijate chiar de compozitorii acestora. Îți dai seama ce înseamnă pentru mine atunci când un om cu o asemenea experiență mă abordează după spectacol cu lacrimi în ochi și-mi spune că o asemenea interpretare n-a mai avut ocazia să asculte de 25 de ani, în condițiile în care în acel teatru al cântat Pavarotti, Corelli… Publicul italian are inclusiv cunoștințe de tehnică vocală, iar atunci când fac o apreciere folosesc termeni de specialitate!

În România, publicul pretinde a fi cunoscător, dar procentul celor a căror părere este cu adevărat avizată este foarte mic. Dacă în Italia 80% din public este cunoscător, cu vârste de peste 50 de ani și cel puțin 20 de ani de operă, 10% turiști și 10% tineret și oameni care vin la operă din curiozitate, în România, 80% din public merge la operă fără a se aștepta la ceva anume, se bucură de ceea ce li se oferă indiferent de nivelul spectacolului. Majoritatea celor care se pretind cunoscători de operă nu au cântat niciodată la un instrument, nu au făcut nici măcar figurație într-un spectacol de operă, dar au așteptări ireale de la interpreți și critică nefondat. Îi întreb: „Ai cântat vreodată? Nici măcar în cor la biserică?!” Și atunci cum poți să îți dai cu părerea despre vibratoul meu?! Acest lucru mă deranjează atât aici, cât și în străinătate, dar în Italia critica este mult mai obiectivă. Acolo nu se plătește critica, cum se practică în alte locuri. Întotdeauna vor găsi ceva de criticat, în special dacă nu ești italian, pentru că ei țin cu artiștii lor, contrar a ceea ce se întâmplă în România, unde întotdeauna invitații străini sunt mai apreciați, indiferent de prestația lor, iar românii sunt mai aspru criticați. Perfecțiunea nu există! Dacă ar exista, nimeni nu ar mai cânta. Fiecare cântăreț este diferit în felul său și își pune amprenta pe rol, chiar dacă acesta este deja scris.

Publicul obișnuit din România este, cu siguranță, mult mai călduros, te primește cu brațele deschise. Îmi scriu oameni din Cluj, București, Timișoara pe rețelele de socializare și mă întreabă când mai vin să cânt în țară. Eu le spun că vin cu drag când programul îmi permite.

În România, școala de instrument este foarte bună. Nu cred că este teatru în care am cântat și nu am întâlnit cel puțin un instrumentist sau un corist român. Problema nivelului din România nu este școala, ci ceea ce se întâmplă mai apoi în teatre. Noi avem 5-6 teatre mari în țară și tocmai din acest motiv nivelul ar trebui să fie mai ridicat, dar instrumentiștii și cântăreții buni pleacă în străinătate. Norocul este că uneori ansamblurile noastre au ocazia să lucreze cu dirijori buni, precum David Crescenzi, și se dezvoltă. Am constat că în România, nu doar în teatre, ci în general, oamenii nu-și asumă responsabilități. Totul este făcut doar ca să fie făcut. În străinătate, se pune mult mai mult accent pe disciplină și implicare în tot ceea ce se realizează. Acolo, cei din cor cântă foarte bine! Tenorii din corul Operei de la Napoli au niște acute incredibile, iar orchestrele sună neașteptat de bine. Dacă există probleme într-una dintre partidele orchestrei, se lucrează individual, iar cei care nu îndeplinesc cerințele dirijorului sunt penalizați la salar sau au parte de alte tipuri de sancțiuni. Eu am făcut 12 de ani de vioară și știu ce înseamnă. Este nevoie de mult studiu. O altă problemă este faptul că în teatrele din țară se fac foarte multe compromisuri. Sunt foarte mulți cântăreți, atât coriști, cât și soliști care nu mai sunt apți de a-și practica meseria, dar nu sunt înlocuiți, pentru că „dacă au lucrat aici 20 de ani, trebuie să-i ținem până la pensie”. În străinătate nu se întâmplă așa ceva.

Cariera ta a început foarte devreme, la vârsta de 22 de ani. Cum percepeai lumea operei atunci și ce lecții de viață ți-a oferit aceasta pe parcursul celor 7 ani? Duc cântăreții de operă o viață obișnuită, ca toți ceilalți oameni?

Noi, cântăreții de operă, nu ducem o viață normală, pentru că întreaga noastră viață este sacrificată în favoarea artei, iar arta nu sacrifică nimic pentru noi. De exemplu, atunci când am debutat la Roma în La Traviata lui Franco Zeffirelli, la vârsta de 22 de ani, soțul impresarei mele, domnul Petrov, care acum nu mai este printre noi, a venit să mă asculte și mi-a deschis ochii într-un fel. Eram foarte încântat de succesul pe care îl avusesem. Înainte de acest spectacol, mai cântasem doar la Timișoara, Cluj și la Satu Mare. În comparație cu aceste teatre, cel de la Roma era imens. Mă simțeam ca un gladiator în Colosseum. După spectacol, trecând dintr-un capăt în altul al scenei, domnul Petrov mi-a spus să mă opresc la mijlocul acesteia. Toate luminile din sală erau stinse, în afară de o singură lumină de veghe. Nu am înțeles în acel moment, dar ceea ce urma să-mi spună a fost cea mai mare lecție de viață pe care am primit-o. „Ascultă sala”, mi-a spus. Era o liniște deplină, o senzație funebră.  „Nu vreau să-ți stric seara, pentru că ceea ce ai realizat tu a fost extraordinar, dar vreau să fii conștient de faptul că indiferent cât de mult durează aplauzele și ovațiile, după spectacol rămâi singur, în această liniște deplină”. La acel moment nu realizam ce înseamnă de fapt acest lucru, dar acum pot să spun că DA, așa este. Cred că cel mai dificil lucru pentru un artist este singurătatea, deși avem nevoie de ea în ziua spectacolului, pentru a ne concentra, pentru a acumula energia. Noi sacrificăm tot, dar muzica nu sacrifică nimic pentru noi. Ea e deja scrisă. Pentru mine, familia este foarte importantă. Am foarte multe exemple în jurul meu de oameni divorțați, singuri sau căsătoriți, dar care nu au copii și, ajunși la vârsta la care nu mai pot să cânte, nu are cine să aibă grijă de ei. Nu trebuie să uităm că suntem oameni normali, până la urmă. Pe mine, acest lucru mă ține cu picioarele pe pământ. Dacă, prin absurd, de mâine nu aș mai putea cânta nici operă și nu m-aș putea întoarce nici la folclor, m-aș apuca de agricultură, pentru că eu consider că nimic nu este mai liniștitor și mai încărcător decât natura. Omul a fost creat în mijlocul naturii.

În finalul interviului nostru, am să te rog să transmiți un mesaj celor care te așteaptă pe scene României, dar și nouă, celor care pornim primii pași către scenă și îți mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea de a răspunde la aceste întrebări!

Aștept cu drag invitații să cânt în țară, iar atunci când nu pot veni nu este din cauză că nu sunt plătit îndeajuns. Nici nu pretind să fiu plătit cu onorariul din străinătate, care oricum este și el destul de mic, în comparație cu cel al unui cântăreț de folclor care cântă jumătate de oră pe 2000€. Teatrele din țară se plâng întotdeauna de buget, dar există atâția oameni cu bani în țara aceasta, care ar putea sponsoriza dacă li s-ar cere acest lucru.

Eu am o vorbă pe care o spun mereu: „Cânt din suflet pentru suflet”. Eu dau totul pe scenă pentru public și atunci merită să facă și ei efortul de a veni la operă. Le garantez că ce face muzica, nu poate face nimic altceva. Muzica este ca dragostea, merge direct în inimă și nu o poți controla. În ea se poate găsi eliberarea totală, pe care o mai putem găsi doar în natură, dar în alte proporții de intensitate și durată. Toată lumea merge la cinema să vadă filme 3D, când pot veni la operă să vadă un film live, cu muzică, acțiune, costume, decor… Recomandarea mea nu este doar să umple sălile operelor din țară, ci să meargă și în străinătate, în special în Italia. Acum, biletele de avion sunt foarte accesibile, se pot achiziționa online și am deja o mulțime de fani care vin să mă asculte în străinătate. Sfatul meu este acesta: mergeți un weekend la Veneția și includeți în programul dvs. un spectacol de operă. O asemenea experiență deschide orizonturile, îți dă termenul de comparație, iar apoi, poți să-ți dai cu părerea despre ceea ce se întâmplă pe scenă.

Țara noastră este plină de talente în toate domeniile, scrimă, tenis, medicină și așa a fost dintotdeauna. Nu degeaba era numit Bucureștiul „Micul Paris”, ci pentru nivelul de cultură. Muzica de operă este ca un drog de care odată ce te-ai apucat, nu te poți lasă. Dacă știi ce vrei și într-adevăr îți place atât de mulți să cânți, trebuie să fii conștient de un singur lucru: nimic nu se poate realiza fără foarte multă muncă. Eu nu am considerat niciodată că muzica de operă este mai dificilă decât alt gen sau altă artă, ci cred că fiecare domeniu este dificil atunci când îți asumi o responsabilitate și faci tot ce-ți stă în putință pentru a ajunge unde-ți dorești. Ajungem la ceea ce spuneam mai devreme: „Dacă alții pot, și eu pot.” E simplu! Talente sunt multe și fiecare are drumul lui. Este nevoie de perseverență în studiu. Loc este pentru toată lumea, la fel și repertoriu, atâta timp cât ieși cu ceva în față.3