Browsing Category

Jurnal

Jurnal de Regizor

Îmi găsesc cu greu cuvintele, pentru că ar fi atât de multe de spus, atât de multe mulțumiri de adus și felicitări de adresat, încât mă simt ușor copleșită de teama de a nu uita ceva sau, mai grav, pe cineva, dar cert este că rândurile ce urmează vor descrie prima mea experiență în calitate de regizor al unui spectacol muzical, o experiență pe care nu mi-ar fi fost dat s-o întâlnesc atât de curând și care se datorează încrederii pe care conf. univ. dr. Oana Bălan-Budoiu mi-a oferit-o încă din primul meu an ca studentă a specializării Artele Spectacolului Muzical din cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, cea de-a treia mea specializare (dar nu cea din urmă!). Vorbesc public destul de târziu despre acest proiect, care a fost inițiat în luna octombrie, din cauza superstițiilor, recunosc, dar și din cauza faptului că, deși ajuns la o formă finală care stă în picioare din toate punctele de vedere, scepticismul și piedicile au fost prezente pe parcursul procesului de realizare. Am ales un titlu de suflet pentru mine, pe care l-am vizualizat imediat ce am primit distribuția cu care urma să lucrez, un titlu în care am crezut de la început și cu care, consider eu, i-am convins și pe colegii mei să rezoneze. Iată-ne la mai puțin de o săptămână până la premieră! 

Este vorba, așadar, despre Fata babei și fata moșului, spectacolul pentru copii cu iz folcloric, adaptat după opereta Fata moșului cea cuminte, lucrare pe care compozitorul Florin Comișel a compus-o în anul 1982, pe libretul lui Cezar Țipa, la rândul său inspirat de basmul lui Creangă, în care a inserat personaje din alte două basme celebre, „Motanul Încălțat” și „Capra cu trei iezi”. Basmul muzical ne prezintă drumul inițiatic al celor două fete, personaje aflate în antiteză, înspre aflarea norocului și întâlnirea cu Zâna cea Bună. Însoțite de Vulpoi, respectiv de Motan, cele două, Marghiolița și Ilenuța, întâlnesc personaje care, în schimbul ajutorului lor, le îndrumă pe calea dreaptă către Zână. Imediata apropiere a Crăciunului ne-a condus înspre nevoia de a rescrie în parte povestea, introducând-o pe parcursul drumului pe celebra Crăiasă a Zăpezii și, odată cu ea, un moment ce-i implică direct pe micii spectatori. Surpriză! În final, ajunse la Zână, modestia, bunătatea, răbdarea și blândețea Ilenuței sunt răsplătite, în timp ce Marghiolița cea leneșă și răutăcioasă sădește doar dezamăgiri și frustrări. Căci așa se răsplătește omul care nu muncește. Omul harnic e iubit și de toți e răsplătit., concluzionează basmul. 

Se întâmplă ca această lucrare să aibă o însemnătate aparte pentru mine, fiind nu doar prima pe care o abordez în calitate de regizor, dar și prima pe care am avut ocazia s-o interpretez în calitate de solistă, pe parcursul a 2-3 reprezentații, în urmă cu aproximativ 5 ani, sub îndrumarea regizorului Iulian Ioan Sandu și sub bagheta dirijorului Flaviu Mogoșan, cel care, cu imensă dibăcie, a realizat adaptarea orchestrală a acestei lucrări și, cu și mai mare amabilitate și generozitate, ni le-a pus la dispoziție. Chapeau bas!

Proiectul „Dima Tineret”, aflat la a IV-a ediție, este coordonat de clasa de Management Artistic, în colaborare cu Departamentul de Specialitate cu Profil Psihopedagogic. Concertele din cadrul proiectului se desfășoară de două ori pe an, în lunile Decembrie și Iunie și se adresează copiilor cu vârste între 5 și 18 ani, fiind organizate de studenții Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca, regizori, instrumentiști, cântăreți, muzicologi, dirijori, compozitori și pedagogi. Scopurile acestui proiect sunt deopotrivă educative și caritabile. În fiecare an, banii adunați prin vânzarea de bilete sunt donați copiilor bolnavi, astfel că, în urma edițiilor anterioare, s-au bucurat de donațiile noastre secțiile de pediatrie ale Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” și Institutului Inimii „Niculae Stăncioiu” Cluj. În această a IV-a ediție, ne îndreptăm atenția spre secția de Neurologie Infantilă din cadrul Spitalului Județean de Urgență pentru Copii, Cluj-Napoca. Tipologia spectacolelor este adaptată la trei categorii de vârstă, însă niciuna dintre ele nu este exclusivă, atât copiii cât și adulții fiind bineveniți la oricare dintre spectacole.

Conf. univ. dr. Oana Bălan-Budoiu

După cum spuneam, lista cu mulțumiri este infinită, dar am să încep astfel… Acest spectacol nu ar fi fost posibil fără Proiectul „Dima Tineret” coordonat de clasa de Management Artistic (conf. univ. dr. Oana Bălan-Budoiu), în colaborare cu Departamentul de Specialitate cu Profil Psihopedagogic (Diana Sârb), dar nici fără ajutorul pe care regizorul Iulian Ioan Sandu și dirijorul Flaviu Mogoșan mi l-au oferit cu atât de multă generozitate. Mulțumesc, de asemenea, Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, instituție care ne-a asigurat o parte din costumele interpreților, și celei care a pictat universul de basm în care acțiunea scenică s-a desfășurat, Daria Popp, studentă în anul II a Universității de Artă și Design, Cluj-Napoca. Mulțumesc, Clara Bobiș, dirijoarea noastră dragă, cea care cu răbdare și pricepere a adus această lucrare la un nivel muzical de admirat! Nu în ultimul rând, felicit colegele mele mai mici, studente în anul III ale specializării Muzicologie, care au realizat caietul program al întregului proiect, Emanuela Popovici, Ambrus Zsófia, Ördög Tímea, și Tókos Ágnes! Mult succes pe parcursul studiilor acestei frumoase specializări, fără îndoială, cea mai complexă dintre ramurile domeniului muzical (am spus-o și am s-o mai spun; să mă contrazică cine poate)!

Mulțumesc în parte fiecărui membru al echipei mele de soliști și balerini și mă înclin în fața voastră și în fața muncii pe care ați depus-o împreună! M-ați făcut din ce în ce mai mândră cu fiecare repetiție și vă doresc să fiți binecuvântați cu noroc și cu înțelepciunea de a gestiona corect parcursul vostru artistic. Orice vi s-ar oferi, asigurați-vă mai întâi că vă păstrați pe voi și verticalitatea voastră. Sper că și vouă v-a făcut cel puțin la fel de multă plăcere să lucrăm împreună, iar dacă nu, felicitări sincere pentru capacitatea de a acționa profesionist, matur, atitudine din ce în ce mai rar întâlnită, chiar și la case mai mari, întru succesul fără doar și poate al spectacolului nostru!

Distribuția celor 5 reprezentații ce vor avea loc pe 16 și 17 decembrieorele 09:00 și 10:00, și 18 decembrie, orele 11:00 este formată din studenți ai specializării Canto Clasic, anii I și II, după cum urmează: Alexandra Olaru (Fata moșului, Ilenuța), Samia Saleh (Fata babei, Marghiolița), Titus Pop (Miorlăilă), Marius Aron (Vulpoiul), Dora Blatniczki (Baba), Nicolae Ilincăi (Flăcău 1), Erwin Jeler (Flăcău 2/Cuptorul), Sergiu Garabajii (Flăcău 3/Părul), Cristina Horgoș (Crăiasa Zăpezii), Sandra Eliza Bărănescu (Zâna) și balerinele Giulia Pes și Pușcău Anamaria-Iulia, acompaniați de ansamblul de instrumentiști, studenți în anul II ai specializării Interpretare Muzicală – Instrumente, format din Simon Janka, Blănean Eunice-Betuela, Peter Zalan (vioară), Boboia Irina-Ioana, Szőllősi Zsófia (violă), Bodnar Cătălin-Petru (violoncel), Dacniu Paul-Cătălin, Țuț Mirel-Ioan (clarinet), Sliusarciuc Stanislav (fagot), Clamba Sebastian-Adelin (flaut), Gherghin Andreea-Cerasela (oboi), Vereș Melinda (trombon), Marchiș Patricia-Maria, Oliniuc Ciprian (saxofon), Mareș Hanna-Blanka, Taloș Darius, Bíró Andrea, Timahér Bakó (pian), Josan Ioan-Antonio-Adrian (chitară clasică), Bodnar Cristina-Antonia (percuție), de pregătirea muzicală a cărora s-a ocupat Clara Bobiș, studentă în anul III a specializării Dirijat.

Acestea fiind spuse, voi încheia prin a-i felicita pentru munca depusă și a le ura mult succes tuturor protagoniștilor spectacolelor Harry Potter și Crăciunul magic (regizor: Andreea Ilincariu) și Am să mă întorc în acest oraș… (regizor: Teodor Alin)! Din păcate pentru posibilii doritori, dar spre bucuria noastră și a celor înspre care se vor îndrepta donațiile, toate reprezentațiile acestor spectacole sunt sold out. Țineți-ne pumnii și să ne vedem în sala de spectacol în număr cât mai mare!

5

Stagiunea 2018-2019, cu succes

Sunt oficial în vacanță de vreo săptămână bună. Bine, vorba vine „vacanță”. Este cea mai productivo-muncitorească vacanță since highschool graduation, însă nu voi deschide încă acest subiect, pentru că sunt foarte superstițioasă & I don’t wanna jinx it.

Cât despre „stagiunea mea 2018-2019”, aceasta este declarată fără echivoc cea mai frumoasă! Genul acela de perioadă care te pune pe șinele alea bune, ce vine după „the storm that cleans your path”, despre care am mai vorbit.

Let me be basic: #blessed.

Așadar, am început „stagiunea” în luna octombrie cu un interviu plin de încărcătură emoțională, realizat alături de Andrada Roșu-Vaida, întru memoria tatălui său, basul Gheorghe Roșu. Îi mulțumesc încă o dată dragii și mult admiratei Andrada pentru amabilitatea, înțelepciunea și altruismul cu care a răspuns invitației mele! 

Bineînțeles că, după cum spune și vorba englezului, „sometimes you win, sometimes you learn”, pe parcursul acestui an am avut și „onoarea” de face parte din anumite proiecte în aparență nobile, în esență… din care, însă, am învățat foarte multe lucruri (mostly despre cum nu se face). Mulțumesc! Toate-s îngăduite, da’ nu toate-s cu folos, știți voi…

Trecând de la „gusturi amare” la gust de tort și lollipops, am avut cea mai frumoasă zi de naștere la împlinirea unei și mai frumoase vârste care se citește la fel și de la stânga, și de la dreapta, pentru care trebuie să le mulțumesc tuturor dragilor mei prieteni și fabuloasei Nicoleta Pop!

După o vacanță christmassy, înveșmântată cu miros de cozonac, friptură, brad, portocale și, bineînțeles, licență, am respectat tradiția de a-mi vizita prietenii din București în luna ianuarie. Aflându-mă în preajma primului teatru liric din țară, n-am rezistat. M-a chemat datoria și am scris, lucru pe care-l fac foarte rar de o bună vreme încoace. Impresiile despre escapada bucureșteană, dar și despre spectacolele văzute acolo, cu un simplu click aici. Nu că vreau să vă ameninț, dragi prieteni bucureșteni, dar mă întorc foarte curând la voi și stau. Stau mult!

P.S.: Tot cu Mc să mă așteptați. Mersi!

Când are loc o astfel de trecere în revistă, tindem să vedem doar vârfurile de iceberg, când, de fapt, cele care fac diferența sunt miile de ore de studiu, de research, de muncă și bătaie de cap. Fără acestea n-ar fi fost posibil nimic dintre cele pe care urmează să le enumăr. 

Pe 16 aprilie, datorită profesoarelor mele minunate Coco Ghenceanu și Mihaela Sandu, am avut primul meu rol într-un spectacol de operă, spectacolul La Finta Giardiniera (fragmente) de Wolfgang Amadeus Mozart, pe scena Sală Studio a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, alături de minunații mei colegi. Oricât de mult m-am contrazis cu această Serpetta pe care am interpretat-o (are personalitate gagica), n-o s-o uit niciodată, pentru că este temelia a tot ceea ce s-a întâmplat în continuare și a tot ceea ce urmează să se întâmple. Mai multe despre acest eveniment, aici.

Luna mai, luna mea preferată din această stagiune. Luna mai a fost despre recunoștință și despre confirmareDespre muncă răsplătită de satisfacții incomensurabile. 19 mai 2019, reconcilierea mea cu vocea într-un recital cu un titlu în concordanță, Mulțumesc profesorului meu! Deși timpul a trecut, cuvintele par la fel de mici în a descrie acest eveniment. N-aș dori să mă repet, așa că vă îndrum către articolul dedicat acestui eveniment.

La nici 2h după acest frumos eveniment, luam drumul Iașului, unde avea loc cea de a 3-a ediție a Festivalului Operelor Independente. Așadar, cea de-a doua reprezentație a spectacolului La Finta Giardiniera cunoaște o nouă scenă, un nou public, alături de sora sa mai mare, spectacolul The Old Maid and the Thief de Gian Carlo Menotti. Iașul este mereu o idee bună for so many reasons, iar detaliile sunt aici. Felicitări încă o dată tuturor participanților!

La final de mai a venit și cel de-al doilea interviu al „stagiunii”, cel realizat alături de tenorul Teodor Ilincăi, cu ocazia debutului său clujean în rolul lui Calaf. Mulțumesc încă o dată, Teodor, și la mai multe ocazii de a te asculta pe scenele țării! Click here

Luna iunie se poate citi, de asemenea, sesiune, absolvire, licență. Mult stres urmat de și mai multe satisfacții și o distracție pe cinste la banchetul de absolvire, bineînțeles. Am fost atât de mândră că am absolvit, încât v-am umplut newsfeed-ul cu poze și îmi cer scuze pe această cale. Trebuia să mă descarc! Bine, probabil că așa voi face și la anul. Și peste doi. Și peste trei. Fiindcă, da, dacă toate se vor întâmpla așa cum îmi doresc, voi absolvi câte ceva în fiecare an din următorii trei de acum încolo. După cum spuneam, I don’t wana jinx it. Toate la timpul lor. Până atunci, check my graduation post

Bineînțeles, n-am cum să uit de a treia și cea mai importantă, aș îndrăzni să zic, reprezentație a Fintei, spectacolul de licență al colegilor mei dragi! Vă mulțumesc, dragilor, vouă și doamnelor profesoare, pentru toate cele trei reprezentații, dar mai ales pentru sutele de ore de repetiții unde m-ați suportat, mai ales atunci când eram sleep deprived din cauza licenței, și vă felicit din suflet! A fost o onoare. Chapeau bas!

În așteptarea marii zile de susținere a lucrării de licență, am primit cel mai frumos cadou, publicarea celui de al treilea interviu al meu pe site-ul oficial al Festivalului Internațional „George Enescu”. Interviul cu compozitorul Iain Bell poate fi citit aici și are o însemnătate aparte. Iain este cel datorită căruia am știut încă din 2017 despre ce vreau să scriu lucrarea de licență. După cum am mărturisit anterior, l-am cunoscut pe compozitorul Iain Bell la unul dintre Concertele Muzicii Secolului XXI din cadrul Festivalului George Enescu, unde Adela Zaharia tocmai interpretase aria nebuniei din prima operă a compozitorului A Harlot’s Progress. A fost dragoste la prima audiție și, astfel, scena nebuniei este tema licenței mele. Cuvintele sunt mult prea puține pentru a-mi exprima entuziasmul, dar trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut această întâlnire, dintre mine și compozitorul Iain Bell, posibilă și să vă promit că seria de colaborări va continua cu siguranță în viitorul cel mai apropiat, pentru că – SPOILER – ne vedem și anul acesta la Festivalul „Enescu”!

Cam atât de minunată a fost stagiunea mea. Mai vorbim în toamnă despre această vară plină, plină de planuri. Până atunci, mulțumesc pentru fiecare click, like, share și view! 

3

Absolvire #cinearficrezut

Am absolvit. #Cinearficrezut, mă întreb încă de când a început sesiuna premergătoare licenței, iar răspunsul a venit de la un soi de voce interioară care a luat naștere în momentul în care am colindat alături de promoția 2019 întreaga clădire plină de amintiri a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, cântând eroic, mai ceva decât Triumfalul din Aida lui Verdi, celebrul Gaudeamus, în drumul nostru spre ultimul curs, cel de suflet. Cine ar fi crezut? Cei care ne-au primit în sălile de curs cu dorința de a ne oferi, de a ne ghida pașii prin necunoscutul fiecărei specializări, aleasă de fiecare dintre noi în mai multă sau mai puțină cunoștință de cauză. Au trecut 4 ani de când, dezamăgită că planul meu inițial nu a fost dus la îndeplinire, dădeam admitere la prima specializare pe care am pus degetul în broșura Academiei – Muzicologia. “Ce-o fi asta?”, mă întrebam. Acum știu mai bine decât oricând de ce lucrurile au fost menite să se întâmple așa și sunt recunoscătoare universului pentru aceste “furtuni” care curăță drumul de uscăciuni și ne dau prospețime în gânduri și crezuri.

Odată cu Cursul de Suflet am descoperit o nouă latură a celor pe care i-am cunoscut inițial la catedră, împărtășindu-ne regulile unora dintre cele mai matematice laturi ale muzicii, teoria și formele muzicale, iar aici mă refer la cei pe care cele două facultăți din cadrul Academiei Naționale din Muzică i-au ales ca profesori de suflet, lect. univ. dr. Lucian Ghișa și conf. univ. dr. Cristian Bence-Muk. Într-o analogie perfectă cu principiile de formă, respectiv cu cele de teorie, și cu mult simț al umorului de cea mai înaltă calitate, dragii noștri profesori ne-au reaminti că în viață, asemenea principiului stroficității, de cele mai multe ori, o poziție de conducere sau una în aparență superioară celorlalți este doar una conjuncturală și temporară și nu ne face cu nimic mai speciali decât ceilalți din jurul nostru. De asemenea, conform principiului alternanței, pe parcursul vieții noastre vom avea parte de episoade dificile, dar refrenul, starea de bine, de echilibru și de armonie, nu va întârzia să apară după fiecare dintre aceastea. Principiul variațional este cel care are la bază o temă, potențialul de bază al fiecăruia dintre noi, de obicei simplă, dar frumoasă, care pe parcursul variațiunilor capătă noi valențe nebănuite. Asemenea, și noi trebuie să valorificăm tot ceea ce suntem întru desăvârșire. Cât despre forma de sonată, conf. univ. dr. Bence-Muk ne spune: Tema I este considerată tema masculină, în timp ce tema a II-a este considerată tema feminină. În Expoziție, cele două teme sunt în conflict tonal – ca în viață. În Repriză, cele două teme se „împacă”, avem un happy-end – poate ca în viață. Însă, în repriza formei de sonată, învingătoare este tema I, tema masculină – asta nu e ca în viață! Nici să nu încercați să aplicați acest principiu în viață!… Fără îndoială, cel mai frumos discurs pe care l-am ascultat vreodată! N-aș fi crezut că formele muzicale pot fi aplicate atât de frumos în viață. Vă mulțumim!

Am avut cea mai frumoasă (și lungăăă) Festivitate de Absolvire, pentru care trebuie să mulțumim Asociației Studenților Academiei de Muzică, conduși cu mult entuziasm și energie pozitivă de Irina Naneș! Deși ne-a fost tare cald și am suferit niște dureri de picioare greu de descris în cuvinte, nimic nu se compară cu momentul strigării catalogului. N-aș fi crezut că mă voi emoționa, dar… For the first time in a while, ne-am simțit un întreg. La același sentiment, țipam simultan în interiorul nostru We finally did it!, deși greul abia după a început – după banchet, mai exact… Așadar, banchetul de absolvire. Greu de descris. Cred că niciodată n-am simțit că sărbătoresc ceva ce merită într-atât de tare sărbătorit. Nu știu dacă înțelegeți ce spun. Deși nu în cea mai bună formă de sănătate la acel moment, m-am bucurat nespus de faptul că s-au adunat cumva aproape toți colegii mei la un loc, în afara facultății, și am reușit să ne cunoaștem, unii dintre noi fie și în cel de-al 12-lea ceas. Compozitori, dirijori, pedagogiști, muzicologi, instrumentiști, regizori, balerini și cântăreți, toți la un singur party. Ce-ar mai fi de spus? Poate că fotografiile vor face treaba cuvintelor de această dată… De menționat, însă, ar fi că am cele mai frumoase colege, după cum se poate observa. Și frumoase, și inteligente (că doar au absolvit Muzicologia…).

În ceea ce privește lucrarea de licență, it is my sweet, sweet and very much expected first baby (la cât mai multe)! Finalizarea ei mi-a oferit o satisfacție incomensurabilă. Subiectul a fost ales încă din anul 2017. De fapt, cred că el m-a ales pe mine. Așadar, acum aproape 2 ani l-am cunoscut pe compozitorul britanic Iain Bell , la unul dintre Concertele Muzicii Secolului XXI din cadrul Festivalului George Enescu. Mă aflam acolo pentru a o intervieva pe soprana Adela Zaharia, care interpretase scena nebuniei din opera „A Harlot’s Progress” din creația lui Bell. I-am mărturisit încă de atunci Adelei fascinația care m-a pătruns ascultând scena de aproximativ 15 minute și, astfel, datorită ei, l-am cunoscut pe Iain Bell. Am știut încă de atunci că lucrarea mea de licență în Muzicologie va avea ca subiect Scena nebuniei în operă și iată-ne acum, aici. Lucrarea mea stă să fie susținută (mâine!) și, în așteptarea acestui moment, am primit cel mai frumos cadou posibil, publicarea celui de-al treilea interviu marca Jurnal de Soprană pe site-ul oficial al marelui Festival Enescu! Cuvintele sunt mult prea puține pentru a-mi exprima entuziasmul, dar trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut această întâlnire, dintre mine și compozitorul Iain Bell, posibilă și să vă promit că seria de colaborări va continua cu siguranță în viitorul cel mai apropiat.

Nu știu despre voi, dar, pentru mine, absolvirea specializării Muzicologie reprezintă una dintre dovezile cele mai palpabile că, în viață, poți orice atâta timp cât îți dorești cu adevărat, crezi în tine și nu te lași doborât de piedicile de pe drum! Am pornit pe acest drum, în mare parte, în necunoștință de cauză. Cred că eu și Muzicologia ne-am atras instinctual, ca un magnet. Universul a decis să ne-aducă împreună și sunt atât de recunoscătoare că ceva, superior nouă, decide uneori în locul nostru ceea ce este mai bine pentru noi, în acest caz, fără doar și poate, cu succes!

Mulțumesc acestor 4 ani pentru tot ce au însemnat ei, pentru felul în care m-am dezvoltat ca om și muzician, pentru toți oamenii valoroși pe care i-am întâlnit, începând cu colegii mei și terminând cu profesorii (printre care, trebuie să recunosc, doamna Bianca Temeș ocupă un loc special), pentru toate limitele autoimpuse pe care am fost obligată să le depășesc, pentru toate provocările dătătoare de satisfacții fără precedent și pentru fiecare strop de muzică cu care am făcut cunoștință pe parcursul lor! Dragilor mele colege le doresc succes și curaj în susținerea lucrării de licență și în fiecare pas pe care-l vor face de acum încolo, indiferent de drumul pe care vor porni! De asemenea, aceleași urări calde le ofer cu sufletul promoției 2020 (din care fac și eu parte)!

4

Despre recunoștință

După 2 ani de rătăciri, căutări și regăsiri vocale și repertoriale, acum o săptămână, pe 19 mai 2019 am avut onoarea de a păși pe scena Sălii Studio a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” sub semnul recunoștinței, în cadrul unui eveniment de o însemnătate mult mai profundă decât cea a unui simplu recital studențesc de clasă. „Mulțumesc profesorului meu” a fost mai mult decât un cap de afiș și va rămâne mult, mult timp în memoria celor care au fost prezenți, de o parte sau cealaltă a scenei. ”Mulțumesc profesorului meu” este o declarație sinceră și cu atât de multă substanță pe care am afirmat-o cu toții într-un suflet duminică, fără a ține cont de locul în care ne aflăm din punct de vedere al carierei, de experiența avută sau de generația căreia îi aparținem, și o inițiativă care sper să devină tradiție, fiindcă mereu vor exista în parcursul nostru artistic oameni speciali care, ghidându-ne pașii, ne rămân în suflet și în fața cărora ne înclinăm cu deosebită considerație.

Într-un interviu, prof. univ. dr. Marius Vlad Budoiu afirma, întrebat fiind despre geneza acestui eveniment, faptul că „la fel cum îmi place să receptez recunoștința actualilor și foștilor mei studenți, la fel de importantă este recunoștința pentru profesorii mei, pentru ceea ce au făcut ei pentru mine și pentru ceea ce mi-au dăruit. La un moment dat am găsit un citat foarte frumos din înțelepciunea chineză care spunea așa: „Cel care își onorează profesorul, se onorează pe sine”, ceea ce m-a determinat să acționez”. Astfel, dorința maestrului nostru de a-i omagia pe cei care au pus bazele a ceea ce este astăzi foarte bine cunoscuta sa carieră, profesorii Edith Simon, Gheorghe Roșu, Fuchs Francics și Ronai Ștefan, s-a concretizat, dându-ne nouă, discipolilor săi, mai mult decât șansa de a cânta, dar și o importantă lecție de viață, pe care eu, personal, am luat-o foarte în serios.

Impresionant. Acesta este cuvântul pe care îl găsesc în a descrie momentele omagiale presărate cu tact în program, printre numerele muzicale. Primul dintre acestea a fost realizat chiar de cel care a luat inițiativa acestui eveniment, tenorul Marius Budoiu, amintind despre prima sa profesoară de cânt, Edith Simon. Simțul umorului n-a lipsit nici el, bineînțeles, urmărind să fie introdus în depănarea emoționantelor amintiri. Întru omagierea basului Gheorghe Roșu, pe scenă a fost invitată soprana Carmen Gurban, una dintre primele studente ale acestuia, dar și fiica dânsului, mezzosoprana Andrada Roșu-Vaida, o prezență care m-a emoționat într-un mod aparte, pe care o salut și îmbrățișez cu mare drag și respect și pe această cale. Despre Francisc Fuchs și amprenta pe care acesta a lăsat-o asupra celor care au avut onoarea de a-i fi studenți a amintit basul Petru Burcă. Ștefan Ronai a fost ultimul dintre cei omagiați în cadrul evenimentului, odată cu amintirile împărtășite publicului de către Marius Budoiu.

Protagoniștii acestui eveniment au fost studenții clasei de canto a prof. univ. dr. Marius Vlad Budoiu: Samia Maria Saleh, Diana Gheorghe, Aurelian Filip, Eusebiu Huțan, Mihai Iancu, Denis Ursan, David Pogana, Mark Kincses, Köpeczi Sándor și, onorată să mă enumăr alătur de ei, subsemnata. Invitați au fost și soprana Andreea Novac (Opera Naționale din București). Am fost acompaniați de conf. univ. dr. Iulia Suciu și lect. univ. dr. Horea Haplea, cărora le mulțumesc, păstrând aceeași notă, în numele întregului colectiv pentru toată răbdarea pe care ne-o oferă zi de zi la cursuri!

Mulțumesc profesorului meu! Să fii profesor nu este o alegere, ci este o chemare. Ne cheamă Dumnezeu să dăruim din ceea ce am primit la rândul nostru. E o favoare pe care ne-o face, căci nu rămâne în urma noastră decât ceea ce am sădit în alții, pentru ca lumea să rămână un pic mai bună. Acestea sunt cuvintele care, în numele unei generații, Marius Vlad Budoiu le-a adresat maeștrilor săi, iar eu, în numele generației mele, îi mulțumesc pentru fiecare sfat, pentru toată răbdarea, încrederea, pentru încurajări și înțelegerea pe care ne-o oferă și sper să-l facem să fie la fel de mândru de noi precum sunt cei care au ghidat pașii generației din care dânsul face parte! Chapeau bas!

6

La Finta Giardiniera – nice to meet Mozart

Din seria primelor întâlniri de neuitat, vă scriu cu entuziasm despre un eveniment care întrunește o serie de premiere artistice în ceea ce mă privește și pe care, cu siguranță, îl voi păstra în memorie pentru totdeauna. Este vorba despre spectacolul La Finta Giardiniera (fragmente) de Wolfgang Amadeus Mozart, proiect realizat în cadrul clasei de operă conduse de asis. dr. Mihaela Sandu și conf. univ. dr. Codruța Ghenceanu, din cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca. Prima mea întâlnire cu un spectacol de operă, în adevăratul sens al cuvântului, și prima mea întâlnire atât de profundă cu Wolfgang Amadeus Mozart. Toate aceste experiențe noi, livrate la pachet cu încredere, bună dispoziție, prețuire și dedicare din partea profesoarelor noastre, fără de care fără doar și poate nu am fi reușit să ajungem la acest rezultat, m-au impresionat enorm și reprezintă o piatră prețioasă – poate cea mai importantă – așezată cu grijă și răbdare la temelia noastră artistică. Speram să se întâmple și visam la acest moment, fie el și într-un cadru studențesc, dar nu mi-aș fi închipuit să aibă loc atât de repede. Cu sinceritate mărturisesc că, până în momentul în care am așternut câteva gânduri și o invitație la acest eveniment pe Facebook, nu am realizat că el va avea loc. Cu toate acestea, emoțiile, adrenalina au fost exclusiv constructive. Nimic nu a putut sta în calea talentului, dar mai ales în calea muncii noastre de aproximativ 7 luni.

Opera La Finta Giardiniera a avut premiera la Salvatortheater din Munich pe 13 ianuarie 1775, cu doar două săptămâni înainte de aniversarea de 19 ani a compozitorului Wolfgang Amadeus Mozart. Apartenența libretului este incertă, considerându-se că a fost scris fie de către Ranieri de’ Calzabigi, fie de către Giuseppe Petrosellini. Aceasta îi are ca protagoniști pe Don Anchise, il Podestà, primarul din Lagonero, întrăgostit de Sandrina (soprană), Marchiza Violante Onesti, deghizată în grădinăreasa Sandrina (soprană), Arminda, nepoata primarului, logodită cu Contele Belfiore, dar îndrăgostită de Ramiro (soprană), Contele Belfiore, fost iubit al Sandrinei, logodit acum cu Arminda (tenor), Ramiro, părăsit de Arminda (mezzosoprană în travesti), Serpetta, servitoarea primarului, îndrăgostită de acesta (soprană), Roberto/Nardo, servitorul Sandrinei, îndrăgostit de Serpetta (bas). 

Acțiunea are loc în Lagonero, în apropiere de Milano, în secolul al XVIII-lea și are ca subiect povestea de dragoste cu năbădăi dintre Contele Belfiore și Marchiza Violante Onesti, care au fost iubiți până în momentul în care, într-un abces de furie, Belfiore o înjunghie pe Violante. Povestea începe cu marchiza Violante și servitorul său Roberto deghizați ca Sandrina și Nardo, lucrând în piața orășelului lui Podestà, în urma sângerosului eveniment, alături de Serpetta. Podestà organizează nunta nepoatei sale cu Contele Belfiore, spre disperarea lui Ramiro, încă îndrăgostit de aceasta. Che lieto giorno! exclamă ei într-un suflet, dar fericirea lor este falsă. Sandrina este încolțită de avansurile lui Don Anchise, il Podestà, Nardo este frustrat de indiferența Serpettei, iar Ramiro este dezamăgit de despărțirea de Arminda. Serpetta este, de asemenea, furioasă din cauza pasiunii pe care Podestà o dezvoltă pentru nou venita Sandrina. Podestà încearcă să-l consoleze pe Ramiro, dar acesta nu-și poate lua gândul de la Arminda. Rămas singur cu Sandrina, Podestà încearcă să câștige inima acesteia, dar este întrerupt de Serpetta. Sandrina refuză politicos avansurile și scapă într-un final din strânsoarea lui Podestà. Această scenă este surprinsă de Arminda,  nerăbdătoare să-și cunoască viitorul soț, care întârzie să apară. Apariția Contelui Belfiore nu este întocmai ceea ce se aștepta tânăra mireasa. Atenția viitorului mire este atrasă de toată suflarea feminină din încăpere, mai puțin de cea a celei care urmează să-i fie soție, dar aceasta nu întârzie să-i facă cunoscute pretențiile ei. Podestà asistă la conversația dintre cei doi, asigurându-se că aranjamentul său va fi dus la îndeplinire cu succes. Serpetta este deranjată și epuizată de comportamentul răsfățatei nepoate. Mai mult decât atât, orgoliul o împinge spre a recâștiga atenția lui Podestà, acum interesant de Sandrina, deși Nardo o curtează și îi arată afecțiune sinceră. Arminda o surprinde pe Sandrina în grădină și menționează logodna sa cu Contele Belfiore, care, la scurt timp, intră în scenă. Văzând-o pe Sandrina, observă încă din primul moment izbitoarea sa asemănare cu Marcheza Violante, iubita sa, dar aceasta nu se deconspiră. La scurt timp, are loc o altă reîntâlnire, cea dintre Arminda și Ramiro, redeclanșând sentimentele dintre cei doi. Podestà o învinovățește pe Serpetta pentru toată încurcătura, care, la rândul său, o învinovățește pe Sandrina. Nardo o apără și consolează pe Serpetta, dar este orbită de prezența lui Podestà. Deși am putea crede la acest moment că intrigile au intrat pe făgașul rezolvării și al reconcilierii, situația nu este nici pe departe pe punctul de a se armoniza. 

Cel de-al doilea act îl găsește pe Contele Belfiore înmărmurit de întâlnirea sa cu Violante, pe care o credea moartă. În timp ce-și mărturisește neliniștea interioară, este surprins de Arminda care îl confruntă. Ieșirea sa violentă din scenă este semnalată de către Serpetta, care îl sfătuiește pe Conte să-și ceară iertare și să se împace cu viitoarea lui soție. Acesta refuză vehement această variantă și pleacă. Singurătatea Serpettei este din nou un prilej ca Nardo să-și arate afecțiunea. Deși la început sceptică, Serpetta lasă garda jos, impresionată fiind de atenția dezinteresată pe care Nardo i-o oferă. Sandrina îl confruntă pe Belfiore, dar nu se lasă deconspirată, dându-i acestuia de înțeles că Violante murise. Belfiore, intrigat și confuz de izbitoarea asemănare dintre Violance și Sandrina, de fapt, una și aceeași persoană, îi cântă acesteia o serenadă, Care pupille. Cei doi sunt întrerupți de Podestà, care îl izgonește pe Conte pentru a putea continua să-i facă avansuri Sandrinei. Ramiro întrerupte la rândul său scena, aducându-i la cunoștință lui Podestà faptul că Belfiore este căutat pentru uciderea Marchezinei Onesti. Violante află că Belfiore este acum logodit cu Arminda, nepoata primarului. Podestà anulează nunta nepoatei sale și îl cheamă pe Belfiore pentru a fi interogat în fața tuturor personajelor, dar Sandrina intră în scenă la momentul potrivit pentru a-l apăra, dezvăluindu-și adevărata identitate. Astfel, Violante și Contele Belfiore sunt reuniți.  În final, toate cele 6 personaje își regăsesc jumătatea, exceptându-l pe Podestà, care binecuvântează căsătoriile dintre Arminda și Ramiro și dintre Serpetta și Nardo, precizând că și el se va căsători atunci când va găsi o altă Sandrina. 

Distribuția „premierei” noastre de pe 16 aprilie 2019 (de asemenea, o dată cu însemnătate specială, ziua în care este sărbătorită internațional draga noastră voce umană) a fost formată din studenții anilor III-IV și Master I ai Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Christine Razec (Sandrina), Andrei Toader (Contele Belfiore), Vîga Ramon (Il Podestà), Florina Dan (Arminda), Mányoki-Kántor Bence (Nardo), Antonia Iacob (Ramiro), Kincső Ildikó Pál și Cristiana Cenean (servitoarele lui Il Podestà) și, onorată să pășesc pe aceeași scenă cu ei, subsemnata (Serpetta). În orice caz, fără falsă modestie, am cei mai frumoși, talentați, implicați și pasionați colegi. Dragilor, vă mărturisesc că sunt onorată să pășim pe aceeași scenă și că abia aștept să repetăm această experiență, în fața doamnelor profesoare mă înclin și le mulțumesc infinit, iar pe voi toți vă invit la următoarele reprezentații, pe care le voi anunța pe pagina de Facebook Jurnal de Soprană! Dacă ați fost în sală pe 16 aprilie, vă sugerez să nu ezitați să repetați experiența, dar be aware: creează dependență! Vă spun din propria experiență, fiindcă noi abia așteptăm următoarea reprezentație.

I don’t wanna jinx it, but stay tuned!

8

Escapadă la început de an

Bucureștiul, în ianuarie, este vizitat. A devenit tradiție. O tradiție de la care nu vreau să mă abat. Întotdeauna îmi face bine să revin. Cumva, contrar a ceea ce este general considerat, aici, oamenii sunt mai calzi, mai amabili, mai politicoși. Mai preocupați de propriile vieți. Egocentrici la cel mai bun mod posibil. Parcă ei nu țin atââât de tare să moară și capra vecinului. Poate doar mie mi se pare. 

Trecând peste asta, m-am văzut în aeroportul clujean (bineînțeles, cu mult prea devreme) și am realizat că anul trecut, pe 9 ianuarie, eram tot acolo, îndreptându-mă tot spre București, pentru a audia Rigoletto în concert. Data, pură coincidență. Cred că am un ceas interior care-mi semnalează nevoia de-o gură de (altfel de) aer. 

În ciuda nămeților de pe pistă, am ajuns safe and sound la București, unde dragii mei cei mai dragi prieteni m-au așteptat, cum altfel, decât cu Mc. Trebuia să menționez. Îmi cer scuze!

Ei bine, scopul și durata vizitei? De această dată, trei spectacole, trei dintre titlurile mele de top 5, în interpretări de calitate. 

Cavalleria & Pagliacci, sub bagheta maestrului Adrian Morar, a fost titlul primei seri. Este a doua reprezentație a acestui spectacol pe care am ocazia să o vizionez și, cu riscul de a mă repeta, trebuie să remarc scenografia absolut superbă. Felicitări, încă o dată, Viorica Petrovici! Protagoniștii „Cavalleriei” au fost Alin Stoica (Turiddu) și Sorina Munteanu (Santuzza). Pe Alin, îl ascult pentru a doua oară interpretând acest rol și remarc de fiecare dată, încă de la primul sunet, frumusețea timbrului său și posibilitățile vocale de invidiat de care dispune, pe care, cu siguranță le conștientizează și el și sper că le va valorifica spre desăvârșirea carierei sale. Sensibilitatea de care dă dovadă, însă, trece bariera scenei doar până la un punct. Despre Sorina Munteanu auzisem multe, atât bune, cât și rele. Deși nu obișnuiesc să dau verdicte bazate pe vorbe, trebuie să recunosc că mi-a fost stârnită curiozitatea. Am mers la operă cu lupa și am avut o surpriză plăcută, o voce pe care o găsesc ideală pentru Santuzza, utilizată inteligent, fraze construite cu logica muzicală și sensibilitate. Acestea fiind spuse la prima audiție, adăugând că-mi doresc să o mai ascult interpretând și alte roluri. Distribuția a fost completată cu succes de mezzosopranele Sorana Negrea (Lola, o interpretare remarcabilă, „colorată” corespunzător personajului), Sidonia Nica (Mamma Lucia) și Vicențiu Țăranu (Alfio).

Irina Iordăchescu și a sa Nedda mi-au acaparat întreaga atenție pe parcursul Paiațelor lui Leoncavallo, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere interpretativ. Înțelegerea și implicarea în adevăratul sens al cuvântului în ceea ce Nedda trăiește a fost transmis prin culori vocale diverse, foarte bine alese în fiecare situație. De asemenea, partenerul său de scenă, tenorul Kamen Chanev a fost o surpriză plăcută. În ciuda unei chinuitoare viroze, și-a utilizat vocea inteligent pentru rezolvarea dificilei partituri a lui Canio. Tensiunea dramatică a fost și ea prezentă. Întregul ansamblu a reușit întruchipeze puternica dramă a libretului, inspirată dintr-un episod real din viața compozitorului. Distribuția a fost completată de Vasile Chișiu (Tonio), Iordache Basilic (Silvio) și Paul Lungu (Beppe, o voce la început de drum, despre care sper din tot sufletul că vom mai auzi).

Calupul de spectacole a continuat cu Nabucco, un spectacol pe care deși l-am mai vizionat la București, face parte dintre titlurile mele preferate și îl consider o provocare pentru orice ansamblu liric. Luând aceste lucruri în considerare, dar și faptul că spre pupitrul dirijoral al acestui spectacol a pășit pentru prima dată maestrul Tiberiu Soare, am ales să fiu prezentă joi seara în sala operei. Recunosc că am o admirație aparte pentru Tiberiu Soare, admirație care a luat naștere în momentul în care am avut ocazia să asist la câteva repetiții de Evgheni Oneghin la Opera din Cluj, pe care acesta le conducea. Așteptările, în ceea ce îl privește, au fost satisfăcute din plin. Verdi ar fi fost tare încântat de abordarea acestuia, iar, din punctul meu de vedere, tempi au fost cei optimi, de la început și până la sfârșit fără excepție. Cu toate acestea, în mod surprinzător, decalajele în rândul ansamblului solistic s-au ținut lanț chiar și în momente în care scriitura vocală nu pune probleme excepționale. Dacă soprana Madleine Pascu (Abigaille) a oscilat între momente rezolvate excepțional din punct de vedere tehnic și altele în care scriitura dificilă, instrumentală i-au pus mici probleme, Horia Sandu a fost ușor depășit de partitura lui Zaccaria, unul dintre cele mai dificile roluri pentru vocea de bas. Frazarea uneia dintre cele mai frumoase pagini Verdiene, „Preghiera” a suferit, iar tessitura Profeției din „Finale terzo” s-a dovedit necruțătoare pentru interpret. Am mai spus-o, probabil – timbralitatea și temperamentul baritonului Ștefan Ignat sunt cele cerute de rol, iar acest lucru face chiar și micile dezechilibrări de ordin muzical să fie ceva mai ușor de trecut cu vederea, deși mi-aș fi dorit mai din precizia pe care stilul verdian o cere. Din păcate, regia și scenografia Nabucco-ului bucureștean sunt cvasi-inexistente, instalându-se, la un moment dat, monotonia din punct de vedere vizual, deoarece, din punct de vedere auditiv, am avut perpetue surprize (de toate felurile). Distribuția a fost completată de tenorul Liviu Indricău (Ismaele, voce metalică, cu siguranță pe registrul acut și omogenitate), Sidonia Nica (Fenena, rol pe care îl stăpânește din toate punctele de vedere), Iustinian Zetea (Marele Preot), Ciprian Pahonea (Abdallo) și Stanca Manoleanu (Anna). Felicitările mele dirijorului Tiberiu Soare pentru felul în care a reușit să stăpânească ansamblul, cu toate dezechilibrările care au avut loc! 

Mult așteptatul Don Carlo, pe care am avut ocazia să-l ascult după un an și jumătate, a avut loc duminică, 13 ianuarie, într-o distribuție interesantă, pe măsura abordării scenografice și regizorale, despre care se pot spune foarte multe lucruri. Varianta abordată la operă bucureșteană este cea de 4 acte, alegere care nu este deloc de condamnat, având în vedere dificultatea lucrării, privită din ambele părți ale cortinei. Vorbim despre un titlu care cuprinde în tematica sa atât iubirea, intriga, sacrificiu și tragediile personale, cât și trădarea, politica, istoria, cruzimea şi răzbunarea, motiv datorită căruia acesta poate fi interpretat din foarte multe unghiuri spre desăvârșirea montării scenice, o adevărată provocare pentru orice regizor și dirijor. Așadar, în ceea ce privește scenografie, viziunea lui Mario de Carlo este una simbolistică, stilizată și simplă în același timp. Apreciez simbolismul tablei de șah, prezentă în permanență pe podea (în special în momentul duetului dintre Marele Inchizitor și Filippo II, în care regele este la picioarele „bishop-ului”), dar proiecțiile de fundal, care variază de la scenă la scenă și sugerează locațiile și temporalitatea scenelor, nu sunt cele mai fericite, nici din punct de vedere al alegerii lor și nici din punct de vedere al calității imaginilor. Cu toate acestea, ideea de „the bishop takes the King” este dublat (ca un fel de pleonasm) prin așezarea unei table de șah de mici dimensiuni pe podea (la rândul ei o tablă de șah), în momentul în care Marele Inchizitor răstoarnă cu bastonul piesa „Rege” de pe aceasta, în timpul duetului. Aceasta este doar o singură situație (dintre numeroasele…) de „supra-explicare” regizorală a „subtilităților”, diminuându-le valoarea. Același rol „pleonastic” îl au uneori și luminile. Remarcabile sunt costumele de epocă, în special cele feminine, atât ca și croi, cât și cromatic, dar, din păcate, regia este statică, iar drama interioară complexă a personajelor, care ar fi putut compensa în această situație, nu a avut continuitate, din cauza lipsei de implicare reală interpretativă. Cu siguranță, cei care au construit personaj în adevăratul sens al cuvântului au fost soprana Bianca Mărgean (Elisabetta) și basul Marius Boloș, al cărui debut în Filippo II îl aștept încă de când am avut ocazia să-l ascult interpretând pentru prima dată rolul Marelui Inchizitor, la Opera din Cluj. Grandoarea intepretării sale este direct proporțională cu cea impusă de rol, iar felul în care a rezolvat partitura (în special registrul grav) este de aplaudat – un etalon de Mare Inchizitor, fără doar și poate.

Din punctul meu de vedere, Filippo este personajul cheie al operei, atât din punct de vedere dramaturgic, cât și din punct de vedere muzical. În rolul acestuia a debutat Cătălin Țoropoc. Controversele în rândul criticilor nu au întârziat să apară, deoarece, deși rolul este scris pentru vocea de bas, solistul a abordat până la acest moment roluri pentru bariton (inclusiv rolul Rodrigo di Posa la premiera spectacolului). Personal, nu m-a deranjat deloc această schimbare repertorială (pe care solistul a pregătit-o și a anunțat-o încă de la începutul stagiunii), o consider de bun augur pentru evoluția acestuia și, cu siguranță, printr-o implicare emoțională mai profundă, o construcție mai conștientă a caracterului complex al Regelui, o intenție intepretativă mai prezentă, în special în ceea ce privește actul al III-lea, și aprofundarea acestei laturi repertoriale recent abordate, solistul va reușit să suplinească lipsa „întunecimii” timbrale așteptate de la acest rol, pentru că, din punct de vedere vocal și muzical, nu este nimic de reproșat. Așadar, mă bucur, însă, că, odată cu acest debut (mai mult decâr valabil), avem interpreți ai acestui rol și în țară! Mă repet și îmi asum acest risc, dar aștept și debutul lui Marius Boloș în acest rol.

Rolurile Don Carlo și Elisabetta au fost interpretate de tenorul Adrian Dumitru și soprana Bianca Mărgean, a cărei absență încă o regret din Butterfly-ul clujean. Sper că, poate, cu altă ocazie… Glasul lui Adrian Dumitru este cu siguranță unul spint, pătrunzător, potrivit rolului în toți parametri săi, dar de la care mi-aș fi dorit mai puțină forțare. Felul în care acesta a abordat propria voce nu oferă cel mai mare calm și confort publicului, iar același lucru poate fi spus și despre interpretarea baritonului Vicențiu Țăranu (Rodrigo, marchese di Posa – debut). Deși într-un final toate notele din partitură sunt atinse, parcursul până la ele este unul care trece auditoriul prin diverse stări, nu toate plăcute. Din acest motiv are de suferit și frazarea și, implicit, interpretarea afectivă a rolurilor. Atât Di Posa, cât și Don Carlo s-ar fi dorit mai nobili în vocalitate și mișcare.

Bianca Mărgean a fost Elisabetta, atingând toate situațiile în care personajul său este pus. Vocea sa lirico-spintă, rotundă și inteligent utilizată în constucția frazelor, cu pianissime valoroase, se mulează ideal pe rol, iar conduita, de la pas și până la expresiile faciale, a fost calculată cu precizie. Am fost surprinsă (și nu plăcut) să remarc faptul că reacția Elisabettei în momentul în care îi este mărturisită legătura dintre soțul său, Filippo, și Principessa Eboli este mult mai dramatică decât cea în care Filippo găsește portretul lui Carlo între bijuteriile Elisabettei, iar asta se datorează insuficienței implicării emoționale a celui care l-a interpretat pe Rege. Apogeul său a fost, bineînțeles, aria „Tu che la vanita”, moment care nu poate lăsa indiferent publicul și pentru care țin să o felicit și pe această cale. Elisabetta de Valois va fi un rol de referință pentru tânăra soprană!

Distribuția a fost completată de mezzosoprana/soprana Oana Andra (Principessa Eboli), voce pe care aș utiliza-o în roluri rossiniene și nu în roluri atât de dramatice, fie ele și înalte, de falcon, basul Filip Panait (Il frate, o voce cu mari posibilități), soprana Mădălina Barbu (Tebaldo), George Vîrban (Contele di Lerma) și soprana Andreea Novac (Vocea din cer).

Prezența dirijorului Tiberiu Soare la pupitrul dirijoral a fost și de această dată de bun augur. Orchestra joacă un rol foarte important în acest titlu, speculat la maximum de către dirijoral, atât în ceea ce privește agogica, cât și nuanțele și timbralitatea. Corul, de asemenea, a avut o prestație bună, cu mențiunea că, în momentele de dificultate, acutele sopranelor au ieșit din contextul omogen de dorit. În concluzie, un spectacol care merită văzut, complex din toate punctele de vedere. De apreciat și de remarcat este faptul că ONB își permite să monteze acest titlu fără invitați din afară, la un nivel înalt.

Acestea fiind spuse, mulțumesc tuturor celor care m-au găzduit și m-au primit cu căldură la București. Sunteți extraordinari cu toții și-mi doresc să vă vizitez din ce în ce mai des! Cu mult drag, pe curând!9

From Bucharest, with love

De când am avut onoarea să particip la ediția din 2017 a Festivalului „George Enescu” la București, m-am îndrăgostit de călătorii, de spectacole văzute în deplasare și de revederi cu oamenii frumoși pe care i-am cunoscut cu ocazia „escapadelor” anteriore. Îmi place, de asemenea, foarte, foarte tare să consemnez în Jurnal cele ce au să se întâmple, chiar din „pragul” noii experiențe. Acestea fiind spuse, din septembrie și până acum, număr patru deplasări, iar acum voi vorbi despre cea de a 5-a. Mi-am luat Jurnalul în geamantan și miercuri, 23 mai, ne-am îmbarcat spre București, unde ne-au așteaptat cinci spectacole în doar patru zile, dar și foarte mulți prieteni dragi! Ajunsă la București, am sesizat cu mare bucurie că mă simt ca acasă și nu am timp să regret Clujul, ceea ce stă ca dovadă a faptului că vizitele anterioare au servit legării unor prietenii minunate, valoroase și, cu siguranță, de durată. Iar calupul de spectacole pe care am avut ocazia să-l vizionez a fost la nivelul așteptărilor. De asemenea, este de apreciat faptul că instituția a făcut posibile reprezentațiile zilnice ale unor spectacole de calibru, iar eu trebuie să le mulțumesc tuturor dragilor mei prieteni care, aflând de vizita mea pe meleagurile lor, mi-au făcut cele mai frumoase cadouri, cele muzicale, prin intermediul invitațiilor la spectacole. Primul dintre acestea, Nabucco a lui Giuseppe Verdi, l-a avut la pupitrul dirijoral pe maestrul Mihnea Ignat, care a rezolvat cu succes partitura, având în vedere decalajele care au avut loc în rândurile unora dintre interpreți. Mi-aș fi dorit, însă, ca uvertura să aibă parte de schimbări ceva mai evidente ale tempilor și ale nuanțelor acolo unde partitura le indică atât de clar. Corul a fost sonor, foarte prezent și din punct de vedere regizoral, momentul său de „glorie” fiind, cum era de așteptat, celebrul moment Va pensier, asupra căruia s-au aplecat cu o atenție aparte. Momentele corale din actul I, cele în care poporul se roagă, s-ar fi dorit a fi mai închegate, cu un legato solemn. Fără doar și poate, interpretările marcante au fost cele ale sopranei Dragana Radakovic (Abigaille) și ale basului Marius Boloș (Zaccaria), iar tenorul Liviu Indricău (Ismaele) și a sa voce metalică a fost o surpriză plăcută. Nunta lui Figaro mozartiană a avut o reprezentație ecilibrată, omogenă. În atenția publicului serii a fost baritonul Liviu Holender, fiul cel mic al celebrului Ioan Holender, care a interpretat rolul Contelui Almaviva. Timbrul plăcut și statura impunătoare îl vor conduce, fără doar și poate, pe Holender junior către o carieră de succes, dar sperăm să mai revină pe scenele lirice românești. În ceea ce privește restul distribuției, mi-aș fi dorit un Figaro mai prezent și o Contesă mai impunătoare, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere interpretativ. De remarcat a fost mezzosoprana Sinodia Nica, o Marcellina lucrată în detaliul cuvântului și muzicii partiturii. Matineul cu titlul Flautul fermecat este spectacolul are m-a impresionat prin profesionalismul cu care a fost realizat, dar și cu vârstele fragede ale interpreților. În rolul Paminei am avut ocazia să o ascult pe o dragă prietenă, soprana Cristina Fieraru, un nume de care veți mai auzi cu siguranță în lumea operei, o voce atent studiată, dar și de o frumusețe aparte, care, deși încă tânără, promite. Alături de ea au interpretat Ciprian Pahonea (Tamino), Alexandra Moroiu (Regina Nopții), Ștefan Lamatic (Sarastro), Dominic Cristea (Papageno), Daniel Trandafir (Monostatos), Andreea Bălan, Rodica Ștefan și Ligia Tiponuț (cele trei doamne ale Reginei Nopții). Întregul spectacol, care a avut loc foaierul Operei bucureștene, este structurat și dedicat copiilor, dar calitatea muzicală și regizorală nu este deloc neglijată, un aspect pe care îl găsesc demn de aplaudat. A fost o plăcere să urmăresc această adaptare a Flautului mozartian și sper că activitatea Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical „Ludovic Spiess” să-și continue activitatea și în stagiunea care stă să înceapă.

La Bohème i-a urmat acestuia, cu o garnitură solistică de zile mari în rândul celor patru boemi, Rodolfo fiind interpretat de tenorul Remus Alăzăroaie, Marcello – Alexandru Constantin, Schaunard – Dan Indricău și Colline – Filip Panait. Trebuie să recunosc că momentele Rodolfo-Marcello mi-au făcut pielea de găină (total neacademic spus, dar extraordinar de adevărat!). Dacă la Boemele anterioare atenția mea era captată de Mimi, rol visat de fiecare soprană, de această dată auzul mi-a fost acaparat de acest fenomen vocal care este Remus Alăzăroaie, dar și de Constantin Alexandru și de a sa interpretare plină de patos. Superbă și din punct de vedere vizual, Boema bucureșteană este declarată a fi pe locul al doilea în topul spectacolelor mele preferate din cadrul acestui calup despre care vorbesc în această postare!

Împlinirea vârstei de 80 de ani a sopranei Maria Slătinaru Nistor a fost sărbătorită la Opera bucureșteană cu spectacolele Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni și I Pagliacci de Ruggiero Leoncavallo, care au avut premiera pe 31 martie, în regia lui Ion Caramitru. Este, într-adevăr, spectacolul cu cea mai frumoasă scenografie, aceasta fiind realizată de Viorica Petrovici, dar și, aș îndrăzni să spun, și cu cea mai bună interpretare dintre cele pe care au am avut ocazia să le ascult pe parcursul acestor zile. Protagoniștii Cavalleriei au fost interpretați de Lăcrămioara Cristescu (o Santuzza cu o voce metalică și mult dramatism în jocul scenic) și de Alin Stoica (Turiddu, într-o formă vocală bună, dar cu prea puțină implicare interpretativă). Muzica lui Mascagni este răscolitoare, iar maestrul Adrian Morar a pus-o în evidență cum se cuvine cu ajutorul întregului ansamblu. A fost o adevărată încântare să-i ascult pentru prima dată live pe Iulia Isaev (Nedda) și Daniel Magdal (Canio), în rolurile principale a Paiațelor lui Leoncavallo. Vocea bogată și omogenă a sopranei, alături de frază condusă cu măiestrie, au oferit o adevărată lecție de canto, dar și un tumult de emoție publicului, acompaniată pe măsură de Canio și Tonio (Lucian Petrean), acesta din urmă reușind să mă surprindă de fiecare dată, excepție nefăcând nici Nabuccoul interpretat la Cluj în stagiunea 2017/2018. Liviu Holender a expus o altă latură a sa interpretând rolul Silvio. În comparație cu interpretarea corectă a Contelui Almaviva, cea din Paiațe a spus mult mai mult despre potențialul pe care îl are baritonul și consider că acesta este drumul, din punct de vedere repertorial, pe care ar trebui să-l bătătorească. În rolul lui Beppe a debutat tenorul George Vîrban, o un solist tânăr, dar cu un dezvoltat instinct muzical și o voce promițătoare. Emoțiile și-au făcut simțită prezența, din păcate, în finalul Serenadei, când tenorul a ratat La-ul acut, dar acestea vor fi, cu siguranță, controlate la următoarele reprezentații. Acestea fiind spuse, voi încheia mulțumind încă o dată Operei Naționale București pentru frumoasele spectacole, dar și pentru primirea minunată pe care mi-a oferit-o și de această dată, dar și minunaților mei prieteni care mă răsfață de fiecare dată când îi vizitez! Cu așa atmosferă, muzică și oameni calzi, aproape că aș putea să uit că nu suport aglomerația orașului și chiar să merg mai des…
3