De vorbă cu… Andrada Roșu

La un an de la plecarea la cele veșnice a basului și maestrului Gheorghe Roșu, a venit momentul omagiilor, momentul amitirilor atât de plăcute pe care toți cei care au avut bucuria să-l cunoască, să urce alături de el pe scenă sau chiar să studieze sub îndrumarea sa le au, amintiri valoroase, cu un puternic impact atât profesional, cât și personal. Cred că totul se întâmplă cu un scop, iar faptul că, acum o săptămână, am deschis ochii cu gândul de a-l omagia pe acest minunat artist este un semn, un prilej de a o cunoaște pe fiica sa, mezzosoprana Andrada Ioana Roșu-Vaida, care a acceptat cu atât de mult entuziasm și bucurie invitația mea, încât am știut din primul moment că am făcut alegerea potrivită, că vom realiza ceva special împreună și îi mulțumesc încă o dată! De asemenea, de felicitat este răspunsul atât de prompt și solidar al discipolilor maestrului Roșu, care ne-au împărtășit la rândul lor câteva gânduri… Mulțumesc,  Iulia Merca, Carmen Gurban, Cristina Damian, Mariana Șarba, Marius Vlad Budoiu, Marian Pop, Adrian Mărcan și Petru Burcă!

Dragă Andrada, îți mulțumesc că ai acceptat să-ți deschizi sufletul și să ne aducem împreună aminte de cel care a fost basul și maestrul Gheorghe Roșu, o figură marcantă a teatrului liric clujean și nu numai, dar și cel care a pus bazele cântului unei generații prolifice de soliști de operă, iar, pentru tine, „tati”… Este un moment emoționant, chiar și pentru mine, având ocazia, deși foarte puțin, să-l cunosc și aștept cu nerăbdare Requiemul de Giuseppe Verdi, pe care ansamblul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca îl va interpreta duminică, 28 octombrie, în memoria sa. Cum a luat naștere acest eveniment comemorativ și ce ne poți spune despre colegii tăi de scenă de duminică seara?

Îți mulțumesc și eu pentru inițiativa de a realiza acest interviu omagial! Acum un an, după decesul tatălui meu, domnul director Florin Estefan și-a exprimat dorința de a-i expune catafalcul în foaierul Operei și îi mulțumesc din suflet pentru această inițiativă, dar tatăl meu a dorit să plece dintre noi așa cum a și venit pe lume și cum a trăit – simplu. El spunea întotdeauna că cel mai important lucru este iubirea pe care o lăsăm în urmă… După înmormântare, l-am sunat pe domnul Florin Estefan și i-am propus acest eveniment. Mi-aș fi dorit ca în cvartetul de soliști ai Requiemul să fie doar discipoli ai tatălui meu, dar, din motive ce țin de sănătate și de alte angajamente, acest lucru a fost posibil. Astfel, duminică voi urca pe scenă alături de soprana Diana Țugui, tenorul Hector Lopez și basul Petru Burcă. Eu am mare încredere în colegii mei și sunt convinsă că totul va fi exact așa cum trebuie să fie – ceva frumos, special, pentru suflet, iar cea mai importantă confirmare a acestui fapt vor fi aplauzele publicului. Tata spunea mereu: „cele mai importante premii pentru noi, artiștii, sunt aplauzele sincere ale publicului”.

Alegerea lucrării, Messa da Requiemde Giuseppe Verdi, a fost făcută având o însemnătate aparte pentru tine și tatăl tău?

Am ales Requiemulde Verdi pentru că iubesc această lucrare! De asemenea, am avut ocazia de foarte multe ori să-l ascult pe tatăl meu interpretând-o, în copilăria mea, și, de fiecare dată când cânta aria basului, era balsam pentru sufletul meu. Este aria mea preferată în interpretarea sa! O cânta cu atât de multă căldură… Petry (Petru Burcă) are, astfel, o misiune dificilă (râde), dar el știe asta deja. Deși este recunoscut pentru felul în care se transpune în rolurile bufe, pe mine, Petry m-a fascinat și m-a impresionat cel mai tare atunci când a interpretat rolul lui Filippo II (Don Carlo de Verdi). Am plâns în sală! El are ceva în comun cu tatăl meu… Sunt și născuți în aceeași zodie – vărsător. Sunt sigură că se va ridica la înălțimea așteptărilor!

Încercând să mă documentez despre cariera și parcursul artistic și pedagogic al tatălui tău, am ajuns la concluzia că prea puține lucruri sunt cunoscute despre acesta. Cum a început cariera lui Gheorghe Roșu și care au fost momentele marcante ale acesteia?

Și-a început activitatea didactică la vârsta de 27 de ani ca profesor de canto la Liceul de Muzică, iar apoi a fost asistent universitar la Academia de Muzică. Pe mama mea a cunoscut-o când a pregătit-o pentru concursul de angajare în corul Filarmonicii, iar apoi am apărut eu și sora mea. A predat și la Facultatea „Emanuel” de la Oradea, dar și la Facultatea de Muzică de la Brașov. Tata și-a dorit foarte mult să cânte la Opera din Cluj, dar circumstanțele respectivei perioade nu i-au permis. A fost foarte fericit că măcar fiica sa a reușit acest lucru. A cântat foarte mult timp repertoriu vocal-simfonic, iar operă, a făcut mult mai târziu. Eram fascinată de felul în care reușea să interpreteze roluri dramatice, precum Scarpia (Tosca), deși el era, în viața de zi cu zi, exact opusul personajului. Pentru mine, tatăl meu a fost cel mai bun Mefisto (Faust) pe care am avut ocazia să-l ascult. De asemenea, în ciuda faptului că nu a reușit să cânte întreg rolul, la Radio București există o înregistrare în care tata interpretează magistral aria lui Filip, pe care, invitată fiind în cadrul emisiunii „Vocea umană”, am fost surprinsă s-o ascult. Bineînțeles, mi s-au umplut ochii de lacrimi… Toată viața sa, și-a dorit să interpreteze Rigoletto, dar nu a reușit. A studiat acest rol ani la rândul, iar atunci când îl întrebam dacă îl va cânta în sfârșit, îmi răspundea că nu se simte pregătit încă. Și-a dorit foarte mult să cânte operă, dar, din păcate, a avut parte prea puțin de acest lucru. Invitat fiind de către doamna Carmen Dobrescu (în acea perioadă, director al Operei din Brașov), a avut ocazia să abordeze și această latură repertorială. Acolo a realizat și bine cunoscutele filme de operă, I Pagliacci (Leoncavallo) și La Cenerentola (Donizetti). A avut o mulțime de turnee, atât în țară, cât și în străinătate, cu lucrări vocal-simfonice, dar și cu operă. Deși a avut o mulțime de realizări pe parcursul carierei sale, tatălui meu nu i-au plăcut onorurile, premiile sau să fie ridicat în slăvi. Pentru el, publicul a fost de ajuns.

Ai crescut într-o familie de muzicieni. Care au fost primii pași pe care i-ai făcut spre cariera pe care o ai în acest moment și care a fost aportul pe care tatăl tău l-a avut în ceea ce privește dezvoltarea ta artistică? V-a încurajat, pe tine și pe sora ta, să-i călcați pe urme?

Am studiat vioara la Liceul de Muzică timp de 8 ani, iar apoi am început să studiez canto clasic. Tata nu ne-a îndrumat, nici pe mine, nici pe sora mea, pe acest drum, știind cât este de anevoios. Noi am ales să le călcăm pe urme, lui și mamei noastre. Nu-mi pare rău de această alegere, deși acum, din păcate, dacă ar fi să-i sfătuiesc pe tineri, le-aș spune să se gândească de mai multe ori înainte să aleagă această meserie, din cauza vremurilor destul de sumbre pe care le trăim. Eu am crescut în sala Auditorium Maximum, cu muzica simfonică, mama mea fiind în corul Filarmonicii, iar tatăl meu, solist. La acest moment, sora mea este și ea membră a corului Filarmonicii. Deși am avut și eu ocazia să cânt vocal-simfonic, lucrări precum Simfonia a IX-a (Beethoven), Requiemul de Verdi, Stabat Mater de Dvořák, Requiemulde Mozart, acest lucru nu s-a întâmplat atât de des pe cât mi-aș fi dorit. Muzica vocal-simfonică este un gen care te disciplinează, iar noi, cântăreții de operă, avem nevoie de mai multă disciplină. Ca și cântăreț de operă, trăiești toate sentimentele, pozitive și negative deopotrivă. În această vocație, totul este în strânsă legătură cu sufletul, cu interiorul nostru. Dacă există un dezechilibru emoțional în viața ta de zi cu zi, fie pe plan sentimental sau de orice altă natură, acest lucru va avea un impact asupra ta ca artist. Pe parcursul carierei mele, am trecut prin foarte multe experiențe și am fost la un pas de a-mi pierde vocea. M-am gândit chiar și să renunț la cântat, dar, datorită unui om și unui artist excepțional, baritonul Marian Pop, căruia îi mulțumesc din suflet, acest lucru nu s-a întâmplat. Dacă nu era el, eu, acum, nu mai cântam. Marian a reușit să-mi dea mâna și să mă scoată din abisul în care căzusem acum aproape 15 ani. Din acel moment, de fiecare dată când urc pe scenă, îi mulțumesc, în primul rând, lui Dumnezeu, iar apoi, lui Marian Pop, pentru că mi-a redat bucuria de a cânta și de a fi pe scenă. În modestia sa, Marian spune că faptul că am trecut peste acest impas nu i se datorează lui, ci voinței mele. Părerea mea este că, deși într-o măsură are dreptate, faptul că a știut cum să abordeze problema, cum să comunice cu mine, cum să mă încurajeze a făcut posibilă revenirea mea din punct de vedere vocal.

Cum este, ca tânăr cântăreț, să studiezi sub îndrumarea părintelui tău, iar, mai târziu, să împărtășești păreri, experiențe scenice cu acesta?

Dificil! Foarte dificil… Sunt născută în zodia scorpionului, o zodie care, după cum bine știi, este foarte impulsivă, în special în tinerețe, la vârsta la care eu am început să lucrez sub îndrumarea tatălui meu. El a avut dreptate în tot ceea ce mi-a spus, dar eu nu am conștientizat, de fiecare dată la momentul respectiv și, recunosc, în timpul facultății, am fost cam leneșă (râde). I-am cam scos peri albi… În cei 6 ani de activitate pedagogică pe care i-am petrecut la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, am realizat, la rândul meu, cât de frustrant este pentru profesor, cât și pentru pianist, studiul cu un student nepregătit. A fost un profesor sever. Cu mine, poate, mai sever decât cu restul studenților săi, ceea ce este, de fapt, normal. El a ajutat mulți cântăreți, i-a recomandat, dar pe mine, niciodată. La început, am suferit din această cauză, dar mai târziu am înțeles de ce a procedat așa. Astfel, tot ce am realizat, am realizat pe propriile mele puteri, nu doar fiindcă sunt fiica lui Gheorghe Roșu. Nu este ușor să fii fiica lui Gheorghe Roșu, nu e ușor să te ridici la înălțimea realizărilor sale. Abia acum, în ultimii ani, această presiune a dispărut. Tata a fost cel mai mare critic al meu, dar a avut mereu grijă să nu-mi lezeze orgoliul de scorpion (râde). A suferit foarte mult când, studiind la Graz, profesoara mea de acolo a decis că sunt soprană, nu mezzosoprană, și mi-a schimbat repertoriul. El nu a fost de acord cu această schimbare, deși perioada respectivă, în care am cântat Contesa (Nunta lui Figaro), Donna Elvira (Don Giovanni), Elektra (Idomeneo) și Leonora (Il Trovatore), m-a ajutat să-mi înving frica de acut și să-mi elasticizez vocea. În timpul studiilor de masterat, sub îndrumarea doamnei Elena Andrieș-Moldovan, am revenit încet la repertoriul pentru mezzosoprană. Doamna Elena mi-a pus o întrebare care mi-a schimbat percepția: „Vrei să o fi o soprană comună sau o mezzosoprană desăvârșită?”. Adevărul este că nu m-am regăsit niciodată în rolurile de soprană. De fiecare dată când cântam Leonora, mă uitam cu admirație la Azucena și spuneam: „Da, asta sunt eu!”. Pot să spun că abia în ultimii ani tata era mulțumit de prestațiile mele scenice și de drumul pe care sunt, din punct de vedere vocal. Îmi spunea că-l fac fericit și mândru atunci când mă asculta. Unul dintre cele mai importante momente ale carierei mele a fost acela când, la premiera din 2013 a spectacolului Don Carlo, după aria O don fatale publicul a aplaudat minute în șir. Tatăl meu a fost în sală și mi-a mărturisit că a plâns pe durata întregului spectacol și nu a putut dormi în noaptea respectivă.

Andrada, ai abordat o paletă repertorială largă și cu toate acestea, ca spectator, te regăsesc în fiecare rol într-o anumită măsură. Unde, în care dintre personaj, te simți cel mai bine, mai aproape de tine?

Există, într-adevăr, o parte din mine în fiecare rol pe care îl interpretez – Eboli, Ulrica, Azucena -, dar Amneris este rolul pe care îl iubesc cel mai mult și este cel mai aproape de sufletul meu. Acolo mă regăsesc din toate punctele de vedere. Pe vremea când eram studentă în anul II la Conservator și membră a corului Operei și, alături de Mihaela Maxim, îi duceam trena costumului de Amneris doamnei Ana Oros, nu mi-aș fi imaginat că urma ca eu să port acel costum vreodată. Dar s-a întâmplat, se întâmplă și mă bucură foarte mult!

Ai avut ocazia să fii martoră, zi de zi, la viața unui mare artist, tu, la rândul rău, pășind pe același drum, cel al artei lirice. A fost tatăl tău un model, un exemplu, o inspirație pentru tine? Ce alte personalități te-au inspirat?

Tata m-a inspirat foarte mult. Chiar și din timpul vieții, îl consideram îngerul meu păzitor, iar acum, cu atât mai mult. Îl simt tot timpul lângă mine. Îl simt acum, aici, îl simt când încep să studiez, când urc pe scenă… E în permanență lângă mine. Chiar după ce a plecat dintre noi, acum un an, și am reînceput să cânt, îl auzeam, prin intermediul unei voci interioare, cum îmi spune: „lasă sunetul să iasă pe aer, cască…”. Știam că e el. I-am văzut întotdeauna atât calitățile, cât și defectele, însă, în ceea ce-l privește, cele din urmă erau foarte puține… Marea mea inspirație a fost și este Elena Obraztsova. Ea și doamna Viorica Cortez au fost exemplele mele, dar aș dori să le mulțumesc, de asemenea, și doamnelor profesoare Doina Modola, un om de cultură extraordinar, pentru că a fost lângă mine în momentele grele, și doamnei Elena Moldovan-Andrieș.

Care au fost cele mai importante sfaturi de viață, dar și de carieră pe care tatăl tău ți le-a dat?

Cel mai important sfat pe care mi l-a dat tatăl meu, și pe care l-am înțeles destul de târziu, în 2008 când am debutat în rolul Principesei Eboli (Don Carlo de Giuseppe Verdi), a fost „nu te mai gândi atât de mult la tehnică, ci cântă cu sufletul. Abandonează-te divinului din tine”. Ani la rând, n-am înțeles ce vrea să spună. Vocea mea a fost una destul de dificil de stăpânit, din punct de vedere tehnic. Mi-a fost greu să ajung la rezultatul de astăzi, dar, odată cu Principesa Eboli, a venit și liniștea mea în cânt. În momentul în care am avut revelația, când am înțeles ce voia să spună, s-a întâmplat o magie! Când permiți trăirii, simțirii să se manifeste, îi dai frâu liber sufletului și, culmea, astfel, toate notele se așază la locul lor de la sine. Toate! Începând din acel moment, am avut și am în continuare tot felul de astfel de revelații, cu fiecare lucrare, cu fiecare rol pe care îl adaug repertoriului meu. Un alt sfat extraordinar pe care mi l-a dat a fost: „Nu sta pe holuri și nu povesti cu nimeni. Nu ai prieteni la locul de muncă, ci colegi, pe care îi respecți, dar cărora nu le permiți să se apropie prea mult de viața ta personală”.

Cum l-ai descrie, pentru cei care nu au avut ocazia să-l cunoască, pe cel care a fost Gheorghe Roșu și ce i-ai spune acestuia dacă ai mai avea ocazia?

Tata a fost, aparent, un om foarte sever și greu de abordat, dar, în realitate, avea o căldură și o profunzime extraordinară. Consider că, din acest punct de vedere, mă asemăn foarte tare lui. Era un om cald, blând și bun… și-mi lipsește enorm. Tati… Îi mulțumesc pentru omul și artistul care am devenit datorită lui!

Draga mea, îți mulțumesc încă o dată pentru frumoasa și emoționanta conversație și, în finalul acesteia, te rog să adresezi cititorilor o invitație la Operă, pentru duminica seara!

Vă invit duminică în număr cât mai mare, în speranța că vom reuși să vă îmbogățim sufletește prin intermediul muzicii și să ne apropiem împreună de Dumnezeu! Să ne aducem aminte de omul, de vocea, de tot ceea ce a însemnat basul Gheorghe Roșu pentru fiecare dintre noi, cei care l-am cunoscut… Pentru mine, e tati și așa va rămâne întotdeauna!

Gheorghe Roșu a fost unul dintre profesorii mei cei mai importanți și unul dintre colegii alături de care am cântat întotdeauna cu mare plăcere. Un om care știa să privească viața cu zâmbetul pe buze. Un om de la care am avut multe de învățat și căruia îi datorez cariera mea pedagogică. Îl pomenesc mereu cu plăcere în cadrul cursurilor și va rămâne mereu pentru mine un exemplu de pedagog, de cântăreț și de coleg. – Marius Vlad Budoiu, solist al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca și Prof. Univ. Dr. al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca

Maestrul Gheorghe Roșu, un desăvârșit profesor și un om minunat! Nu voi uita niciodată cu câtă răbdare și perseverență a știut să sădească în mine, nu doar tehnica vocală, dar și dragostea pentru scenă, să fie, nu doar profesor, ci și un părinte! Maestrul Gheorghe Roșu, un om căruia îi datorez atât de multe… Un om care va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu! – Carmen Gurban, solistă al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca și Conf. Univ. Dr. al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca

Mulți oameni care au trăit prin perioada anilor 1980-1990 în Romania ar zice ce „nasol” a fost, însă şi în acea perioadă existau momente care te făceau fericit sau, în orice caz, îți trezeau toate simțămintele pentru a-ți dori să trăiești şi să vezi viața din alte perspective. Un astfel de sentiment mi se așternea şi mie în momentul  în care apărea pe strada Rațiu (unde era pe atunci sediul Conservatorului pentru secţia Canto şi instrumente de suflat) un domn călare pe o bicicletă Pegas (portocalie, din câte îmi aduc aminte), cu barba şi mustaţa cărunte şi cu o geantă de piele trecută în diagonală peste corpul un pic rontunjor, dar plin de vitalitate și energie. Pe chipul acestui om citeai mereu bunătate, însoţită de un zâmbet care l-ar fi înduplecat chiar şi pe cel mai rău om din Univers. Aşa îl vedeam eu pe Domnul „Ghiţă” Roșu în anii 1989–1990, când am început să lucrez cu dânsul în calitate de ucenic în arta vocală. De atunci şi până în zilele noastre, a fost, este şi va rămâne „Domnul Profesor” din toate punctele de vedere, fiindcă, pe lângă faptul că a fost primul om care mi-a insuflat dragostea de scenă și de voce și mentor, a fost şi un „Om” care îmi dădea sfaturi, mă dojenea când vedea că nu mă comport civilizat sau mă ajuta să-mi rezolv problemele familiale (pe vremea aceea eu fiind un foarte tânăr tată). Mereu găsea cuvintele potrivite pentru a mă ajuta să ies sau să mă implic în diferitele situaţii care apăreau în viaţa unui „copil cu copil”, cum îi plăcea să-mi zică sau: „Măi, Petrică, tu te-ai născut să o faci pe Renata…” (fiica mea). Într-un an, cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, s-a îmbrăcat în costumul roşu al lui Moş Crăciun şi a poposit împreună cu sacul roşu la o familie foarte dragă nouă, s-a așezat lângă Pomul de Iarnă şi a început, cu vocea lui caldă şi groasă, să povestească şi să scoată din sacul fermecat cadourile lui Moşu’. În acel moment, mi-am dat seama că, de fapt, Moş Crăciun chiar există, tot anul îi priveşte pe copii şi la sfârşit îi răsplăteşte pentru cuminţenie sau pentru nu prea multă cuminţenie. Domnul Roşu era „Moş Crăciun”, atât din punct de vedere al înfăţişării, dar, mai ales, al sufletului şi al exprimării şi, de fapt… din toate punctele de vedere! Chiar dacă mi-a fost destul de greu să mă impun pe scenele lirice ale acestei minunate ţări, Domnul Profesor a fost acela care m-a încurajat mereu şi-mi zicea că până la urmă voi reuşi, dar mai greu, fiindcă vocea trebuie să se maturizeze şi, pentru acest lucru, trebuie să mă maturizez eu în primul rând… Mare adevăr! Ca şi artist, sunt sigur că nu pot descrie la fel de bine ca şi un teoretician al artei ceea ce a realizat, însă pot spune că a fost un artist complet. În fond şi la urma urmei, un artist care este artist doar pe scenă, este pe jumătate artist. Domnul Profesor era un artist, atât pe scenă, cât şi în viaţă, ceea ce pe mine m-a impresionat şi mi-a croit, într-un fel, drumul pe care l-am început, l-am continuat şi sper că-l voi urma încă mulţi ani de acum încolo pe scena vieţii şi pe scena lirică. Multumesc frumos, Domnule Profesor, pentru tot ce mi-aţi dăruit, cu voie sau făra voie… – Petru Burcă, solist al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca

Profesorul și mentorul meu, Gherghe Roșu, a fost cel care m-a îndrumat din primele lecții de canto. Ne leagă multe amintiri, atât ca profesor-student, cât și ca parteneri de scenă, în spectacole, precum Don Pasquale și Don Giovanni, unde profesorul meu ajunsese să îmi fie servitor (Leporello). Maestrul Gheorghe Roșu mi-a oferit șansa de a debuta și pe plan pedagogic, în cadrul Facultății de Muzică din Brașov, unde i-am fost, la început, asistent. Un profesor riguros și sever, pretențios, dar și empatic. M-a susținut întotdeauna, reușind să evoluez sub aripa dânsului, chiar și după absolvire. Va rămâne mereu în sufletul și în memoria mea ca un om bun, generos și înțelept. – Adrian Mărcan, solist al Operelor din București și Brașov

Dragul meu Domn Roșu… …nu este o apelație, ci pur și simplu o remarcă, o rememorare a numelui care mi-a fost atâta timp pe buze. Chiar dacă drumurile noastre nu s-au mai întâlnit în ultimii ani, am știut mereu unul de celălalt.          Prima mea întâlnire cu Maestrul Roșu a avut loc în 1988, încă pe vremea mult prea complicată a lipsei de locuri la, pe atunci, Conservatorul de Muzică „Gheorghe Dima”. Studiam vioara la Liceul de Muzică și, culmea, nu îmi plăcea pentru că trebuia muncit prea mult. Eram un mic leneș! Se studiază foarte mult la instrumente pentru ca să le poți mânui în detaliu, arta interpretării, acea transă a artistului, venind abia deasupra. La orele de muzică, atunci când solfegiam câte o bucată muzicală, mi s-au observat unele calități vocale și, din dorința de schimbare, aproape orbește m-am convins că pasul spre interpretarea vocal este ca și un mesaj divin.         

Maestrul Roșu m-a ascultat, după ce, în prealabil, am luat câteva ore de canto la Școala Populară de Artă, și a hotărât să mă ajute, ceea ce a urmat fost o muncă titanică pentru amândoi, pentru că trebuia să schimbe o mentalitate a unui tânăr care era într-o perioadă destul de rebelă a vieții lui. Dar a reușit să mă formeze, astfel ca, din aproximativ de 30 de tineri doritori să acceadă la studii superioare, la Conservatorul de Muzică am intrat doar trei. La 3 luni înainte de răsturnarea politică din 1989, reușeam să devin student conservatorist, într-un domeniu muzical și dramatic care avea să îmi răstoarne cu susul în jos acea dorință de muncă mai puțină.         

Au urmat foarte multe perioade în care renunțam și, de fiecare dată, domnul Roșu găsea o portiță spre sufletul meu sau al celor apropiați mie, ca să îmi mai dea un avânt. În limbaj monden, câte „un picior în cur”, expresie care am auzit-o destul de des în acea perioadă, fiindcă aveam nevoie de ele. Dar, asemeni unui motoraș, am reușit să rămân „pornit”, iar, de acolo, pas cu pas, am descoperit noile taine ale ceea ce avea să devină pasiunea vieții mele.         

La un moment dat, am renunțat la Conservator o perioadă de vreo nouă luni. Am aflat ulterior că domnul Roșu a insistat pe lângă părinții mei în mod regulat, să caute, să mă aducă înapoi la școală. Și a reușit de fiecare dată.         

Cu calmul dânsului, chiar dacă era o atitudine creată, academică am putea spune, a rămas întotdeauna acel maestru cu alură nobilă, titlul fiind suficient pentru a putea să conducă orele autoritar.           

Ne-am căutat, astfel, vreo trei ani, în care a fost aproape singurul care credea că sub carapacea mea de superficial, există mai mult material și talent decât ar crede oricine. Munca dânsului a constat în mare măsură în a mă convinge să fac canto, în a mă convinge că pot să fac ceva în acest domeniu. Am discutat foarte mult, chiar dacă încercam să îl evit, și susținerile dânsului m-au ținut în funcție. Dar nu am fost convins!         

În momentul în care mi-a spus că a ajuns la capătul dorinței și că renunță la mine, a fost borna kilometrică cu numărul zero. Și nu a trebuit mult. În scurtă vreme am fost „contaminat cu virusul artei scenice”, care vine întotdeauna la primele aplauze sincere pe care le primește un aspirant, și întreaga mea lume s-a refocalizat pe cântat.         

Domnul Roșu a văzut în mine ceea ce aproape nimeni nu credea să existe. Nu știu dacă voit, dar în scurtă vreme, orele noastre de canto au devenit sesiuni de cântat. Eram ca și niște colegi de breaslă care studiau împreună. În prima fază știu că nu avea dânsul nevoie, dar sunt convins că imaginea dânsului de a mă îndruma în acea fază, a fost cea de a mă lua de mână și de a mă conduce puțin. Și a prins foarte bine. A fost incredibil.         

La scurtă vreme, nu știu dacă a trecut un an de la momentul în care de la un nivel mai mic decât mediocru pe care consider că îl aveam, am ajuns să conving și să susțin ceea ce am obținut.         

Primul angajament plătit a fost la un Concert de la Sala Radio cu Simfonia a 8-a de Mahler pe care l-am susținut cu brio, dar, ceea ce nu se știa este că Domnul Roșu era exact în acea perioadă acolo, având concert la Sala Ateneului Român. Nu lucram împreună și nu se implica în a-mi arăta cum să cânt, ci cum să vreau să caut eu însumi și cum să-mi controlez excesul de emoții. Îmi arăta căi, alegerea rămânând în ultimă instanță mie. Este o atitudine pe care am adoptat-o și eu în procesul didactic.         

Perioada noastră cea mai fructuoasă profesională a fost atunci când am fost angajați împreună la Teatrul Muzical din Brașov, unde am împărțit munca, scena și sudoarea pentru multă vreme. De atunci, cântatul împreună pe care îl făceam zilnic, atât în perioada pregătitoare producțiilor, cât și din timpul lor, a devenit cel mai bun antrenament al meu. Este incredibil cum atenția și dorința noastră de a fi mai buni de fiecare dată a dat roade. Și nu era o muncă într-o singură direcție, de la profesor la student, ci părea că merge în ambele. Acest sentiment mi-a trezit un simț al responsabilității, adăugat celorlalte pe care, indirect, domnul Roșu mi le-a insuflat.         

A rămas un model pentru mine, de disciplină, bunătate, atitudine nobilă, autocontrol, sinceritate, fermitate, încredere, pe lângă cel de maestru de canto. Nu am avut niciodată un alt profesor de canto. A fost singurul meu maestru, după cel pe care l-am consultat de câteva ori la Școala Populară de Artă. Nu am cerut niciodată sfaturi altor colegi sau cântăreți mari pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții mele profesionale. Meseria am „furat-o” mai degrabă, pentru că baza ei, împreună cu toate celelalte calități de care vorbeam, mi-au fost oferite de cel care a fost odată Gheorghe Roșu. Până când ne vom întâlni din nou!Dr. Marian Pop, bariton și regizor de operă

La profesorul Gheorghe Roșu, exista o mare dilemă: expresia lui în deplină seriozitate, ușor stresantă, și firea lui reală de o bunătate nemărginită. A avut el o baghetă magică. Altfel, nu se explică cum de toți, dar absolut toți studenții lui au făcut și fac carieră. Își iubea fetele ca pe ochii din cap și își adora soția, care mi-a fost prietenă. N-am decât gânduri dragi pentru el și sper că a fost mândru de cariera artistică pe care am făcut-o. În anii de după facultate, ne întâlneam cu colegii de la clasa sa de canto în mai toate distribuțiile din turneele pe care impresarii români le făceau. Cumva, se certifica și prin acest mod calitatea școlii dânsului de cânt. Acum, când sunt profesor conferențiar la Facultatea de Muzică din Timișoara, încerc să transmit mai departe toată știința pe care domnul Roșu mi-a dăruit-o, urmând îndeaproape liniile coordonatoare în tehnica vocală pe care am învățat-o de la dânsul. Astfel, spiritul lui este prezent chiar și la Facultatea din Timișoara. Mariana Șarba, solist al Operei Române din Timișoara și Conf. Univ. Dr. al Facultății de Muzică din Timișoara.

Domnul Gheorghe Roșu era cel mai exigent și, în același timp, blând profesor. Chiar și pe scenă, ca artist, era o combinație unică de forță și vulnerabilitate. Țin minte că era cel mai emoționat atunci când cânta cu noi, studenții lui, pe scenă. Dar noi ne simțeam puternici alături de el. Era o adevărată figură paternă pentru mulți dintre noi. O să-l regretăm veșnic! Cristina Damian, solistă a Operei din Hamburg  

Despre domnul Profesor, nici nu știu de unde aș putea să încep, și spun asta cu o caldă nostalgie! Dar nu aș vrea să mă lungesc cu vorba și spun doar că m-a călăuzit cum a putut el mai bine, un timp îndelungat. În acel timp, ne-am mai împrietenit, ne-am mai certat, ne-am mai împăcat, ne-am mai provocat, ne-am și încleștat uneori. Adesea cuvintele dânsului îmi apar în minte cu claritate. Dincolo de imaginea riguroasă de îndrumător al multor generații de tineri artiști, printre amintirile cele mai dragi și apropiate sufletului meu este cea de la un curs al dânsului, cu ceva ani în urmă, când ne-a vizitat Marian Pop și, împreună, ne-au povestit despre spectacolul Viva la Mamma de Gaetano Donizetti, în care Domnul Profesor a interpretat rolul Mamei! Și apoi, cu o lumină copilăroasă în ochi, ne-a povestit cum a umblat pe tocuri prin casă vreo două luni, ca să se obișnuiască! Ce aventuri! Și ce rezultat! Intrarea Mamei în spectacol a fost îndelung și just aplaudată, de neuitat! Negreșit voi fi în sală, duminică seara, alături de colegii mei care au o sarcină deloc simplă, dar scăldată în amintirea neprețuită a unei călăuze pe care mulți dintre noi am avut ocazia să o întâlnim, în drumul nostru. O caldă îmbrățișare pentru Andrada! Iulia Merca, solistă a Operei Naționale Române din Cluj-Napoca

1

You might also like