Enescu 2019. De vorbă cu Diana Damrau & Iain Bell

Pentru început, doresc să vă mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea voastră, pentru timpul pe care mi l-ați oferit, pentru posibilitatea de a lua parte la repetițiile pentru concertul de diseară, alături de London Symphony Orchestra și maestrul Gianadrea Noseda, în care tu, Diana, vei interpreta ciclul de lieduri pentru soprană și orchestră The Hidden Place, compus special pentru tine de Iain, o lucrare despre care am avut ocazia să vorbesc cu acesta în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului „George Enescu” cu o lună în urmă. În debutul acestui interviu, însă, doresc să fac un pas înapoi și să vorbim despre recitalul pe care l-ai susținut duminică, 1 septembrie la Ateneul Român, alături de Xavier de Maistre, această alăturare dintre voce și harpă ce pare din alt univers muzical. Pentru publicul din România, cu siguranță o premieră. Mi-ai mărturisit anterior că această idee îi aparține lui Xavier. Care a fost parcursul acestui concept?

Diana Damrau: Eu și Xavier ne cunoaștem încă de la debutul nostru în cadrul Salzburger Festspiele, alături de orchestra Filarmonicii din Viena, în opera Don Carlo de Giuseppe Verdi. Eu interpretam rolul Vocii din cer. În contextul acelui concept regizoral, stăteam împreună cu Xavier și harpa sa undeva la trei etaje deasupra scenei, în laterala acesteia pentru a putea urmări ce se întâmpla în scenă, dar nu și dirijorul (râde). Astfel, am început să vorbim, să ne cunoaștem mai bine, mi-a făcut cunoștință cu soția sa, violonistă, și am devenit buni prieteni. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că îi plac foarte mult liedurile și, lucrând într-o orchestră de operă, a deprins câteva cunoștințe despre cum funcționează vocea. „Diana, știi, eu te pot acompania la harpă. Aproape 75-80% din repertoriu poate fi cântat cu acompaniament de harpă”, mi-a zis. Xavier cântă aproape toate lucrările după partituri scrise pentru pian. Harpa este un instrument minunat și, de fapt, este strămoșul primului instrument care a acompaniat, încă din Antichitate, vocea umană. Harpa pe care o cunoaștem în ziua de astăzi a evoluat, utilizând pedalele poți cânta orice, iar Xavier poate cânta la harpă absolut orice. Așadar, ne-am întâlnit și, din moment ce el este francez, iar eu ador repertoriul francez de lied, ne-a luat nu mai mult de jumătate de oră să decidem că vom face acest recital împreună în turneu. Recitalul de la Ateneu a fost cel de-al patrulea recital în această formulă. A fost minunat!

Care sunt detaliile pe care le cunoșteai despre Festivalul George Enescu înainte de a primi invitația din partea acestuia și cum este Festivalul privit în afară?

Știam despre existența Festivalului Enescu de foarte mult timp, aproximativ 10 ani. Nu am avut ocazia să-i urmăresc parcursul, din cauza programului meu încărcat, dar mi-am dorit mereu să mă apropii de locul natal al profesoarei mele Carmen Hanganu. Mi-a povestit atât de multe lucruri despre România! Soțul meu, Nicolas Testé, a fost invitat acum 2 ani, a cântat rolul Méphistophélès în La Damnation de Faust de Hector Berlioz și, astfel, am avut ocazia să fiu mai aproape de ceea ce se petrece aici, dar, la acel moment, prezența mea aici era deja confirmată pentru această ediție. Sunt foarte fericită să mă aflu aici și să cunosc orașul,  oamenii despre care Carmen Hanganu îmi povestea mereu. Mă simt mai aproape de ea. La Festivalul Enescu sunt prezente cele mai bune orchestre, cei mai buni soliști. Este un eveniment cultural major și, mulțumită tehnologiei, întreaga lume poate participa. Ieri, am primit un mesaj de la un prieten care-mi spunea „oh, am petrecut un an în București pe durata studiilor și am auzit că vei cânta acolo și acolo”, iar altcineva îmi spunea „te-am ascultat! Mi-a plăcut atât de tare recitalul tău!” și am fost surprinsă, pentru că locuiește în Statele Unite. Este minunat! Conectează întreaga lume prin intermediul muzicii!

Cum te-ai simțit în fața publicului din România și cum crezi că va primi acesta cea de-a doua ta reprezentație în cadrul Festivalului George Enescu, de la Sala Mare a Palatului?

Diana Damrau: Publicul românesc este foarte cald. Cunoaște muzica. În primul rând, își cunoaște propria muzică și iubește vocile. De asemenea, școala românească de cânt este faimoasă și are cei mai buni profesori. Am avut norocul de a studia sub îndrumarea unuia dintre acești profesori, doamna Carmen Hanganu. Așadar, da, cred că românii, muzicienii români, în special, au muzica în sânge. Bineînțeles, un recital de voce și harpă este ceva rar, ce nu mulți au avut ocazia să asculte până acum. Eu și Xavier am făcut primul pas în această direcție și sper că am dat startul unei noi tradiții ce ne poartă, cumva, înapoi la rădăcini. Din punct de vedere dinamic, combinația dintre voce și pian poate fi fortissimo, dar și pianississississississississimo (râde). Nu este ceva cu care auzul să fie obișnuit. Publicul trebuie să fie foarte receptiv și foarte atent la ceea ce se petrece pe scenă pentru a înțelege muzica. Poate să dureze puțin, dar, la final, conexiunea dintre scenă și sala de concert se realizează. Și asta s-a și întâmplat! Cât despre concertul de mâine, premiera absolută a lucrării The Hidden Place de Iain Bell va avea loc la Sala Mare a Palatului, cu LSO și dirijorul Gianandrea Noseda, dar și debutul meu în scena finală a operei Capriccio de Richard Strauss, rolul Contesei! Abia aștept. Este minunat să fiu parte a acestui concert! Orchestra este excepțională, iar pe maestrul Noseda îl cunosc de câțiva ani. Este mereu o plăcere să ne întâlnim pe scenă. Preconizez un concert cu succes fulminant! 

Iain, ești prezent pentru a doua oară la București, în cadrul Festivalului George Enescu. Ediția precedentă alături de soprana Adela Zaharia și scena nebuniei din opera A Harlot’s Progress, de asemenea compusă și cântată în premieră de Diana Damrau, iar, de această dată, alături de minunatul ciclu de liedul pentru soprană și orchestră The Hidden Placeși chiar cea căreia îi este dedicat. Cum te simți?

Iain Bell: Este o încântare! Este o plăcere să fiu invitat aici pentru a doua oara, muzica mea să fie inclusă în programul acestui Festival pentru a doua ediție consecutiv! Este o încântare, absolută încântare! Tocmai ce am terminat repetiția alături de London Symphony Orchestra, ceea ce pentru mine, de asemenea, londonez, este „întruparea” a tot ceea ce mi-aș fi putut dori. Pentru un compozitor născut în Londra, care trăiește în Londra oportunitatea de a colabora cu orchestra care reprezintă în țara mea natală elita muzicală este ceva la care visam. Am fost încântat de felul în care repetiția s-a desfășurat. Gianandrea Noseda este un dirijor extraordinar de dăruit. Ascultând interpretarea pe care o oferă muzicii mele a fost surprinzător. Are propriile sale concepții, pe care, însă, le ador. Ador muzicalitatea, încrederea pe care o transmite și amabilitatea sa. O combinație destul de rară. Așadar, tocmai am avut o repetiție minunată!  

Dacă ai avut ocazia să parcurgi programul ediției cu numărul 24 a Festivalului George Enescu, ai putut observa numărul impresionant de titluri aparținând genului de operă a secolului XX. Tu, la rândul tău, un compozitor contemporan de operă, cum privești această alegere din partea Festivalului?

Sunt impresionat de locul pe care opera secolului XX îl ocupă în cadrul acestei ediții a Festivalului. Publicul va avea ocazia să asculte unele dintre cele mai importante lucrări de gen ale acestei perioade, printre care Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss, un basm profund alegoric, Moses und Aron de Arnold Schönberg și Peter Grimes de Benjamin Britten, adevărate pietre de temelie ale fiecărui compozitor de operă. Ca și compozitor, indiferent de tipologia de operă pe care dorești să o compui sau țara din care ești, sunt absolut convins că te vei apleca asupra cel puțin uneia dintre aceste lucrări cel puțin o singură dată, poate pentru inspirație dramatică. Este minunat că aceste lucrări sunt incluse în programul Festivalului!

Întotdeauna mi-am dorit să te întreb, poate că și datorită faptului că Festivalul „Enescu” a facilitat să ne cunoaștem, cum percepi muzica lui Enescu, în special unica sa operă, Oedipe?

Opera Oedipe a fost pusă în scenă la Covent Garden cu aproximativ 3 ani în urmă. Este absolut fenomenală! Enescu este compozitorul care a reușit să abordeze un sentiment profund romantic, adăugând exact doza necesară a propriei sale electricități. Este un dramaturg înzestrat, ceea ce poate fi observat chiar și în muzica sa simfonică. Simți mereu că ceva urmează să se întâmple, că în spatele muzicii există un fir narativ. Nu este doar muzică. De asemenea, după cum am avut ocazia să ascultăm în repetiția de astăzi și vom avea ocazia să ascultăm în concertul de mâine seară, a știut cum să compună pentru voce. A înțeles vocea într-un mod aparte.

Am avut ocazia să discut cu Iain despre lucrarea sa, ciclul de lieduri The Hidden Place pentru soprană și orchestră, lucrare compusă pentru soprana Diana Damrau pe versurile mătușii tale, Christa. De asemenea, Iain mi-a mărturisit că cel de-al treilea lied, Autumn este preferatul tău. 

Diana Damrau: Da, Autumn este preferatul meu. Îl ador de când l-am ascultat pentru prima dată. Este toamna (autumn)! Iain știe cum să creeze atmosferă prin intermediul orchestrației, a schimbărilor subtile… și, astfel, devine teatru muzical. Asemenea muzicii programatice aș putea spune, pentru că Iain transpune textul și situația descrisă în acesta în muzica sa. Creează un alt univers, un mediu aparte pentru cuvinte, pentru personaj, pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lucrare. De asemenea, muzica sa este scrisă special pentru voce. Despre The Hidden Place, această lucrare este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Publicul din România, și nu numai, te asociază cu rolul Reginei Nopții din singspiel-ul mozartian Die Zauberflöte, rol care te-a consacrat. Ulterior, am avut ocazia să te urmărim interpretând roluri precum Lucia (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti) și Violetta (La Traviata de Giuseppe Verdi) pe cele mai mari scene ale lumii. Care este, însă, rolul de care te simți cel mai aproape?

Diana Damrau: O, Doamne… Asta este greu de spus. Nu știu care rol mi se potrivește cel mai bine, dar fiecare dintre acestea trei pe care le-ai menționat sunt foarte speciale pentru mine. Nimic nu este mai frumos pentru o soprană de coloratură decât să poată să interpreteze rolul unei mame și, totodată, al unui demon al răzbunării cu puteri magice cum este Regina Nopții – o provocare atât muzicală, cât și teatrală. Am tânjit să cânt acest rol. Încă de la grădiniță, de la vârsta de 4 ani îmi doream rolul mamei vitrege la serbare (râde). Niciodată nu mi-am dorit să fiu o prințesă. Cred că drama era deja acolo (râde), preconizând Regina. Cât despre Lucia di Lammermoor și scena nebuniei, felul în care vocea este utilizată pentru a ilustra această boală, asemenea unui instrument, utilizând extremele superioare ale vocii este impresionant. Dacă în ceea ce privește Regina Nopții doar atingi contra Fa-urile, în Lucia trebuie să pară că te joci cu Mi bemolul. Totul este încadrat într-o poveste, iar personajul este o adevărată inspirație pentru interpret pe întregul parcurs al acesteia. Este un rol care te atrage, ca soprană, la fel ca și Ophélie (Hamlet de Ambrois Thomas). Au atât de multe de descoperit! Nu sunt victime. Se luptă pentru viața lor, în ciuda circumstanțelor în care trăiesc. De asemenea, Violetta trăiește viața unui bărbat. În saloanele sale se perindă politicieni și oameni importanți ai vremii. Este responsabilă, este școlită, deși femeile din perioada aceea nu aveau acces la educație, nu s-a căsătorit niciodată, ci a folosit bărbații pentru a-și îndeplini dorințele. Este egoist, da, dar, ca și curtezană, ceea ce nu trebuie să fie confundat cu o prostituată, trebuie să poți să ghidezi și să inspiri acești bărbați. A obținut tot ce și-a dorit, în detrimentul dragostei, însă. Situația în care se află, boala, faptul că știe că urmează să moară… întreaga poveste a acestui personaj este atât de bogată. Consider această operă, libretul, muzica, vocalitatea care trece de la o soprană lirică la una dramatică combinația care face rolul Violettei unul dintre cele mai complexe existente. Se spune că ai nevoie de 3 soprane diferite pentru a-l cânta, dar eu cred că trebuie să adaptezi propria ta voce situației muzicale descrise de Verdi. Așadar, nu știu care dintre aceste roluri mi se potrivește cel mai bine, dar le iubesc pe toate la fel de mult!

Fără îndoială, ai remarcat multitudinea de fani din România, tineri cântăreți care te adoră, pe care îi inspiri să viseze și pentru care ești un model de urmat. Care ar fi sfatul tău pentru toți acești cântăreți la început de drum? Care crezi că este menirea unui cântăreț? Ce datorează acesta vocii sale, muzicii și, mai apoi, publicului?

Diana Damrau: Ei bine, datoria ta față de tine în calitate de cântăreț este să-ți găsești vocea. Propria ta voce. Nu încerca să copiezi pe nimeni. Găsește-ți vocea, ghidat de profesorul tău, Apoi, fii onest și umil în fața a ceea ce cânți. Noi nu suntem dive, zei sau zeițe aici, pe Pământ. Noi suntem unelte. Unelte menite să atingă suflete și să ofere frumos publicului. Să-i facem să viseze, să plângă, să iubească, să mediteze, să capete o nouă perspectivă asupra vieții lor, care să o facă pe aceasta din urmă mai bună. Muzica este aceea care atinge ceva în sufletului omului mai mult decât cuvintele. Prin intermediul vocii umane, alături de cuvinte, de poveștile pe care le spunem ne transpunem într-o altă dimensiune. Noi, muzicienii, avem ocazia să cântăm unele dintre cele mai frumoase lucrări pe care maeștrii ni le-au oferit. Avem o misiune dificilă, care presupune multă muncă pentru a oferi publicului cea mai bună variantă, cu ajutorului propriilor posibilități vocale. Această muncă nu se termină niciodată. Înveți și înveți și înveți! Este captivant, pentru că vocea se schimbă, corpul se schimbă, tu însuți te schimbi. Nu te simți mereu la fel, fiecare reprezentație este diferită. Trebuie să-i oferi atenție și să-ți iubești vocea, pentru că este singurul tău instrument. Nu-l poți schimba. Nu pot decide: „astăzi vreau să fiu o mezzosoprană dramatică!”. Vocea mea este așa cum este și vreau să ating potențialul său maxim. Cel mai bun sfat pe care aș putea să-l ofer tinerilor cântăreți este ca, în ciuda dificultăților, multitudinii de detalii cărora trebuie să le dăm atenție, pronunției, partiturii, tehnicii vocale, respirației, interpretării, a tuturor lucrurilor care necesită concentrare, să dea la o parte toate micile probleme care îi apasă, tracul de scenă și să fie optimiști și să se lase purtați de val, pentru că, după cum spunea dragul meu coleg Gerald Finley, „enjoy your singing, because if you don’t enjoy it, you can’t bring joy”. Publicul simte când ești speriat, plictisit sau că nu-ți pasă, iar această stare se va transmite. Este despre a oferi, nu despre a primi. Este dăruire. 

8

You might also like