De vorbă cu Petre Burcă

În cele ce urmează, veți lectura un interviu pe care l-am planificat încă de când am început că „colecționez” interviuri, aș putea să-l numesc chiar un fel de interview goals, pentru că rar îți e dată ocazia de a sta la o discuție cu o persoană, dincolo de statutul său de artist liric, atât de carismatică, spontană, cu o imaginație atât de bogată și un simți al umorului supradimensionat. Sinceră să fiu, un interviu cu un astfel de personaj a fost deopotrivă o binecuvântare și o provocare pentru mine, deoarece a trebuit să-mi pun în mișcare toaaate resursele de creativitate pentru a născoci întrebări pe măsura protagonistului. Acestea fiind spuse, ladies and gentlemeeen… Petre Burcăăă! Cine nu-l cunoaște pe Petre sau… Petri pentru prieteni, cu siguranță nu a fost niciodată la un spectacol al Operei Naționale Române din Cluj, pentru că o dată audiat și vizionat într-un spectacol, nu ai cum să-l uiți! Bine… nici dacă te întâlnești cu varianta lui „civilă” nu ai cum să-l uiți și sper că prin intermediul acestui interviu să înțelegeți și de ce!

Basul Petre Sorin Burcă este absolvent al Liceului de Artă din Cluj-Napoca, secția vioară, și Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, la specializarea canto clasic, sub îndrumarea prof.univ.dr. Gheorghe Roșu, în anul 1996. Pe parcursul carierei sale, a fost angajatul mai multor instituții de renume din România, precum Filarmonica de Stat „Transilvania” din Cluj, Opera din Brașov, Teatrul de Operă și Operetă din Craiova, dar a colaborat și cu Opera Națională din București, Filarmonicile din Iași, Botoșani, Craiova, Opera din Timișoara, iar în prezent îl putem vedea frecvent pe scena Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, unde este solist din anul 2004. Repertoriul său este unul foarte vast, cuprinzând rolurile Don Pasquale (Don Pasquale de Gaetano Donizetti), Don Basilio (Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini), Don Magnifico și Alidoro (La Cenerentola de Gioacchino Rossini), Geronimo (Il Matrimonio segreto de Domenico Cimarosa), Figaro, Bartolo și Antonio (Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart), Leporello și Masetto (Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart), Sarastro (Flautul fermecat de Wolfgang Amadeus Mozart), Osmin (Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart), Capellio (I Capuletti e i Montecchi de Vicenzo Bellini), Colline, Benoit și Alcindoro (La Boheme de Giacomo Puccini), Angelotti și Sagrestano (Tosca de Giacomo Puccini), Mandarinul (Turandot de Giacomo Puccini), Simone (Gianni Schicchi de Giacomo Puccini), Zuniga (Carmen de Georges Bizet), Tom și Samuel (Bal Mascat de Giuseppe Verdi), Sparafucile (Rigoletto de Giuseppe Verdi), Ferrando (Il Trovatore de Giuseppe Verdi), Doctorul Grenvil (La Traviata de Giuseppe Verdi), Pistola (Falstaff de Giuseppe Verdi), Ramfis (Aida de Giuseppe Verdi), Alcade și Chirurgul (Forța destinului de Giuseppe Verdi), Trulove (The Rake’s progress de Igor Stravinski), Simone (I Quatro Rusteghi de E. Wolf-Ferrari), Frank (Liliacul de Johann Strauss), Voltaire (Candide de Leonard Berstein), Pampon (D’ale Carnavalului de Harry Bela), Don Giovanni (Secretul lui Don Giovanni de Cornel Țăranu), Tiresias (Oreste și Oedip de Cornel Țăranu), Califar (Moara lui Califar de Cristian Bence-Muk), Pompierul (Cântăreața cheală de Dan Voiculescu), Tatăl isteței (Isteața de Carl Orff), Profesorul II (Vânzătorul de Păsări de Zeller), Le Bailli (Werther de Jules Massenet), Colonelul Pickering (My fair lady de Frederick Loewe), Filip al II-lea (Don Carlo de Giuseppe Verdi), Raimondo Bidebent (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti), iar în această stagiune a Operei Naționale Române din Cluj îl vom vedea în operele Nabucco de Giuseppe Verdi și I Puritani de Vicenzo Bellini. În domeniul vocal-simfonicului, Petre are în repertoriu titluri precum Mäthaeus Passion de Johann Sebastian Bach, Messe de Minuit de Charpantier, Krönungsmesse, Messe in C-dur, Requiem de Wolfgang Amadeus Mozart, Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, Requiem de Giuseppe Verdi, Petitte Messe Solennelle de Gioacchino Rossini, Patimile după Matei de Hans Peter Türk, L’heure espagniole și L’enfant et les sortilege de Maurice Ravel. De-a lungul carierei sale a efectuat diferite turnee în Anglia, Germania, Elveția, Austria, Luxemburg, Italia, Spania, Franța, Cehia, Ungaria, Olanda, Belgia, Suedia, Grecia, Turcia, Coreea de Sud.

Dragă Petri, îți mulțumesc că ai avut amabilitatea de a accepta acest interviu și îți mărturisesc că a fost o adevărată provocare pentru mine să găsesc întrebările potrivite pentru un adevărat personaj ca tine! Ești unul dintre cei mai carismatici, spontani și creativi cântăreți de operă pe care i-am văzut atât live, cât și în diferite înregistrări. Ești făcut pentru meseria aceasta și cu siguranță și tu ai știut dintotdeauna că asta este ceea ce trebuie să faci, nu-i așa? Povestește-ne despre prima întâlnire cu muzica de operă.

Prima mea întâlnire cu muzica de operă a fost în perioada când eram  elev la Liceul de Muzică și urmam cursurile serale. Având nevoie de o adeverință periodică prin care să se adeverească faptul că eu lucrez, am ajuns să fiu figurant la Opera Națională Română din Cluj sub stricta oblăduire a domnului Țigăreanu, șeful figuranților. Mie nu mi-a plăcut opera niciodată. În schimb, mi-a plăcut muzica simfonică și să compun texte și linii melodice pentru muzică ușoară. Fiind la liceu la secția vioară, nu prea studiam și știam că nu aveam șanse să fiu admis la Conservator, pentru că erau doar 1-2 locuri la fiecare specializare. Așa că am plecat să-mi satisfac stagiul militar, ceea ce aș introduce în lege și în ziua de astăzi, măcar pentru 3 luni, deoarece consider că fiecare bărbat are nevoie de o anumită ordine. În timpul armatei am cântat în Fanfara armatei, în taraful armatei, învățam militarii să cânte cântece patriotice, pe care uneori le și dirijam. Am colindat țara cu armata la Bacău, Cluj, Zalău, Târgu Mureș și Oradea, revenind în 18 martie 1989. Profesorul de teoria muzicii, domnul Dragea, m-a sfătuit să studiez canto cu domnul Gheorghe Roșu, fiindcă dânsul considera că merită să fac carieră în domeniul operei, descoperindu-mi vocea de bas. Am studiat aproximativ un an cu domnul Roșu, iar apoi am intrat primul la Conservator, dar nu datorită cântatului, ci datorită faptului că eram foarte bun la teorie, solfegiu și dicteu. Pofta de a fi pe scenă și de a interpreta roluri a venit după ce am intrat la Conservator! Deși studenții studiau Clasa de Operă doar din anul III, eu am avut ocazia să particip încă din anul I cu rolul lui Ambroggio din Bărbierul din Sevilla. Fiindu-mi frică de vocea mea care tremura, nu studiam. Participam la repetițiile corului Filarmonicii din Cluj, iar apoi mergeam la ora de canto, dar motivând că sunt obosit, domnul profesor mă mai păsuia, deci nu am prea studiat în cei 5 ani de facultate…

Cu toate acestea destinul te-a adus pe scenă, în fața noastră, a publicului iubitor de operă de peste 25 ani. A fost un drum anevoios cel de la momentul în care ți s-a deschis apetitul pentru operă și până când ai ajuns să profesezi ca artist liric? Cum s-a schimbat acest „drum” de pe vremea când tu erai un tânăr debutant și până în ziua de astăzi?

Drumul a fost, este și va fi în continuare anevoios. Un artist adevărat are la fiecare pas de cucerit o redută artistică. Fiecare rol este o provocare. În viața artistică a unui cântăreț de operă, dacă nu există provocări, talentul se stinge. Cât timp putem să fim pe scenă, trebuie să căutăm în permanență moduri de exprimare pe care încă nu le-am experimentat. Dacă la un moment dat intervine blazarea, publicul nu mai simte fiorul creației.

Acuma s-au schimbat generațiile, în primul rând și, într-un fel sunt mâhnit pentru actualii absolvenți, fiindcă ies de pe băncile școlii fără experiența scenei, iar cea mai mare greșeală pe care o face statul este faptul că pregătește tinerii pentru a merge în occident să cânte, neavând condiții în țară. Astfel, Academia de Muzică din Cluj devenind o pepinieră pentru teatrele de operă din Germania. Din păcate, aceasta este situația… Îmi aduc aminte că la momentul la care am terminat facultatea aveam deja mai mult de 8 roluri jucate pe scenă. Nu există roluri mari sau mici. Fiecare rol necesită aceeași dăruire și pregătire temeinică și trebuie să intrăm în pielea fiecărui personaj, să îl interpretăm.

Pe scenă te simți ca peștele în apă, sau cel puțin asta transmiți celor care privesc. Ai fost din totdeauna atât de degajat și de liber pe scenă sau există un secret în spatele acestui lucru? Există un moment recent în care emoțiile au fost mai prezente decât de obicei?

Când eram elev la Liceul de Muzică și studiam vioara, nu puteam să redau lucrările la producții sau examene din cauza emoțiilor, pentru că îmi tremura mâna. Aceste emoții negative au dispărut încet-încet, ca rezultat al numeroaselor și deselor ieșiri scenice, dar emoțiile constructive trebuie să existe, pentru că fără acea emoție și undă care pornește din suflet, nu se poate construi nimic între eroul pe care îl interpretezi și public. În general, când sunt pe scenă și am de interpretat un rol de la început până la final, nu am emoții distructive, ci încerc să mă acopăr cu eroul interpretat și, prin prisma mea, să redau celor din public trăirile interioare ale rolului respectiv. În momentul în care mă aflu pe o scenă unde trebuie să fiu mai mulți eroi în aceeași seară, de exemplu într-un recital cu pian sau orchestră, încep emoțiile distructive care mă năpădesc, iar pentru a le potoli încep să discut cu publicul. De obicei, la jumătatea recitalului îmi trec aceste emoții și încep să devin insuportabil de vorbăreț.

Cu toate că în România și în lume există o multitudine de cântăreți extraordinar de înzestrați cu voci extraordinare, majoritatea nu transmit nimic publicului, în timp ce alții, poate cu posibilități vocale ceva mai reduse, ajung la sufletul auditoriului, smulgând zâmbete și lacrimi deopotrivă în timpul actului lor artistic. Cum se explică acest lucru și care este diferența dintre un „emițător de sunete” și un adevărat artist?

Din punctul meu de vedere, acest lucru se realizează prin sinceritate. Muzical vorbind, trebuie să cunoști din toate punctele de vedere lucrarea pe care o interpretezi: armonic, stilistic, din perspectiva textului, relaționarea personajului și ceea ce acesta reprezintă, iar acutele nu reprezintă absolut nimic. Degeaba urci pe scenă cu gândul la acute și uiți să interpretezi. Acutul îmbogățește starea eroului, dar nu a fost scris pentru a demonstra ceva. Pentru cei care doresc să-și etaleze doar calitățile vocale, se poate face un recital doar de vocalize, în care cântărețul face nenumărate vocalize pe acut.

Tu ai un repertoriu foarte vast, care cuprinde peste 40 de roluri de toate tipurile, atât dramatice cât și bufe, dar ești, aș putea spune, celebru pentru felul în care interpretezi rolurile care au ca trăsătură caracteristică umorul. În ce tip de roluri te simți cel mai bine, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere actoricesc și care sunt rolurile tale preferate?

Având un vibrato destul de creț din cauza respirației și a tehnicii vocale, dar și din cauza faptului că nu studiam, nu am putut aborda la început roluri dramatice. Între timp, după Conservator, am fost interpelat de Gabriela Cegolea, care m-a auzit la concursul de canto „Hericlea Darclee” de la Brăila, și am stat București în 1997-1998, unde am studiat canto. Când m-am întors, am început să lucrez cu domnul Moisa care mi-a scos vibratoul și astfel am început să abordez și roluri dramatice, dar ceea ce mă reprezintă cel mai bine și rolurile pe care le simt cel mai aproape de ființa mea sunt rolurile bufe. Rolurile dramatice îmi scot peri albi și mă chinuie cel puțin de 10 ori mai mult decât un rol buf. Rolul meu preferat este Don Magnifico din opera La Cenerentola de Gioacchino Rossini, iar apoi Don Basilio din opera Bărbierul din Sevilla de același compozitor, spectacol pe care l-am cântat cel mai des, cel puțin 200 de reprezentații, dar și Don Pasquale din opera cu același nume de Gaetano Donizetti, Geronimo din opera Il Matrimonio Segreto de Domenico Cimarosa și Pompierul din opera Cântăreața cheală de Dan Voiculescu. De vreo 5 ani încoace, la Don Basilio mi-am propus, din cauza că tot eu interpretam acest rol, cu același costum, ca fiecare dată când îl interpretez să fie altfel, ca publicul să nu se plictisească. O dată Don Basilio a fost șchiop, o dată orb, o dată a fost gay, bisexual, o dată a fost mariachi, o dată a fost fetiță, am avut păr lung împletit… Ideea mi-a venit de la domnul regizor Strugaru care mi-a dat ideea de a juca șchiop într-un spectacol, iar de atunci fac fiecare spectacol diferit. Este foarte interesant să găsești un nou personaj în cadrul personajului, deoarece un personaj poate fi făcut în nenumărate moduri. Nimeni nu poate spune că Violetta se face într-un anumit fel sau Calaf se face într-un anumit fel sau orice alt personaj se face într-un singur fel. Există, bineînțeles, o tipologie a personajului, care înseamnă 50% din componența acestuia, iar apoi vine creativitatea interpretului în proporție de 30% și capacitatea de a le îmbina pe cele două, 20%. Nu poate niciun critic, muzicolog sau cunoscător de operă să mă cucerească cu faptul că Don Basilio se poate face într-un anume fel, fiindcă fiecare cântăreț trebuie să-și aducă aportul. În caz contrat, interpretarea sa este doar o copie a unui personaj, ceea ce este exact ce face tineretul din ziua de astăzi: ne uităm pe YouTube și copiem interpretarea altor artiști, din toate punctele de vedere. De aceea, consider că fiecare apariție pe scenă ar trebui să fie un moment unic.

Fiecare cântăreț de operă, începe cu câteva vise, țeluri pe care speră să le atingă. Poate scene pe care dorește să le cucerească sau roluri pe care dorește să le abordeze sau chiar idoli pe care ar dori să-i egaleze în performanță. Care au fost țelurile tânărului bas Petru Burcă?

Idolul meu, până la un anumit moment din anul 1998, a fost Șaliapin. El a revoluționat arta actorului pe scenă, după ce Stanislavski a revoluționat teatrul modern. A afirmat că prefăcătoria trebuie să fie uitată și că trebuie să trăim cu adevărat sentimentele personajului interpretat. Am citit două cărți despre viața lui și m-a impresionat, în special din pricina faptului că era foarte sărac și nu avea ce mânca. Din păcate, în ’98 am ascultat un disc cu el și am fost foarte dezamăgit, pentru că înregistrările erau de foarte proastă calitate. Nu pot spune că am idoli. Nu vreau să fiu ca nimeni altcineva, nu țintesc să ajung ca cineva anume. Particularitățile fiecărui artist constau în unicitatea acestuia, iar prin acest lucru se creează arta.

Pe parcursul carierei ai avut ocazia să interpretezi roluri în diferite opere, în diferite viziuni regizorale și diferite conduceri muzicale. Ce părere ai despre viziunile regizorale moderne? Există ceva ce nu ai fi de acord să faci pe scenă sub nicio formă?

Regiile moderne și, în special, regizorii care nu cunosc muzica mi se par depășiți, fiindcă nu poți cere unui cântăreț de operă să facă demonstrații de actorie la nivelul unui actor. La noi, în muzica de operă, trebuie ținut cont foarte mult de muzica propriu-zisă. Sentimentele sunt exprimate prin muzică, dar un spectacol de operă nu înseamnă doar muzica, ci există o multitudine de alte elemente: textul, actoria, scenografia, costumele, butaforia, luminile…

Deși, în viața de zi cu zi, sunt un tip care, din punctul de vedere al bunului simț, nu cunoaște margini, pe scenă nu voi putea niciodată să-mi expun trupul gol, pentru că mi se pare o înjosire a muzicii de operă. Când vorbesc despre muzica de operă, mă refer la muzica de până la Wagner, deoarece nu înțeleg muzica modernă și, în special, zgomotele care se perpetuează prin această muzică. Nu găsesc o afinitate și o exprimare a sentimentelor prin muzica modernă. Nu condamn acest stil de muzică, doar că nu este agreat de psihicul și de sufletul meu. Pe parcursul carierei am avut și roluri care nu mi-au plăcut sau al căror farmec nu l-am putut desluși, dar a trebuie să le interpretez, deși care nu m-au atins nici afectiv, nici din punct de vedere muzical.

În finalul interviului nostru, aș dori să te întreb… este ceva ce ai schimba sau l-ai sfătui pe tânărul Petre Burcă să facă dacă ai avea ocazia să te întorci în timp? Poate un sfat pe care și viitorii cântăreți de operă ar putea aplica?

Această întrebare este una destul de frecventă în interviuri… Eu nu aș schimba nimic în viața mea, în afară, poate, de un singur lucru. În timpul facultății, aveam o relație de prietenie foarte puternică cu doi colegi ai mei, baritonul Marian Pop și tenorul Marius Budoiu, care după cursuri, în fiecare după-masă, mergeau și studiau. Bineînțeles că mă chemau și pe mine, dar eu refuzam tot timpul, pentru că nu doream să mă asculte nimeni, eram speriat de vocea mea și nu-mi plăcea cum suna. Dacă ar fi să schimb ceva, aș schimba acest lucru și aș fi mers cu ei să studiez în timpul facultății. Este foarte important să ajungi la un nivel cât mai înalt al tehnicii vocale într-un timp cât mai scurt, pentru că muzica de operă nu poate fi exprimată fără tehnică vocală. Nu poți pătrunde în meandrele muzicii fără a fi dotat cu o tehnică foarte bună de cânt.

 

Acesta a fost cel de-al treilea interviu realizat de mine și sper că v-a făcut plăcere să-l citiți. Eu doresc să-i mulțumesc încă o dată basului Petre Burcă pentru amabilitatea și bunăvoința cu care mi-a răspuns la întrebări și mărturisesc că discuția cu el a fost una într-adevăr inspirațională pentru mine! Abia așteptăm să-l vedem și auzim pe Petri în stagiunea curentă a Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, dar nu numai, în roluri precum cel al lui Zaccaria din Nabucco de Giuseppe Verdi pe 21 și 27 noiembrie!

Kisses, Bianca

6

You might also like