De vorbă cu Ruxandra Donose

Sunt acele momente pe care le trăiești, îți dorești să le împărtășești, dar nu găsești cuvintele potrivite. Niciunul nu pare îndeajuns de frumos, de mare, de special pentru a descrie întâlnirile cu acei oameni pe care îi privești, ca și iubitor și discipol al muzicii de operă, cu atââât de multă admirație pe scenă, dar și în viața de zi cu zi și te inspiră într-un fel aparte. Ei bine, datorită unor împrejurări foarte fericite, eu am avut ocazia, onoarea și norocul de a întâlni o mare parte dintre cei pe care îi admir incurabil și, mai mult decât atât, am avut ocazia să port conversații cu aceștia, să le cer sfaturi și chiar să leg și frumoase prietenii cu unii dintre ei. Anul acesta, chiar de ziua dânsei, am avut ocazia să o cunosc pe mezzosoprana Ruxandra Donose și să o ascult interpretând rolul Iocastei din opera Oedipe, în deschiderea acestei ediții a Festivalului George Enescu. Este una dintre artistele care mă hipnotizează și mă fascinează prin simpla sa prezență, iar în ceea ce privește prestațiile sale scenice… speechless. Face parte dintre acei cântăreți-muzicieni complecși și o ador, pur și simplu. Pentru că tot ceea ce ar urma să scriu ar putea fi detaliat la nesfârșit și pentru că sunt foarte, foarte fericită că a venit la Cluj și am avut ocazia să o reîntâlnesc, dar și foarte mândră de concluziile acestei revederii, am să sar peste toate aceste detalii și am să vă invit să savurați răspunsurile Ruxandrei Donose… Enjoy!

Printre cele mai renumite voci ale generaţiei sale, Ruxandra Donose a atras  aprecierea publicului şi a criticii de specialitate în marile teatre lirice ale lumii şi pe scenele celor mai mari săli de concerte. Vocea sa a fost descrisă ca “incredibil de caldă, în registrul de mezzo-soprană, fluidă şi cu un timbru impecabil”.  Expresivitatea vocii sale, muzicalitatea profundă şi prezenţa scenică elegantă i-au permis să abordeze un repertoriu operatic şi orchestral extins. Începând cu Opera de Stat din Viena, Donose a fost invitată de mari instituţii de cultură din întreaga lume, de la  Royal Opera House Covent Garden din Londra la Metropolitan Opera New York, de la San Francisco Opera la The Opera National de Paris, Berlin, Los Angeles, Munich Madrid sau Tokyo, lucrând cu maeştri ca Claudio Abbado, Sergiu Celibidache, Seiji Osawa, Zubin Mehta, Sir Colin Davis, Charles Dutoit, Christoph von Dohnany, Mariss Jansson, Donald Runnicles, Vladimir Jurowsky, Pierre Boulez şi mulţi alţii.

Ruxandra Donose începe stagiunea 2017-2018 cu o serie de debuturi mult așteptate, care includ rolul Kundry (Parsifal) cu Berlin Philharmonic Orchestra la Baden-Baden Festspiele, sub bagheta lui Sir Simon Rattle, și rolul titular al operei Norma la Opéra de Rouen. De asemenea, interpretează, alături de London Philharmonic Orchestra sub bagheta lui Vladimir Jurowski, varianta concertantă a operei Oedipe de George Enescu în cadrul Festivalului George Enescu de la București, dar și la Royal Festival Hall din Londra.

După debutul său mult aclamat în rolul Eboli (Don Carlo) din 2016, mezzosoprana continuă să exploreze repertoriul dramatic, abordând rolul Elektra într-o nouă producție a operei Orest de Manfred Trojahn la Opera din Zürich. Printre cele mai importante momente ale stagiunii trecute se numără rolul Eduige (Rodelinda) și Octavian (Der Rosenkavalier) la Teatrul Bolshoi și Adalgisa (Norma) la Grand Théâtre de Genève.

Din repertoriul Ruxandrei Donose fac, de asemenea, parte rolurile Arsace (Semiramide) la Lyon și Paris, Komponist și Donna Elvira la Royal Opera House și Opera din Berlin, Carmen în cadrul premierei producției lui Calixto Bieito la ENO și în Cincinnati, rolul titular al operei La Grande Duchesse de Gerolstein în Geneva, Idamante (Idomeneo) la Festivalul Ravinia, alături de James Conlon și Chicago Symphony Orchestra, Octavian (Der Rosenkavalier) la Bayeriche Staatsoper și Opera din Cincinnati, Dorabella (Cosi fan tutte) la Opera din LA și Spoleto, Tamiri (Il Farnace in Paris) la Strasbourg și Mulhouse și Marguerite (La Damnation de Faust) în Seattle. În ultima stagiune a abordat rolul Eduige la Bolshoi și s-a întors la Royal Opera House pentru a relua mult aclamatul său Komponist. În vara anului 2016 a avut loc extraordinarul său debut în rolul Principesei Eboli (Don Carlo) la Grange Park Opera.

În activitatea sa concertistică, Ruxandra Donose este în permanenţă invitată să cânte alături de marile orchestre ale lumii, cele mai recente astfel de evenimente fiind Simfonia a IX-a de Beethoven alături de Philharmonia Orchestra la Festivalul TanglewoodLa mort de Cléopâtre alături de BBC Scottish Symphony Orchestra, Das Lied von der Erde  la Festivalul George EenscuRequiemul de Mozart alături de BBC Scottish Symphony Orchestra, Requiemul de Verdi alături de Czech Philharmonic și Fabio Luisi, Les nuits d’été într-un turneu european alături de Liège Philharmonie, Stabat Mater de Rossini la Royal Festival Hall alături de London Philharmonic Orchestra sub bagheta lui Yannick Nézet-Séguin, L’heure espagnole alături de London Symphony Orchestra și Josep Pons la Barbican și un recital Rosenblatt la Wigmore Hall. Rolul Margueritei din La Damnation de Faust a figurat în permanenţă în repertoriul său concertistic de la prima apariţie ca eroina lui Berlioz alături de Berlin Sinfonie-Orchester şi bas-baritonul Jose van Dam. Alte apariţii în rolul Margueritei sunt cele aflate sub direcţia dirijorului Charles Dutoit, prima alături de Berlin Philarmonic, Tokyo Philarmonic, Tonhalle Orchestra din Zürich, Orchestre National du Capitôle, Orchestre de Paris, Cleveland Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, San Francisco Symphony, și Orchestre Symphonique de Montreal.

Printre rolurile sale se numără și Charlotte – Werther (Royal Opera House, Deutsche Oper Berlin), Cenerentola (Glyndebourne Festival, Liege, Deutsche Oper Berlin), Sesto – Giulio Cesare (Royal Opera House, Glyndebourne, San Francisco Opera, Vienna State Opera), Nicklausse (Royal Opera House, The Met, San Francisco Opera, Opera de Paris), Komponist (Royal Opera House, Deutsche Oper Berlin, Philadelphia), Concepcion – L’heure espagnole (Royal Opera House), Octavian – Der Rosenkavalier (Bayerische Staatsoper and Deutsche Oper Berlin). Înregistrările sale includ Schubert – Standchen for Mezzo-soprano and Male Chorus (Philips), Dvorak – Stabat Mater cu Giuseppe Sinopoli (Deutsche Grammophon), Mahler – Das Lied von der Erde cu Michael Halasz (Naxos), Bach – Mass in B Minor cu Sergiu Celibidache, Beethoven – Ninth Symphony, cu Bela Drahos (Naxos), Cherubino în Le Nozze di Figaro, cu Bertrand de Billy (Arte Nova), La Cenerentola (Opus Arte), Oedipe (Naxos), Songs de Nicolae Bretan (Nimbus), Vivaldi – Farnace (EMI/Virgin) şi multe altele.

Vă mulțumesc din suflet pentru timpul acordat și vă urez bun venit la Cluj! Prezența dvs. în distribuția unui concert ce are loc în orașul nostru este, cu siguranță, un vis devenit realitate pentru toți iubitorii de operă clujeani, cu atât mai mult cu cât avem ocazia de a vă asculta și în cadrul repetiției generale cu public. Cum vă simțiți la Cluj și după cât timp ați revenit pe meleagurile noastre?

Mă simt foarte bine la Cluj și aș vrea să am răgazul de a afla mai multe, de a vedea mai multe și de a simți mai bine pulsul orașului, pentru că este doar a treia oară când mă aflu aici. Ultima dată am fost la Cluj acum 6 ani, cu proiectul Trei Dive, în care am cântat alături de Teodora Gheorghiu și Leontina Văduva un program de arii și cântece de Crăciun, iar prima mea vizită la Cluj pare a se fi întâmplat într-o altă viață (râde). Nu mai țin minte exact când a avut loc, undeva acum 20 și ceva de ani – cred că 25 de ani -, când am interpretat, alături de Filarmonica de Stat, sub bagheta maestrul Erich Bergel, Weihnachtsoratorium de Johann Sebastian Bach.

Cariera dvs. este, a fost și cu siguranță va fi mult timp de acum înainte într-o fulminantă dezvoltare. Acum, în apropierea finalului de an, cum ar arăta o scurtă retrospectivă a celor mai importante realizări de pe parcursul acestuia și cum arată ultimele două luni din 2017 pentru dvs.?

Anul 2017 a fost un an foarte plin pentru mine, dar, de fapt, cred toți anii sunt foarte plini pentru mine, pentru că mă aflu într-o mișcare continuă. Acest an mi-a adus tot felul de noutăți. L-am început întorcându-mă la Opera din Zürich, unde nu mai fusesem de câțiva ani. Dacă ultima dată cântasem Mozart acolo, m-am întors într-un rol extrem de dramatic, și anume rolul Elektra din opera contemporană Orest de Manfred Trojahn, o operă care, deși a fost compusă acum 3-4 ani, a fost deja montată de 5 ori în diverse locații – o operă contemporană care s-a lansat serios. Acest rol este,  după cum spuneam, unul foarte dramatic. Pe parcursul carierei mele, am abordat un repertoriu destul de larg, acoperind toate zonele – de la Baroc, Clascism, Belcanto, Romantism și până la repertoriul contemporan -, purtând, însă, titlul de mezzosoprană lirică, un termen cam vag, care nu știu până la urmă ce desemnează, având în vedere că de multe ori am cântat și roluri de alto. Acum am decis că a venit momentul să intru într-un repertoriu mai dramatic și am început încă de anul trecut cu rolul Eboli din opera Don Carlos de Giuseppe Verdi, rol care a venit ca o bucurie și o revelație pentru mine, dar și ca un mare succes. Am continuat, astfel, cu Elektra la Opera din Zürich, care intră în zona dramatică atât din punct de vedere vocal, cât și scenic. În acest fel am pășit în noua etapă pe care urmează să o umplu cu mult Wagner. Această trecere nu se face brusc și nu cred că trebuie să se facă definitiv – nu înseamnă că odată ce abordez muzica lui Wagner nu voi mai putea cânta altceva sau că nu voi putea privi înapoi din punctul de vedere al repertoriului. Ba chiar îmi doresc să contrazic acest crez general și consider că deja am reușit să fac asta, pentru că, după Elektra, am cântat Der Rosenkavalier la Bolshoi, iar apoi, mi-am petrecut câteva luni bune cântând Bellini – Adalgisa (Norma) la Geneva, rol pe care am avut ocazia să-l cânt deja în patru producții diferite, dar și Norma, rol pe care l-am cântat până acum două săptămâni, într-o producție nouă în Franța, la Rouen. Numesc această experiență Experimentul Norma, pentru că niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să cânt așa ceva. Am fost întrebată dacă mi-am dorit dintotdeauna să cânt acest rol. Nu! Dimpotrivă, (râde) nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că Norma este cunoscut ca fiind rol pentru vocea de soprană și nu avea nicio legătură în mintea mea cu mine. A fost, însă, ideea foarte bine înrădăcinată și insistentă a directorului artistic de la Opera din Rouen de a face Norma cu o mezzosoprană în rolul principal și, mai exact, cu mine. După multe insistențe, am acceptat pentru că mi s-a spus că este vorba despre variantă originală a operei, care urma să fie publicată la Bärenreiter, scrisă pentru mezzosoprană, și pentru că din punct de vedere dramaturgic îmi place ideea – mi se pare firesc faptul că Adalgisa este cea tânără, ingenuă care se uită la Norma ca la un ideal și-și dorește să ajungă ca și ea, iar Norma este marea preoteasă, este mamă și este cumva normal să aibă mai multă greutate și în voce. Când am primit partitura am observat că diferențele sunt nesemnificative, rolul nu devine de mezzosoprană, ci rămâne acolo „sus” unde-l știm (râde). Am stat de vorbă cu unul dintre editorii acestei noi ediții, violonistul, dirijorul și muzicologul Riccardi Minasi, cu care am întregistrat Tamerlano acum câțiva ani. El mi-a povestit cum stăteau lucrurile pe vremea lui Bellini, cum compozitorul făcea modificări în funcție de doleanțele interpreților, rezultând în foarte multe variante ale partiturii, încât numeroasele ediții critice care apar încearcă să restabilească „adevărul”, varianta „finală” a operei respective, după manuscris. Apoi, interpreții veneau cu propriile cadențe și varianțiuni.  La fel se întâmplă și în ziua de astăzi. Dacă ești contemporan cu creația operei, ești și participant la creație și ai posibilitatea de a o modela după vocea ta. Astfel, privind la Norma, poți alege una dintre multitudinea  de variante și cadențe existente – nu sunt neapărat pe cele devenite binecunoscute prin interpretările faimoase ale unor cântărețe precum Callas sau Caballé -, ci pe cele care ți se potrivesc ție sau poți să compui altele. Eu am ales să cânt în majoritate ce era scris, optând însă pentru o altă cadență la finalul ariei Casta diva, care se termină pe nota la din octava mică și nu pe fa2, ca să stabilesc de la început că ne aflăm în alt registru. Între cele două roluri belliniene am mai atins puțin repertoriul german cu Das Lied von der Erde de Mahler în Mexic, o altă lucrare pe care am mai cântat-o și este o plăcere de fiecare dată când o reiau. Dacă până acum două săptămâni am cântat Norma, acum am schimbat repede macazul și cânt Fricka din Aurul Rinului de Wagner la Cluj, iar marți, la București, voi cânta Wesendonck Lieder din creația aceluiași compozitor într-o variantă cu acompaniament de sextet de coarde, foarte frumoasă, adusă în premieră în România în cadrul Festivalului SoNoRo. 

Am avut ocazia și privilegiul de a vă asculta anul acesta și în cadrul Festivalului „George Enescu”, în varianta semiconcertantă a operei Oedipe, sub bagheta lui Vladimir Jurowski, iar acum avem ocazia de a vă asculta în cadrul unui alt festival de muzică clasică, Toamna Muzicală Clujeană, de această dată într-un titlu wagnerian. Mă bucur nespus că organizatorii acestora au făcut posibilă revenirea dvs. în țară, ceea ce se întâmplă destul de rar. Cum sunt percepute aceste festivaluri din România în străinătate și cum primiți dvs. ca interpret de talie internațională invitațiile la acestea? 

Există foarte multe festivaluri în România și toate sunt foarte bune, pentru că oferă ocazia de a face proiecte speciale, existând și posibilitatea de a obține fonduri în cadrul lor. Doar puține dintre ele sunt cunoscute și în afara României, dar ele oferă prilejul de a invita în țară cântăreți din străinătate și, astfel, de a le face mai cunoscute și acolo. Muzicienii care au venit pentru prima dată în România, fie la Festivalul George Enescu, fie la Toamna Muzicală Clujeană, fie la SoNoRo, au fost plăcut impresionați de ceea ce găsesc aici la nivel muzical, la nivel de entuziasm și de interes. Sper ca aceste festivaluri să-și deschidă cât mai mult orizonturile și să reprezinte cât mai multe ocazii de schimb cultural. Eu sunt bucuroasă și onorată de fiecare invitație, pentru că de cele mai multe ori nu ești profet la tine în țară și oamenii nu sunt interesați de ceea ce faci tu pe scenele lumii. Faptul că într-o singură toamnă sunt invitată și la Festivalul Enescu și la TMC și la SoNoRo pentru mine reprezintă o satisfacție deosebită.

Veți interpreta rolul Fricka din Das Rheingold de Richard Wagner, alături de colegi de scenă din țară, dar și din străinătate, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, într-o variantă concertantă a operei. După cum spuneați și în cadrul conversației cu publicul intitulate Stories first, music after, acest rol este primul rol wagnerian pe care l-ați abordat, urmând ca pe viitor să i se alăture Frick din Die Walküre și Kundry din Parsifal. A fost love at the first heard cu muzica lui Wagner? V-ați dorit aceste roluri sau ați ajuns să le îndrăgiți pe parcurs?

Eu cred că întâlnire cu rolurile, în general, se întâmplă atunci când trebuie să se întâmplă și când interesul vine din ambele părți. Noi ne putem dori un anumit rol, dar, în cele mai multe cazuri, acest lucru nu se întâmplă înainte să fii pregătiți să-l cânți. Pentru mine, este cazul să abordez aceste roluri. Gândul meu se îndreaptă către Wagner se de o vreme, de aproximativ 2-3 ani, dar, pe de-o parte, trebuie să existe conjunctura potrivită și, pe de altă parte, am vrut să evit preconcepția conform căreia odată ce cânți Wagner nu mai există cale de întoarcere. Am avut o discuție cu colegul și prietenul meu , dirijorul Donald Runnicles – sub bagheta căruia am cântat de multe ori Mozart, am și înregistrat Requiemul de Mozart, am mai cântat și Don Giovanni sau Bărbierul din Sevilla de Rossini – și i-am împărtășit faptul că mă bate gândul să mă îndrept către Wagner, iar el m-a întrebat foarte serios: „Nu mai vrei să cânți Mozart?!” (râde). Ba da, vreau să cânt Mozart, dar vreau să cânt și Wagner. Pentru mine, drum către Wagner a fost o evoluție, dar sunt, cu siguranță, și cântăreți care se îndreaptă exclusiv către Wagner. În acest sens, aș adăuga și faptul că lumea este foarte dornică de a ne eticheta, pentru că le ușurează sarcinile, în special atunci când ne referim la agenți, producători, dirijori, regizori. Aceste „etichete” îi scutesc de necesitatea de a gândi, pentru că în momentul în care este nevoie de un intrepret pentru un anumit rol, trebuie doar să deschidă „sertarul” cu interpreți care au abordat acel rol. Prea puțini ar îndrăzni să își asume responsabilitatea de a alege pentru Kundry (Parsifal), de exemplu, pe cineva care a cântat La Cenerentola. Evident, acesta este un exemplu extrem. Revenind, mă gândesc de ceva vreme la rolurile wagneriene, dar nu numai la acestea, ci la o schimbare care se manifestă și prin Eboli (Don Carlos de Verdi), Elektra (Orest) și prin alte roluri care vor urma. Această schimbare trebuie să fie făcută, însă, cu atenție, pentru că nu toate rolurile sunt potrivite. De asemenea, dacă încep să cânt Wagner nu înseamnă că voi aborda întreaga paletă de roluri, ci doar cele pe care le consider adecvate vocii și temperamentului meu. Kundry, de exemplu, consider că mi se potrivește „mănușă”, atât vocal, pentru că este un rol care acoperă un ambitus de două octave și jumătate, are dramatism și lirism, dar și actoricește, pentru că este un caracter complex, interesant, misterios, cu multe laturi. Este un personaj central, care îți captează atenția și te îndeamnă să cercetezi și să înțelegi. Îmi place!

V-ați născut într-o familie de muzicieni și ați studiat pianul timp de 6 ani, dar care a fost primul contact cu muzica de operă? Când ați știut că acesta este drumul pe care destinul vi l-a pregătit și cine sunt oamenii care v-au îndrumat primii pași pe acesta?

Primul contact pe care mi-l amintesc cu muzica de operă a avut loc în jurul vârstei de 12 ani cu Walkiria de Richard Wagner. Era pe scenă o doamnă cu o lancie în mână, care stătea pe o stâncă și cânta. N-am înțeles mare lucru atunci, recunosc (râde), dar, fiind pianistă, trebuia să studiem la liceu canto secundar, pentru a ști cum să acompaniem. Primii doi ani de liceu au trecut cumva neobservați, iar în clasa a XI-a am ajuns la clasa profesoarei Maria Serafimovici. O cunoșteam pe dânsa doar de pe holurile liceului, pentru că avea o voce foarte puternică și un temperament debordant, iar mie îmi era frică de ea. Am intrat cu foarte mare teamă la dânsa în clasă, iar ea mi-a cerut să fac o vocaliză. Am întrebat-o cum se face o vocaliză, mi-a arătat, iar apoi eu am făcut acea vocaliză. Când am terminat, s-a ridicat de la pian, a dat cu pumnul în pian și a spus „Fac din tine o mezzosoprană să trăznească școala!” (râde). Eu am rămas uimită, pentru că la examenul de admitere la liceu avusesem vocea în schimbare, nu știam ce mi se întâmplă, dar nu eram în stare să-mi controlez vocea nici pentru a cânta un solfegiu. Mama mea, profesoară de teorie și solfegiu, vine dintr-o familie în care toată lumea avea o voce superbă și era foarte tristă de faptul că fiica ei nu avea niciun pic de voce. Exclamația atât de hotărâtă a doamnei Serafimovici m-a zguduit din temelii. La două săptămâni de la acel moment, clasa de canto principal a dânsei susținea un recital, la care ea m-a rugat să particip cu două piese. Pentru mine, care cântam studii de Liszt și sonate de Prokofiev la pian, acestea nu au pus nici o problemă, le-am învățat și le-am cântat cum puteam și știam eu la momentul acela. Participarea mea la acel recital a fost o surpriză pentru toată lumea – inclusiv pentru mine -, iar profesoara mea de pian nu înțelegea de ce atunci când cântam la pian aveam atât de mari emoții, iar când cântam vocal eram atât de degajată. Atunci s-a sădit sămânța. Mai târziu, în clasa a XII-a, s-a organizat un concert la Ateneu cu corul liceului. Una dintre lucrările interpretate de cor, Dorul de Constantin Baciu, avea nevoie de solo de alto, iar profesorul nostru căuta să găsească o voce potrivită printre elevii liceului. La acel moment am făcut un lucru complet atipic – eu, care eram de obicei atât de timidă, l-am rugat să mă asculte și pe mine, la care nu se gândise pentru că eram elevă la pian După ce m-a ascultat, a hotărât imediat că eu voi cânta acel solo. Concertul respectiv a fost și înregistrat pentru Radio. Atunci, profesorul Ioan Niculescu mi-a spus „Tu trebuie să faci canto! Pianiști sunt mulți, iar talentul tău vocal nu-l au mulți și nu este doar al tău, ci este și al nostru, al tuturor. Dacă nu-l cultivi, săvârșești un furt!”. Cuvintele sale m-au pus pe gânduri și, astfel, am ajuns la doamna Georgeta Stoleriu, care, deși în mod normal nu pregătea particular studenții pentru admitere, a acceptat să mă asculte și să-mi dea o părere. După ce m-a ascultat, a decis că mă va pregăti pentru admitere. M-a pregătit fără niciun fel de pretenție de ordin financiar, dar cu o seriozitate și cu o dedicare absolut exemplare, pentru care o voi pomeni întotdeauna. M-a întrebat dacă aș renunța la pian pentru a da admitere la canto, iar eu i-am spus că nu, pentru că simțeam că pianul îmi aparține, iar canto era ceva ca un fel de vis. Până în ultimul moment, eu m-am pregătit atât pentru admitere la canto, cât și la pian. Doamna Stoleriu s-a retras din comisie, anunțând rectoratul că pregătise pe unul dintre candidați, iar acest gest a fost foarte bine gândit, pentru că în momentul în care am intrat prima la conservator, toată lumea s-a întrebat ce caută „fata lui Donose”, care era pianistă, la canto și au presupus că mă pregătisem cu cineva din comisie. După ce am intrat la conservator, am mai dat câteva concerte de pian. Am cântat cu maestrul Ovidiu Bălan la Bacău un concert pentru pian de Mozart și arii de Mozart în aceeași seară. De asemenea, am cântat concerte la 3-4 piane de Bach la Radio cu foștii mei colegi de liceu, care la acel moment erau studenți la conservator, și aș mai fi continuat, dar, din păcate, nu am putut să le fac pe toate la nivelul la acel nivel.

Aveți o carieră minunată. Călătoriți mult, aveți întotdeauna un proiect în care sunteți implicată și faceți totul la cel mai înalt nivel. Cum se împacă viața de familie cu o carieră atât de frumoasă? Pare imposibil… Cum percep copiii dvs. faptul că mama lor este cântăreață de operă? Doresc să vă urmeze pașii? Cum v-au influențat cele două sarcini cariera, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere al gestionării timpului?

Nu este imposibil, dar este foarte greu – e clar! Cere o foarte mare pasiune pentru ambele și ai nevoie de ajutor, pentru că nu poți să faci totul singur, dar și voință și dorință. Dacă reușești să înțelegi cât de importante sunt amândouă, profesia și familia, te îmbogățești din ambele părți. Felul în care ai contact cu realitatea și cu cine ești tu însuți prin intermediul familiei, este un atu, un avantaj și o bogăție pe care le poți folosi în viața artistică. De asemenea, faptul că ești artist, un profesionist care se preocupă în detaliu de tot ceea ce face și își dorește să se perfecționeze în permanență, te face să te întorci acasă la familie cu un bagaj pe care îl transmiți copiilor. Astfel, copiii mei au văzut toată lumea, vorbesc cursiv trei limbi străine și înțeleg alte trei de la vârste la care alți copii nici nu știu că există alte țări, poate. Au o deschidere aparte către toate domeniile și o experiență care le este de folos. Ei sunt mândri de mama lor, iar eu îi iubesc și sunt la rândul meu mândră de felul în care evoluează. Fiul meu nu dorește să devină muzician, dar fiica mea vrea să devină actriță și cântăreață de pop și musical. În momentul de față, cântă la pian și la violă, iar eu mai intru în amintirile mele de pianistă acompanind-o în concerte. Lucrurile se vor mai schimba, probabil, dar ea are un temperament care îi va permite să devină tot ceea ce-și dorește.

În ceea ce privește sarcina, eu nu am apucat să percep vreo schimbare, pentru că la prima mea sarcină am cântat până înainte cu trei săptămâni de data la care trebuia să nasc și am reînceput să cânt la 5 săptămâni după naștere. Când fiul meu avea 2 luni, l-am pus în traistă și-am plecat de acasă (râde), bineînțeles, însoțită de o bonă, și ne-am întors când avea deja 6 luni. În aceste 4 luni am cântat în producții noi de La Clemenza di Tito (Sesto – debut), în Idomeneo (debut), La Grande-Duchesse de Gérolstein (debut) și Der Rosenkavalier (debut). În tot acest timp alăptam! Nu știu cum am reușit, dar nu am simțit că vocea mea s-ar fi schimbat în mod palpabil. Experiențele diferă, probabil, de la persoană la persoană.

Ați acumulat cunoștințe pe care puțin artiști le dețin, iar experiența dvs. scenică este, într-adevăr, impresionantă. V-ați gândit să începeți o serie de masterclassuri sau să ajungeți vreodată să predați, având în vedere complexitatea evidentă a cunoștințelor dvs. din toate punctele de vedere și în toate laturile acestei meserii?

Da, îmi face plăcere să împărtășesc din cunoștințele și experiența adunate. Am dat deja masterclassuri diverse și am și tineri care îmi cer sfatul pe doversele meridiane unde mă aflu, de fapt, sunt din ce în ce mai mulți. Până acum, însă, nu am putut să mă dedic foarte constant acestei activități, printre spectacole, concerte și călătorii… dar cine știe?!

Vă petreceți foarte mult timp din viața dvs. pe diferite scene, în diferite opere din cele mai diverse etape stilistice, compozitori și stiluri. Mai aveți timp și dorința de a asculta muzică în timpul liber, iar când faceți acest lucru, ce gen de muzică alegeți? 

Sincer, nu prea mai am timp să ascult muzică în timpul liber, dar îmi doresc să schimb acest lucru. În momentul în care din punct de vedere profesional ai ajuns unde ți-ai propus, începi să cauți alte lucruri care să-ți ofere satistacție, iar pe mine mă bucură foarte tare atunci când ascult muzică ușoară românească mai veche și mai nouă. Acest lucru a pornit de la dorința de a-i familiariza și pe copiii mei cu ea. Muzica românească veche mă umple de nostalgie, pentru că atunci când eu eram copil, tata era în juriu la concursurile naționale de muzică ușoară, ceea ce m-a făcut să fiu martor la primele audiții ale acelei perioade. De asemenea, familia din partea mamei mele vine din Dobrogea, iar mătușa mea a cântat în tinerețe muzică populară dobrogeană. Și bunica mea cânta și este fantastic să auzi aceste cântece interpretate de oameni care nu sunt cântăreți, dar care le cunosc de la sursă, din generație în generație. Unele dintre acestea sunt foarte dificil de cântat și mi-aș dori să le cânt și eu! Cred că am o întoarcere emoțională la rădăcini… Astfel, ascult tot felul de muzică, mai ales datorită copiilor mei, care sunt la curent cu cele mai în vogă hituri. Chiar aseară mi-a spus fiica mea „Trebuie să asculți The Cure a lui Lady Gaga!” și asta am făcut, iar apoi m-am trezit dansând în fața oglinzii (râde). De asemenea, mi-a recomandat Don’t rain on my parade cu Barbara Streisand, care este absolut senzațională. Așadar, îmi plac titlurile recomandate de fiica mea!

Ați abordat o paletă extrem de largă din punct de vedere repertorial, de la Baroc la muzica contemporană, de la Haendel la Mozart, Bellini, Rossini, Verdi, acum Wagner și diverși compozitori contemporani. Care considerați că este zona de comfort a vocii dvs., unde vă simțiti cel mai bine și de ce?

Mi-e, cu siguranță, greu să răspund, pentru că am avut diverse perioade. Întotdeauna m-am simțit foarte bine în belcanto. Nu știu de ce. Poate că ar trebui să analizăm acest lucru (râde), pentru că belcantoul este foarte dificil de abordat, iar aici nu mă refer doar la amploarea frazelor, la virtuozitate, la pianissime și messa di voce, ci la stilul de frazare specific. Acesta este foarte special și are de a face atât cu limba italiană, cât și cu un simț muzical, care se poate educa doar cu sudoarea frunții. Unul dintre primele mele roluri a fost Romeo din I Capuleti e i Montecchi de Vincenzo Bellini, pe care l-am cântat la Teatrul din Bassel, unde mi-am făcutul debutul internațional și unde am lucrat cu un dirijor italian, un mare specialist în muzica italiană și în belcanto, Maurizio Barbacini. El mi-a spus din primul moment că m-am născut cu Bellini în brațe, pentru că simt frazarea acestui stil, lucru pe care nu pot să-l explic. Nu știu dacă ține de muzicalitate sau de o percepție a stilului provenită din educația mea muzicală precendentă, dar acest tip de frazare mi se pare perfect natural. Am aflat cu mult timp mai târziu că nu este deloc de la sine înțeles și că există foarte mulți cântăreți și dirijori care fug de belcanto sub pretextul că muzica este prea simplă, când, de fapt, această „simplitate” apelează la o muzicalitate și o maleabilitate intrinsecă ce le crează dificultăți. În concluzie, mă simt foarte bine în belcanto, iar când spun belcanto mă refer la Bellini, Donizetti și Rossini. Pe de altă parte, atunci când cânt Haendel, mi se pare că asta este tot ce vreau să cânt vreodată. Muzica barocă are și ea pagini fantastice! Și cu Mozart mă simt foarte bine. Am fost o pianistă mozartiană, ca să zic așa, și am crescut incusindu-mi eleganța și „zâmbetului lui printre lacrimi”. Însă, nu este un compozitor ușor de cântat vocal. Atât Barocul, cât și Mozart și Belcanto sunt centrul gravitațional al vocii și al tehnicii. Atâta timp cât poți să le cânți și te poți întoarce oricând la ele, înseamnă că vocal e totul în ordine.

Să rămânem în aceeași sferă a conversației, cea a repertoriului. Cu cât timp înainte alegeți rolurile pe care le veți aborda și pe ce criterii? Programați aceste debuturi în vreun fel?

În alegerea rolurilor pe care urmează să le abordez este vorba despre o combinație între experiență – sau instinct, dacă ne referim la începutul carierei – și o înțelepciune care să te împiedice să te „întinzi mai mult decât îți este plapuma”. Mi s-a întâmplat să-mi întind limitele, dar, până acum, nu s-au rupt (râde). Toate acestea vin din educația muzicală, din atenția cu care îți cunoști și respectiți posibilitățile. Mi s-au oferit roluri care ar fi fost foarte tentante dintr-un anumit punct de vedere, dar care nu erau pentru mine. De exemplu, dacă mi se oferă Azucena, mă simt flatată, dar nu înseamnă și că ar fi bine să o cânt. Sau mi s-a oferit, de exemplu, Despina din Cosi fan tutte – uneori se face cu mezzosoprană -, dar, deși vocal era posibil, temperamentul și prezența mea scenică sunt în completă contradicție cu rolul. Tu trebuie să știi ce poți să cânți și ce ți se potrivește! Am avut și sfătuitori buni lângă mine, dar, în ultimă instanță, trebuie să simți. Vorbeam cu Paul Gay, care a interpretat rolul Oedipe la Festivalul George Enescu și care a învățat acest rol pentru cele două concerte cu London Philharmonic Orchestra, de la București și de la Londra. El mi-a spus că în momentul în care i s-a propus acest titlu a ascultat lucrarea, s-a uitat în partitură și a simțit că acest rol este înăuntrul său și așteaptă să iasă afară. Nu doar că poate să-l facă, ci chiar că îi aparține. Sunt roluri pe care știi că ai putea să le cânți, dar și roluri la care exclami „Ah! Acesta este al meu!”. De multe ori, aceste roluri nu sunt cele arhicunoscute, ci roluri pe care le asculți pentru prima dată. Astfel, cred că este o combinație între ceea ce-ți apare în cale și felul în care știi să alegi, iar aceste alegeri se fac prin prisma bagajul de cunoștințe și a ceea ce simți.

Eu mi-am dorit să cânt Wagner, dar nu am programat nimic. Dintr-o dată, s-a deschis o ușă. Mai multe teatre, independent unele de altele, mi-au propus exact ceea ce eu voiam să cânt.

Un alt avantaj pe care îl aveți este posibilitatea uriașă de a vă adapta de la un rol la altul, de la belcanto la Wagner, de la Baroc la Mozart și așa mai departe… Foarte puțini soliști sunt capabili de o asemenea maleabilitate! Cum reușiți? Care este secretul acestei capacități?

Într-adevăr, am capacitatea de a mă adapta foarte rapid. Mă transpun la fiecare rol în stilul, atmosfera și limba acestuia. Iar limbile străine sunt foarte importante și sunt un atu extraordinar de mare pentru carieră, pentru capacitatea de a înțelege ceea ce faci. De exemplu, eu nu vorbesc limba rusă, din păcate. Am cântat în această limbă la Salzburg cu Claudio Abbado și, având coach de limbă, cântam și vorbeam într-o rusă impecabilă, știam perfect ceea ce spun, atât ca sens general, cât și ca traducere mot-à-mot, dar sentimentul de a cânta într-o limbă pe care nu o înțelegi nu poate fi același cu sentimentul pe care îl ai când și vorbești limba respectivă. De aceea, mă apropii cu mare sfioșenie de repertoriul rusesc. Nu simt că pot să deschid toate portițele către sufletul meu atunci când cânt în această limbă, pentru că nu o vorbesc. Un sfat pe care-l dau tuturor tinerilor cântăreți: învățați limbi străine! Atmosfera, stilul, limba, istoricul lucrării îți înlesnesc abordarea și înțelegerea acesteia și, astfel, adaptarea la fiecare rol este mult mai rapidă.

Cariera dvs. este, după cum am mai spus, impresionantă. Sunteți un muzician desăvârșit cu o inteligență aparte și, în același timp, o cântăreață de excepție. Se spune că succesul în orice domeniu poate fi ilustrat de raportul 99% muncă și 1% talent. Cum arată acest raport muncă-talent pentru artistul Ruxandra Donose? 

Nu m-am gândit niciodată la asta, dar cred că este vorba despre 50% muncă și 50% talent. Într-adevăr, am muncit, dar nu sunt nici persoana care să uite noțiuna timpului studiind – pentru că nu am timp (râde)! Sunt pusă în situația de a învăța foarte multe lucruri extraordinar de repede. Astfel, cred că este un echilibru între talentul muzical, vocal, instinctul pentru frazare, format de o anumită cultură și bagaj informațional – care reprezintă o muncă ce s-a petrecut înainte, în toții acei ani ai copilăriei în care studiam la pian în loc să mă joc cu copiii afară – și munca concretă de fiecare zi la proiectele care apar. Dar repet, în cazul meu, munca nu a fost cea mai semnificativă parte. Am fost privilegiată, am avut din toate cele necesare pentru această vocație.

Vă mulțumesc încă o dată pentru această întâlnire și pentru minunatele răspunsuri! În finalul interviului, aș dori să vă cer un sfat în numele tuturor tinerilor care iubesc muzica de operă și se visează pe scenă și pentru care sunteți un ideal, un erou. 

Trebuie să-și acordeze instrumentul – întreg corpul – cu înțelepciune, cu toate cunoștințele posibile pe care le pot acumula, dar și cu o bună condiție fizică, pentru că, astfel, instrumentul lor capătă „culoarea” pe care trebuie să o aibă, iar aici nu mă refer la culoarea vocală. Trebuie să cunoască cât mai multe limbi străine, să citească, să citească și să citească, să fie curioși și perseverenți, dar, nu în ultimă instanță, să nu uite niciodată de ce și-au ales acest drum, să nu uite că le place ceea ce fac. Trebuie să ne placă cu pasiune, cu entuziasm, cu dăruire, așa cum ne place ceva ce facem de bună voie. Nu poți să duci această meserie, nu te poți lupta cu toate greutățile unei asemenea cariere și nu poți să cânți ani la rând fără să-ți placă cu adevărat. Trebuie să iubești ceea ce faci și nu trebuie să ajungi în punctul în care să uiți acest lucru.

7

You might also like