De vorbă cu Ștefan Pop

Am o admirație aparte pentru cei care pleacă din țara noastră și ajung pe cele mai mari scene ale lumii, iar cel cu care am purtat conversație pe care sper din suflet că vă va face plăcere să o citiți nu este numai român, ci este și bistrițean și se mândrește cu acest lucru. A absolvit Liceul de Muzică din Bistrița și Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, devenind la scurt timp câștigătorul a două dintre cele mai importante concursuri de canto din lume și în distribuțiile producților tuturor teatrelor importante din lume! La vârsta de 30 de ani și peste 7 ani de carieră internațională, are un repertoriu vast, cuprinzând titluri precum Rigoletto, Don Giovanni, Norma, Boema, Traviata și multe altele, și este în plină ascensiune. Ultimii doi an au fost cei mai înfloritori și se anunță proiecte la fel de importante în viitorul său, dar mai multe ne va spune chiar el. Ladies and gentlemes… Ștefaaaan Pop!

Tenorul Ștefan Pop s-a născut în Bistrița în anul 1987. A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca și a câștigat numeroase concursuri de specialitate, precum „Sigismund Toduță” (2007), „Hariclea Darclée” (2007), „Marțian Negrea” (2008), „Ion Perlea”, „Sabin Dragoi” (2009), cele mai importante fiind International Music Competition din Seoul (2010) și „Operalia” (2010), unde a câștigat premiul I și premiul publicului.

Are o activitate bogată, având colaborări cu majoritatea Filarmonicilor din România (București, Târgu Mureș, Iași, Timișoara, Oradea), de menționat fiind prima audiție absolută a Colinda balada op.46 de György Kurtág, interpretată alături de orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, din martie 2009.

Tenorul a debutat în stagiunea 2008-2009 a la Opera Maghiară din Cluj în rolul lui Paolino din opera Il matrimonio segreto și la Opera Națională din Timișoara în rolul lui Nemorino din Elixirul dragostei. În decembrie 2009 a avut loc debutul său internațional cu rolul Alfredo din La Traviata, în producția lui Franco Zefirelli, la Teatro dell’Opera din Roma. La scurt timp după acesta, a început colaborarea cu teatre prestigioase din Europa: Opera Națională din Atena, Opera de Stat din Viena, Teatro Verdi Trieste, Opera de Stat din Hamburg, Opera din Frankfurt, Teatrul „Carlo Felice” din Genova, Teatrul Massimo din Palermo (alături de Mariella Devia), Opera din Tel-Aviv și multe altele.

A interpretat rolul Nemorino in L’Elisir d’amore la Teatro Verdi Trieste în 2010 și a debutat în rolul Elvino în opera La Sonnambula la Opera de Stat din Viena în același ani, iar mai târziu, a debutat la Opera din Zürich în rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Versi și în Seoul, ca Ducele di Mantova din Rigoletto, operă a aceluiași compozitor. A fost invitat în trei concerte alături de soprana Angela Gheorghiu în Seoul și Shanghai. În Februarie 2012, Ștefan Pop a debutat la Opera din Paris în rolul Ducelui di Mantova din Rigoletto, iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Royal Opera House, interpretând rolul Nemorino. Decembrie 2013 i-a adus debutul în rolul Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București, la Opera Rijeka (Croația), în martie 2014 și în Hong Kong, în mai 2014.

În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo într-o variantă concertantă a operei La Boheme de Giacomo Puccini la Salla Pleyel din Paris, alături de Patrizia Cioffi. Mai târziu, în august 2014, a debutat în rolul cântărețului italian în opera Der Rosenkavalier în cadrul Festivalului de la Salzburg. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni la Opera Bastille din Paris, sub bagheta lui Alain Altinoglu.

Tenorul a pășit pe scenă alături de unii dintre cei mai importanți cântăreți de operă, printre care se numără Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura, Thomas Hampson, Erwin Schrott, dar și sub bagheta dirijorilor Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Paolo Longo și Luciano di Martino.

Dragă Ștefan, mă bucur să ne revedem la Bistrița după o perioadă destul de îndelungată! Îți mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta realizarea acestui interviu și îți urez un călduros „Bun venit acasă!”. Cum se simte vacanța după o stagiune plină de realizări și după succesul răsunător de la Bologna?

După 7 ani de carieră în care nu am avut nicio vară liberă, am simțit nevoie de a-mi lua o vacanță, pentru a mă bucura de timpul petrecut acasă și pentru odihnă, atât psihică, cât și fizică… Vreau să mă ocup puțin de mine. Mă bucur să fiu acasă, pentru că Bistrița este atât de liniștită, încât aici îmi încarc cel mai bine bateriile!

De la începutul carierei mele, mi-am petrecut verile cântând. De două ori am fost la Sanxey, o dată la Taormina, la Salzburg, la Arena di Verona, iar în țară, am venit doar pentru câteva zile, uneori am și cântat câte un concert, dar nu am avut o vară întreagă liberă. Chiar simțeam nevoie de o vacanță după ultimii doi ani, în care am debutat în 5 roluri, toate foarte dificile și foarte diferite, Roberto DevereuxLucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti), Norma (Vincenzo Bellini), trei titluri de belcanto pur, Atilla (Giuseppe Verdi) și La Boheme (Giacomo Puccini).

Deși am primit oferte și pentru această vară, am decis să nu le accept, tocmai pentru a mă odihni, iar imediat după concertul de la Bistrița, mă voi întoarce în Italia, unde voi relua studiul.

Și bistrițenii se bucură că te-ai întors acasă și că vor avea ocazia de a te reasculta! De cât timp nu ai mai cântat la Bistrița și cum ai primit invitația de a realiza un concert cu ocazia zilelor orașului? Cine sunt cei care vor urca cu tine pe scenă? 

N-am mai cântat la Bistrița de aproape doi ani, de la momentul în care am primit, alături de soprana Anita Hartig, titlul de cetățean de onoare al orașului. Sunt fericit că voi cânta acasă, pentru că familia mea și prietenii mei au ocazia să mă vadă pe scenă și, deși i-am dus pe părinții mei cu mine aproape peste tot unde am cântat, nu toți cei dragi mie au această posibilitate.

Inițial, doream să realizez un concert ceva mai complex, asemănător cu „Pavarotti și prietenii”, care să poată fi vizionat în direct la televiziunile naționale, dar din cauza unor neînțelegeri birocratice de ordin financiar acest lucru nu a fost posibil. Poate la anul… Astfel, alături de Primărie și de Consiliul Local, am ajuns la concluzia că Zilele Bistriței vor fi sărbătorite cu un concert Ștefan Pop și prietenii, mai exact soprana Cristina Păsăroiu și Alin Anca, pe data de 19 august, pe Pietonalul Liviu Rebreanu.

După cum ai menționat și tu, cariera ta este din în ce în mai înfloritoare, repertoriul tău este din ce în ce mai diversificat, mai complex, cucerești scene noi, cu parteneri de scenă cu renume, iar criticii te apreciază și chiar te compară cu Luciano Pavarotti. Care sunt highlight-urile următoarei perioade, în ceea ce privește cariera ta? Vom avea ocazia să te ascultăm pe scena teatrelor lirice din țară, la Cluj, București, în stagiunea care urmează?

Din luna octombrie și până în iunie voi fi foarte ocupat, zburând de la un spectacol la altul. În octombrie plec în Japonia, unde voi cânta Norma cu Mariella Devia, iar apoi, La Traviata la Florența, dar aceasta este în curs de confirmare. În lunile decembrie și ianuarie voi cânta Rigoletto la Parma cu Leo Nucci. El spune că va fi ultima sa reprezentație a acestui spectacol și este foarte posibil ca așa să fie, pentru că într-adevăr, spectacolul va avea loc la Teatrul Reggio di Parma (Casa Verdi). Imediat după acest spectacol voi începe repetițiile pentru Norma la Genova cu Mariella Devia, iar apoi mă voi întoarce la Parma pentru Roberto Devereux, unde voi fi din nou alături de Mariella Devia. Apoi, o să debutez în Simone Boccanegra de Giuseppe Verdi la Bologna, după care voi cânta din nou Norma cu Mariella Devia, la Veneția. Aceste angajamente se întind până la finalul lunii mai, iar apoi, în luna iunie m-aș putea întoarce în țară, dacă voi primi propuneri în acest sens. În toamna anului viitor mă reîntorc la Veneția pentru La Traviata, unde în rolul Violettei va debuta Nadine Sierra.

Sunt mulțumit de traseul carierei mele. Nu vorbim de Metropolitan, La Scala sau Covent Garden, dar atâta timp cât feedback-ul publicului este pozitiv și criticii sunt mulțumiți, mă declar și eu mulțumit.

Mi s-a propus să debutez în Don Carlo, alături de Placido Domingo la Valencia, dar studiind mai atent pe partitură am decis că nu este momentul să mă avânt. Știu că maestrul Domingo a cântat acest rol în jurul vârstei de 25 de ani, iar eu am 30, dar eu nu vreau să-mi iau pe nimeni drept exemplu. Vreau să merg încet, dar sigur. Consider că dacă aș fi debutat în acest rol m-aș fi expus și nu-mi doresc acest lucru. Poate am făcut alegerea bună, poate nu… Dar mai am timp, am doar 30 de ani și vreau să cânt până la 60 de ani. După Norma de la Napoli, am primit oferte de a debuta în Andrea Chenier. Probabil că dacă aș fi cântat Don Carlo, aș fi primit oferte pentru Otello (râde).

În cei 7 ani de carieră ai avut parte de o ascensiune impresionantă,  nu doar în ceea ce privește contractele, dar și ca tehnică vocală și interpretare. Ai fost înzestrat de la natură cu un talent imens, dar cine sunt oamenii care ți-a îndrumat pașii și îi consideri responsabili de ceea ce este Ștefan Pop astăzi?

În primul rând, am avut norocul de a fi descoperit. Eu voiam să dau la Conservator în Cluj și să mă axez pe folclor, dar profesorul meu de canto din liceu, domnul Marian Țigănilă, m-a îndrumat spre operă. În timpul Conservatorului am studiat cu Marius Vlad Budoiu și a fost un început bun, iar apoi, m-am pregătit cu Corneliu Murgu pentru Operalia. După ce mi-am început în adevăratul sens al cuvântului cariera, am studiat timp de trei ani cu Ion Buzea, care m-a ajutat mult din punct de vedere muzical și în ceea ce privește experiența ca tenor.

În ultimii doi ani, foarte multe lucruri s-au schimbat. În jurul vârstei de 27 de ani am observat o schimbare. Acum am și eu 30 de ani și corpul s-a maturizat, nu mai sunt un copil. Am început să studiez în Italia cu un tenor căruia nu-i voi da numele, apoi cu un bariton și m-am oprit la Bonaldo Giaiotti care este cel mai mare bas italian. Mi-a fost recomandat de o pianistă din Coreea pe care am cunoscut-o la Operalia. La început am fost reticent, gândindu-mă cum îmi va exemplifica mie acutele un bas, dar am hotărât să încerc și pot să spun că mi-a schimbat viața. Studiez de doi ani cu el și am învățat de la el tehnica vechii școli italiene de cânt, adevăratul cânt în mască și legătura între mască și corp.

Ceea ce eu sunt astăzi, pot să spun că este rezultatul triunghiului Ion Buzea – Bonaldo Giaiotti – Nello Santi. După 200 de reprezentații de La Traviata,  am avut ocazia să cânt acest titlu sub bagheta maestrului Nello Santi, iar această experiență mi-a schimbat viziunea despre cântat. Mi-a dat câteva sfaturi foarte importante și ascultam tot ce spune întregului ansamblu, inclusiv la repetițiile cu orchestra. Spunea că Ogni nota merita il suo tempo („Fiecare notă merită timpul ei”). Nu fiecare măsură sau frază, ci fiecare notă! De asemenea, de la el am învățat că a fi umil te va face mare. Trebuie să fim umili în fața partiturii, pentru că partitura este ca Biblia, iar teatrul este Biserica. De când am auzit aceste două lucruri de la el, mi-am schimbat total modul de a gândi. După ce am cântat La Traviata sub bagheta sa, m-a rugat să-i cânt o frază din Norma și a zis „Bine! Noi vom face Norma împreună”. La acel moment nu mi-a venit să cred! „La 28 de ani, Norma?! Del Monaco, Giacomini cântau Norma!”, mă gândeam eu. Ei bine, cu Norma am descoperit ce înseamnă, de fapt, să cânți cu corpul și am legat vocea de corp, iar efectul sonor este cu totul altul. Simt că nu am limite! Deși există zile mai bune sau mai puțin bune, sunt foarte conștient de ceea ce fac tehnic și nu vreau să mă abat de la acest drum, pentru că îmi dă siguranță și liniște. Chiar și Bonaldo a trecut prin diverse schimbări în tehnica vocală, dar descoperind această tehnică, a reușit să cânte toată viața. În general, toți cântăreții întâmpină dificultăți după 5-6 ani de carieră, iar acesta este momentul în care se face selecția naturală. Eu am avut din totdeauna o ambiție de fier și merg pe principiul că dacă alții pot, pot și eu. În fața lui Dumnezeu toți suntem egali, iar dacă el mi-a dat tot ce am nevoie pentru a cânta, voi cânta. Poate că dacă nu eram atât de credincios nu reușeam să ajung atât de departe, pentru că tot ce am făcut până acum am făcut prin credința și voința mea.

Studiez, de asemenea, cu un pianist foarte experimentat de la Teatro Reggio di Parma. Succesul debutului în Lucia s-a datorat celor trei săptămâni în care am studiat alături de pianistul meu și celor două săptămâni de studiu cu Bonaldo.

În primii ani de carieră am cântat foarte mult și am studiat puțin, dar acum m-am hotărât să iau studiul în serios și să merg în Italia de fiecare dată când am ocazia. În ultimii doi ani am venit acasă doar pentru câteva zile, iar  acum este prima pauză mai lungă pe care am luat-o. Studiul contează foarte mult și rezultatele sunt vizibile, dar contează foarte mult cu cine studiezi. Consider că am evoluat foarte mult, iar acest lucru se vede în debuturile în 5 roluri diferite într-un timp atât de scurt, ceea ce a reprezentat o provocare, iar mie îmi plac provocările. Imediat după debutul în Norma, am învățat în patru zile Roberto Devereux, am debutat și sunt mulțumit de rezultatul final, deși este un rol foarte dificil.

Realizările tale de pe parcursul celor 7 de ani de carieră depășesc cu mult cele ale unor cântăreți cu dublul experienței tale și ești încă la început! Ai încercat vreodată să ierarhizezi această multitudine de realizări? Care sunt cele mai importante și marcante asupra carierei tale?

În mod cert, prima realizare majoră a fost câștigarea concursului Operalia. Povestea din jurul participării la acest concurs este foarte interesantă, pentru că eu aveam 22 de ani când m-am înscris la concurs și 23 de ani când a avut loc acesta. Eram foarte tânăr și inconștient! Faptul că am cântat la nunți timp de vreo 7 ani a fost un atu pentru mine, pentru că emoțiile distructive au dispărut. Eu nu am mers la aceste concursuri cu gândul de a câștiga marele premiu. Nu-mi dădeam nici măcar șansa de a ajunge până în finală. Tot ce-mi doream era să câștig aproximativ 10 000€,  pentru a-i cumpăra tatălui meu un tractor. Poate părea banal, dar este ceva ce mi-a dat o energie incredibilă. Și am mers la Seoul, care mie mi s-a părut cel mai greu concurs, pentru că a trebuit să cânt 12 arii, în limbi diferite, printre care și coreeana, dar am luat premiul I. Cât despre Operalia, am participat pentru că-mi doream să-l cunosc pe Placido Domingo și să ajung în finală pentru a cânta la Teatro alla Scala. Cine nu-și dorește la 22 de ani să cânte la Teatro alla Scala?! Când am realizat că sunt în finala concursului, eram deja mulțumit. Am cântat cum am știut mai bine ca să văd dacă mă place publicul de la La Scala, iar dovadă mai mare decât premiul publicului nu aș fi putut primi. Acesta este mai important pentru mine decât premiul I, pentru că, după atâtea spectacole în Italia, știu ce cât de mult înseamnă aprecierea publicului italian. Iar acum, după ediția de anul acesta a concursului, mă bucur foarte mult pentru reușita Adelei Zaharia de la Operalia!

Acest concurs a fost pentru mine o rampă de lansare, pentru că acolo m-au văzut 12 directori ale celor mai importante teatre și am primit contracte pe următorii 3 ani. Am început să cânt la Viena, Paris, Londra… În afară de Metropolitan, am cântat pe toate scenele importante din lume. Un alt atu al meu a fost vârsta, pentru că la 22-23 de ani nu ești destul de conștient să-ți asumi anumite responsabilități, iar publicul nu te judecă atât de aspru. De vreo 3 ani încoace, nivelul este altul, sunt privit mult mai în detaliu de public și de critici. În concluzie, Operalia a fost o experiență frumoasă, foarte importantă în cariera mea. Iar apoi, în fiecare teatru în care  am cântat a trebuit să reconfirm ceea ce ei au văzut și au crezut în mine.

Dintre cele mai importante realizări ale mele fac parte, de asemenea, concertele alături de Angela Gheorghiu, La Traviata cu Edita Gruberova și cu Mariella Devia, care a fost pentru mine o revelație, pentru că, din punct de vedere tehnic, ea este ceva extraordinar. Cea mai mare amprentă asupra carierei mele, după Operalia, este, cu siguranță, întâlnirea cu Nello Santi. El are 87 de ani, a studiat cu Toscanini și i-a dirijat de la Di Stefano, Corelli, Del Monaco pe toți artiștii mari de până acum.

După ce ai pășit pe aproape toate scenele marilor teatre din lume, care sunt diferențele observabile între România și străinătate, în ceea ce privește publicul și critica? De asemenea, există diferențe majore de nivel între echipele de producție și ansamblurile din România și cele din afara țării? Care este percepția acestora asupra muzicienilor români?

La început, impresarii și agenții erau sceptici când aflau că vin din România, dar nu din cauza faptului că țara noastră nu este cunoscută ca având o tradiție în arta lirică. Dimpotrivă! Întotdeauna în distribuția producțiilor importante ale teatrelor din Europa au existat și artiști români, precum Nicolae Herleea, Lucia Stănescu, Virgiana Zeani, Ion Buzea, Viorica Cortez, Alexandru Agache, Elena Moșuc, Angela Gheorghiu, George Petean… Dar se considera că în România cultura este subapreciată.

Primul fragment de muzică de operă pe care l-am ascultat a fost Che gelida manina  în interpretarea lui Luciano Pavarotti, iar anul acesta am debutat la Parma în La Boheme în exact aceeași producție, realizată acum aproximativ 25 de ani la Los Angeles, dacă nu mă înșel. Cu siguranță mama operei este Italia. Acolo, publicul apreciază altfel. Se spune că la Parma este cel mai exigent teatru și este adevărat. Se simte de pe scenă o energie aparte care vine dinspre sală, pentru că publicul, pe lângă faptul că este foarte cunoscător în domeniu, este și foarte atent și așteaptă orice prilej de a se exprima… pozitiv sau negativ. A avut loc acolo o reprezentație de La Traviata în care, după actul I, s-a închis cortina de fier, cea utilizată de obicei în caz de incendiu, și s-a anulat spectacolul, pentru că Violetta nu era pe placul publicului. După ce am cântat Che gelida manina nu a aplaudat nimeni până ce nu s-a strigat primul Bravo de la loggione. Cea mai mare satisfacție apare când, după spectacol, publicul fidel al teatrului mă abordează și-și exprimă uimirea vis a vis asemănarea mea cu Pavarotti, atât din punct de vedere vocal, cât și vizual (râde). Aceste aprecieri îți conferă atât curaj, cât și o responsabilitate imensă. Idolul meu este Luciano Pavarotti și este o onoare să fiu comparat cu el, dar eu nu voi fi al doilea Pavarotti, ci primul Ștefan Pop. Fac parte din distribuția a 2 titluri dintre cele 5 care vor fi puse în scenă stagiunea viitoare la Parma, Rigoletto cu Leo Nucci și Roberto Devereux cu Mariella Devia. Emoții vor fi cu siguranță, dar merg cu brațele deschise!

În concluzie, publicul din Franța, Viena, din teatrele mari din Germania și de la Convent Garden, dar mai ales din Italia și din Spania, este expert în operă, pentru că acolo opera se „mănâncă pe pâine”, ca să zic așa.

Omul simplu care merge la operă, merge fie deschis, fără nicio așteptare, fie cu foarte multe așteptări. Diferența dintre România și, de exemplu, Italia este că publicul italian care merge la operă cu foarte multe așteptări, are și foarte multe cunoștințe în domeniu și foarte multe spectacole vizionate și audiate. Sunt oameni în publicul teatrelor importante, precum cel de la Parma, care frecventează opera de 60 de ani! Acei oameni au ca termen de comparație cântăreți și dirijori de cel mai înalt nivel. Vorbim de teatre unde au avut loc premierele absolute ale capodoperelor genului, care au fost dirijate chiar de compozitorii acestora. Îți dai seama ce înseamnă pentru mine atunci când un om cu o asemenea experiență mă abordează după spectacol cu lacrimi în ochi și-mi spune că o asemenea interpretare n-a mai avut ocazia să asculte de 25 de ani, în condițiile în care în acel teatru al cântat Pavarotti, Corelli… Publicul italian are inclusiv cunoștințe de tehnică vocală, iar atunci când fac o apreciere folosesc termeni de specialitate!

În România, publicul pretinde a fi cunoscător, dar procentul celor a căror părere este cu adevărat avizată este foarte mic. Dacă în Italia 80% din public este cunoscător, cu vârste de peste 50 de ani și cel puțin 20 de ani de operă, 10% turiști și 10% tineret și oameni care vin la operă din curiozitate, în România, 80% din public merge la operă fără a se aștepta la ceva anume, se bucură de ceea ce li se oferă indiferent de nivelul spectacolului. Majoritatea celor care se pretind cunoscători de operă nu au cântat niciodată la un instrument, nu au făcut nici măcar figurație într-un spectacol de operă, dar au așteptări ireale de la interpreți și critică nefondat. Îi întreb: „Ai cântat vreodată? Nici măcar în cor la biserică?!” Și atunci cum poți să îți dai cu părerea despre vibratoul meu?! Acest lucru mă deranjează atât aici, cât și în străinătate, dar în Italia critica este mult mai obiectivă. Acolo nu se plătește critica, cum se practică în alte locuri. Întotdeauna vor găsi ceva de criticat, în special dacă nu ești italian, pentru că ei țin cu artiștii lor, contrar a ceea ce se întâmplă în România, unde întotdeauna invitații străini sunt mai apreciați, indiferent de prestația lor, iar românii sunt mai aspru criticați. Perfecțiunea nu există! Dacă ar exista, nimeni nu ar mai cânta. Fiecare cântăreț este diferit în felul său și își pune amprenta pe rol, chiar dacă acesta este deja scris.

Publicul obișnuit din România este, cu siguranță, mult mai călduros, te primește cu brațele deschise. Îmi scriu oameni din Cluj, București, Timișoara pe rețelele de socializare și mă întreabă când mai vin să cânt în țară. Eu le spun că vin cu drag când programul îmi permite.

În România, școala de instrument este foarte bună. Nu cred că este teatru în care am cântat și nu am întâlnit cel puțin un instrumentist sau un corist român. Problema nivelului din România nu este școala, ci ceea ce se întâmplă mai apoi în teatre. Noi avem 5-6 teatre mari în țară și tocmai din acest motiv nivelul ar trebui să fie mai ridicat, dar instrumentiștii și cântăreții buni pleacă în străinătate. Norocul este că uneori ansamblurile noastre au ocazia să lucreze cu dirijori buni, precum David Crescenzi, și se dezvoltă. Am constat că în România, nu doar în teatre, ci în general, oamenii nu-și asumă responsabilități. Totul este făcut doar ca să fie făcut. În străinătate, se pune mult mai mult accent pe disciplină și implicare în tot ceea ce se realizează. Acolo, cei din cor cântă foarte bine! Tenorii din corul Operei de la Napoli au niște acute incredibile, iar orchestrele sună neașteptat de bine. Dacă există probleme într-una dintre partidele orchestrei, se lucrează individual, iar cei care nu îndeplinesc cerințele dirijorului sunt penalizați la salar sau au parte de alte tipuri de sancțiuni. Eu am făcut 12 de ani de vioară și știu ce înseamnă. Este nevoie de mult studiu. O altă problemă este faptul că în teatrele din țară se fac foarte multe compromisuri. Sunt foarte mulți cântăreți, atât coriști, cât și soliști care nu mai sunt apți de a-și practica meseria, dar nu sunt înlocuiți, pentru că „dacă au lucrat aici 20 de ani, trebuie să-i ținem până la pensie”. În străinătate nu se întâmplă așa ceva.

Cariera ta a început foarte devreme, la vârsta de 22 de ani. Cum percepeai lumea operei atunci și ce lecții de viață ți-a oferit aceasta pe parcursul celor 7 ani? Duc cântăreții de operă o viață obișnuită, ca toți ceilalți oameni?

Noi, cântăreții de operă, nu ducem o viață normală, pentru că întreaga noastră viață este sacrificată în favoarea artei, iar arta nu sacrifică nimic pentru noi. De exemplu, atunci când am debutat la Roma în La Traviata lui Franco Zeffirelli, la vârsta de 22 de ani, soțul impresarei mele, domnul Petrov, care acum nu mai este printre noi, a venit să mă asculte și mi-a deschis ochii într-un fel. Eram foarte încântat de succesul pe care îl avusesem. Înainte de acest spectacol, mai cântasem doar la Timișoara, Cluj și la Satu Mare. În comparație cu aceste teatre, cel de la Roma era imens. Mă simțeam ca un gladiator în Colosseum. După spectacol, trecând dintr-un capăt în altul al scenei, domnul Petrov mi-a spus să mă opresc la mijlocul acesteia. Toate luminile din sală erau stinse, în afară de o singură lumină de veghe. Nu am înțeles în acel moment, dar ceea ce urma să-mi spună a fost cea mai mare lecție de viață pe care am primit-o. „Ascultă sala”, mi-a spus. Era o liniște deplină, o senzație funebră.  „Nu vreau să-ți stric seara, pentru că ceea ce ai realizat tu a fost extraordinar, dar vreau să fii conștient de faptul că indiferent cât de mult durează aplauzele și ovațiile, după spectacol rămâi singur, în această liniște deplină”. La acel moment nu realizam ce înseamnă de fapt acest lucru, dar acum pot să spun că DA, așa este. Cred că cel mai dificil lucru pentru un artist este singurătatea, deși avem nevoie de ea în ziua spectacolului, pentru a ne concentra, pentru a acumula energia. Noi sacrificăm tot, dar muzica nu sacrifică nimic pentru noi. Ea e deja scrisă. Pentru mine, familia este foarte importantă. Am foarte multe exemple în jurul meu de oameni divorțați, singuri sau căsătoriți, dar care nu au copii și, ajunși la vârsta la care nu mai pot să cânte, nu are cine să aibă grijă de ei. Nu trebuie să uităm că suntem oameni normali, până la urmă. Pe mine, acest lucru mă ține cu picioarele pe pământ. Dacă, prin absurd, de mâine nu aș mai putea cânta nici operă și nu m-aș putea întoarce nici la folclor, m-aș apuca de agricultură, pentru că eu consider că nimic nu este mai liniștitor și mai încărcător decât natura. Omul a fost creat în mijlocul naturii.

În finalul interviului nostru, am să te rog să transmiți un mesaj celor care te așteaptă pe scene României, dar și nouă, celor care pornim primii pași către scenă și îți mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea de a răspunde la aceste întrebări!

Aștept cu drag invitații să cânt în țară, iar atunci când nu pot veni nu este din cauză că nu sunt plătit îndeajuns. Nici nu pretind să fiu plătit cu onorariul din străinătate, care oricum este și el destul de mic, în comparație cu cel al unui cântăreț de folclor care cântă jumătate de oră pe 2000€. Teatrele din țară se plâng întotdeauna de buget, dar există atâția oameni cu bani în țara aceasta, care ar putea sponsoriza dacă li s-ar cere acest lucru.

Eu am o vorbă pe care o spun mereu: „Cânt din suflet pentru suflet”. Eu dau totul pe scenă pentru public și atunci merită să facă și ei efortul de a veni la operă. Le garantez că ce face muzica, nu poate face nimic altceva. Muzica este ca dragostea, merge direct în inimă și nu o poți controla. În ea se poate găsi eliberarea totală, pe care o mai putem găsi doar în natură, dar în alte proporții de intensitate și durată. Toată lumea merge la cinema să vadă filme 3D, când pot veni la operă să vadă un film live, cu muzică, acțiune, costume, decor… Recomandarea mea nu este doar să umple sălile operelor din țară, ci să meargă și în străinătate, în special în Italia. Acum, biletele de avion sunt foarte accesibile, se pot achiziționa online și am deja o mulțime de fani care vin să mă asculte în străinătate. Sfatul meu este acesta: mergeți un weekend la Veneția și includeți în programul dvs. un spectacol de operă. O asemenea experiență deschide orizonturile, îți dă termenul de comparație, iar apoi, poți să-ți dai cu părerea despre ceea ce se întâmplă pe scenă.

Țara noastră este plină de talente în toate domeniile, scrimă, tenis, medicină și așa a fost dintotdeauna. Nu degeaba era numit Bucureștiul „Micul Paris”, ci pentru nivelul de cultură. Muzica de operă este ca un drog de care odată ce te-ai apucat, nu te poți lasă. Dacă știi ce vrei și într-adevăr îți place atât de mulți să cânți, trebuie să fii conștient de un singur lucru: nimic nu se poate realiza fără foarte multă muncă. Eu nu am considerat niciodată că muzica de operă este mai dificilă decât alt gen sau altă artă, ci cred că fiecare domeniu este dificil atunci când îți asumi o responsabilitate și faci tot ce-ți stă în putință pentru a ajunge unde-ți dorești. Ajungem la ceea ce spuneam mai devreme: „Dacă alții pot, și eu pot.” E simplu! Talente sunt multe și fiecare are drumul lui. Este nevoie de perseverență în studiu. Loc este pentru toată lumea, la fel și repertoriu, atâta timp cât ieși cu ceva în față.

3

You might also like