Enescu 2019. Diana Damrau, Iain Bell, LSO & Noseda.

Pe 3 septembrie, cea de a 4-a zi de Festival, a început o numărătoare inversă pentru mine. Ultimele 48h până la admiterea la Masterat. „Na, Bianca”, îmi zic, „cumva va trebui să le faci pe toate”. Mai ușor de zis decât de făcut, motiv pentru care am ratat concertul Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii poloneze, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster, de la Ateneul Român, deși în programul acestora se afla lucrarea Solstice pentru orchestră de Adrian Pop, lucrare despre care am avut ocazia să discut cu însuși compozitorul clujean într-un interviu pe care îl găsiți publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, aici. Despre Solstice, compozitorul mărturisea:

Lucrarea simfonică e din 1979, prima audiție a fost în anul 1980 cu Filarmonica din Cluj sub bagheta lui Emil Simon, și de atunci a fost interpretată de mare parte a orchestrelor românești și de vreo două ori și în străinătate. Miezul ideatic și sămânța melodică generatoare sunt luate dintr-un străvechi colind transilvan ce evocă un rit solar – de unde titlul piesei și întreaga dinamică evolutivă a acesteia.

Compozitorul Adrian Pop

Am căutat să citesc în online păreri și impresii despre concertul de la Ateneu, dar curiozitatea nu mi-a fost satisfăcută. Așadar, dacă vreunul dintre cititorii acestui text s-a aflat în sală, vă rog, spuneți-mi și mie ce am pierdut. Vă mulțumesc anticipat!

N-am reușit să ajung nici la primul concert al London Symphony Orchestra (pare un episol despre ce nu am făcut, dar promit că voi recupera), cel din seara de 2 septembrie, deși repertoriul rusesc ocupă un loc aparte în sufletul meu. Dacă-mi pare rău de ceva până la acest moment, este acest concert, dar și cel al violonceliștilor Filarmonicii din Berlin. M-am consolat, însă, cu recitalul lui Joyce DiDonato. Nici măcar în acest rai enescian nu le putem avea pe toate, căci timpul tot limitat e. Oh, de l-ar ține muzica în loc!…

Îl urmărisem pe Noseda în dimineața concertului, pe parcursul repetiției pentru cel de-al doilea concert (de unde și fotografiile de mai sus, postate pe pagina de Facebook a compozitorului Iain Bell) și-am început să fac tot felul de conversații contradictorii eu cu mine. Berliner vs. LSO, Kirill vs. Noseda. Încă n-am concluzionat despre orchestre, dar ca dirijor, îl prefer pe Kirill și a sa precizie. Admir soluțiile muzicale pe care Noseda le găsește, în special în ceea ce privește poemul simfonic Vox Maris, cât și ciclul de lieduri cu acompaniament de orchestră, dar ceva lipsește în relația sa cu instrumentiștii. Poate transparență, delimitarea clară a gesturilor. 

Vox Maris, una dintre cele mai complexe și mult așteptate în Festival pagini simfonice enesciene, nesecată sursă de inspirație atât pentru dirijori, cât și pentru interpreți, iar LSO și Gianandrea Noseda nu fac excepție, mereu surprinzătoare pentru public și-a găsit locul în deschiderea acestui concert. Orchestra, spectaculoasă. Frazele ample curg asemenea mării învolburate, stăpânite, însă, de Noseda. M-a bucurat prezența tenorului Cosmin Ifrim, o prezență constantă pe scena operei clujene, dar interpretarea acestuia nu s-a ridicat la așteptări. Prima intervenție a marinarului, cea scrisă în registrul mediu grav, meditativ, a fost aproape insesizabilă încă din primele rânduri ale sălii, iar în ceea ce privește cea de a doua intervenție, în registrul acut, am avut parte de o voce insuficientă în dramatism pentru această partitură. De asemenea, nu am înțeles nici motivul plasării acestuia în extrema stângă a scenei, atât de departe de dirijor, o alegere deficitară și din punct de vedere acustic, având în vedere Sala Palatului. Cât despre corul Radio (dirijor Ciprian Țuțu), nu am înțeles cu exactitate dacă sentimentul de nesiguranță transmis vine ca urmare a unor cerințe aparte din partea dirijorului sau dacă este vorba pur și simplu despre o întâmplare mai puțin fericită.

Am vorbit despre experiența repetiției Dianei Damrau, LSO & Noseda în episodul anterior, iar gândurile împărtășite de înșiși soprana și compozitorul Iain Bell asupra ciclului de lieduri The Hidden Place și a scenei finale din opera Capriccio de Richard Strauss, pe care le găsiți în interviul pe care aceștia doi l-au acordat Jurnalului de Soprană spun totul. 

Am compus acest ciclu de lieduri orchestrale pentru Diana Damrau acum 10 ani, după multe alte cicluri de lieduri cu pian dedicate, de asemenea, acesteia. Un ciclu de lieduri acompaniate de orchestră părea a fi un pas înainte în colaborarea noastră. Sunt un prieten apropiat al mătușii sale, mezzosoprana Christa Palmer. Ea este cea care mi-a arătat într-o zi câteva poezii pe care le-a scris în anii 1970-1980 despre diferite amintiri petrecute alături de iubitul său, pe parcursul a patru anotimpuri. Frumusețea textelor m-a făcut să-mi doresc încă din primul moment să le transpun în muzică. Acestea evocă atmosfera și frumusețea fiecărui anotimp, fiind o adevărată sursă de inspirație. Așadar, pe parcursul acestei lucrări vom face o călătorie de la blânda ceață de primăvară, prin vara plină de emoții, în melancolia toamnei și bucuria zăpezii care se așterne iarna. Din punct de vedere vocal, am avut ocazia de a utiliza și explora posibilitățile enorme pe care vocea acesteia le deține, ceea ce ar fi fost ieșit din comun în contextul unei lucrări camerale. Am profitat în adevăratul sens al cuvântului de potențialul său vocal, încercând să reflect în același timp frumusețea și intimitatea poemelor lui Christa Palmer.

Compozitorul britanic Iain Bell

Despre elementele vocal-interpretative uimitoare ale sopranei, am vorbit în episodul dedicat recitalului acesteia alături de harpistul Xavier de Masitre, dar repertoriul serii depășește calibrul celui abordat la Ateneu, propunând ceea ce cu toții așteptam de la Diana Damrau. În ciuda acusticii nefavorabile a sălii, vocea Dianei Damrau a răzbit până în ultimul rând al sălii. Conexiunea, aparteneța dintre lieduri și soprană, încrucișarea cuvintelor înveșmântate de o pasiune aparte și muzica orchestrală atât de descriptivă, perfecțiunea contra do-ului din finalul liedului Summer urmat îndeaproape pe Autumn, atât de intim, în nuanțe de piano, scris aproape în întregime în registrul mediu al vocii, surprinzător la fel de pătrunzător ca și cel acut al sopranei, toate dimpreună întru aproximativ 15 minute de extaz. Onoarea de a arunca o privire peste partitura lucrării m-a făcut să-mi doresc ca fiecare dintre cei prezenți să fi avut acces la versurile acestor minunate lieduri, poate prin intermediul programului de sală. Despre toate, însă, ne „avertizează” Diana Damrau în interviul menționat anterior:

Această lucrare (The Hidden Place) este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Soprana Diana Damrau

Emoții de nestăpânit la finalul ciclului de lieduri pentru soprană și orchestră, moment în care Iain Bell a pășit pe scenă pentru a-și primi bine meritatele aplauze. O comoară tocmai a fost oferită lumii, în premieră la București. Suntem privilegiați.

Bineînțeles, același telefon sună în două momente climax ale concertului, finalul poemului simfonic și un superb moment de pianissimo din finalul celei de a doua părți a ciclului de lieduri. Nu mă pot obișnui cu aceste metehne și am obosit să le menționez în speranța că cineva se va autosesiza.

Cea de a doua parte a concertului a continuat armonios, as english as possible cu Preludiile și Passacaglia din opera Peter Grimes de Benjamin Britten, compozitor pe care Bell îl numește „una dintre principalele sale surse de inspirație”, detaliu evident în operele sale, pe care am avut deosebita plăcere să le ascult. Pot doar să mă bucur de muzică și să sper că interpretarea concertantă a întregii opere ce va să vie curând în Festival să se ridice la nivelul acestui preview orchestral.

În final, Strauss și ultima scenă a ultimei sale opere, Capriccio, în interpretarea Dianei Damrau, ca o încununare a tot ceea ce soprana ne-a oferit pe parcursul celor două recitaluri și a prezenței sale în România în sine. O alegere repertorială neașteptată din partea sopranei și, totuși, atât de potrivită. Un debut în fața publicului enescian. Și Morgen la bis. Speechless.

3

You might also like