Enescu 2019. Rolando Villazón. O privire obiectivă.

Warning! Aceasta este opinia unei persoane care nu a avut ocazia să-l asculte live pe tenorul Rolando Villazón înainte de nefericitele evenimente care s-au abătut asupra vocii acestuia în anii 2007-2008, ca nu a încercat să-și proiecteze în ureche “vocea lui de demult” și nu a pășit în sala de concert cu preconcepții. 

Am sărit peste câteva evenimente notabile de pe parcursul Festivalului, despre care nu am apucat încă să vorbesc, dar, fără îndoială, o voi face, pentru a aborda acest subiect, aș spune eu, controversat al recitalului tenorului Rolando Villazón din cea de a 11-a zi de Enescu, de la Ateneul Român. Nu sunt, n-am fost vreodată fan Villazón, dar îmi asum părerea ce urmează a fi expusă și nu, nu voi arunca cu pietre și nici nu voi jeli „artistul care a fost”, ci voi fi cât se poate de obiectivă. Am auzit la rându-mi fel și fel de vorbe ale gurilor rele, acești atotcunoscători ai vocii, cu așteptări hiperbolice de la soliștii de operă. Ce s-a întâmplat, de fapt, la Ateneul Român, însă, dacă mă întrebați pe mine…

Tenorul a pășit pe scenă alături de pianista sa, și-a scos un bilețel din interiorul sacoului, l-a citit cu atenție și ne-a surprins, pe un ton comic, ca un copil mândru de poezia învățată, cu cele două fraze pe care le-a învățat în limba română: „Bună seara (sau mai mult buona seara)! Mă bucur că sunt la Bucharest!”. Sala, în delir din primul minut. Este fermecător peste așteptări. În program, Șapte cântece populare spaniole (El paño moruno, Seguidilla murciana, Asturiana, Jota, Nana, Canción, Polo) de Manuel de Falla, Neu din „Patru melodii” și Damunt de tu només les flors din „Combat del somni” de Federico Mompou, Cântece clasice spaniole (La mi sola, Laureola; Al amor; ¿Corazón, porqué pasáis?; Con amores, la mi madre; Del cabello más sutil; Chiquitita la novia – Coplas de Curro Dulce) de Fernando Obradors, Cinci cântece pentru copii (Caballito – Antonio de Trueba; El lagarto y la lagarta; Canción tonta; Canción de cuna; Las cinco horas) de Silvestre Revueltas, Las nubes (Jardín antiguo; Deseo; Alegría de la soledad) de Carlos Guastavino, Canción del árbol del olvido, op. 3, no. 1 de Alberto Ginastera și Gitana de Luis Antonio Calvo.

Nu vorbim despre un repertoriu de primă mână, într-adevăr. Am putea să-l acuzăm chiar și de precauție. Dar inteligența și calitatea unui artist stă (și) în capacitatea de a-și distinge cu atenție posibilitățile vocale, atuurile (în acest caz, rămase) și cum pot fi acestea utilizate spre a da naștere unui act artistic la potențial maxim. Villazón este un cântăreț inteligent, cu alegeri vocale asumate, fie că vorbim despre o emisie mai deschisă decât cea cu care suntem obișnuiți sau despre o ușoară detimbrare. Registrul mediu și cel grav și-au păstrat frumusețea timbrală, omogenitatea și penetranța. De altfel, însăși conceptul hispanic al recitalului mi se pare unul ofertant, inedit pentru publicul din România.

Privește, parcă, în ochii fiecărui spectator. Reușește să manipuleze emoțional (în cel mai bun sens posibil) întreaga sală a Ateneului, plină până la refuz. De la o lacrimă în colțul ochiului, la un zâmbet larg sau chiar hohote de râs, distanța este doar de o frază colorată atent de tenorul mexican. Se simte ca acasă și transmite o energie atât de pozitivă. Nu mă așteptam. Charisma sa este electrizantă și demonstrează o sensibilitate aparte.

În cea de a 2-a parte a recitalului, intră pe scenă cu același zâmbet modest, prietenos, cald. Îi invită pe spectatorii din spatele său ma aproape. „Acum, o luăm de la început”, glumește tenorul. Este genul acela de recital la care diferența o face (și) deschiderea sufletească cu care pășești în sală. Părerile preconcepute ucid bucuria. Fie ea cât de mică.

Înspre final, oboseala își face observată prezența, dar Villazón nu se dă bătut. Este generos. A cucerit publicul. Acesta îl adoră, iar el îi oferă acestuia nu mai puțin de 4 bis-uri. Recunosc că încă de la ultimele 3 lucrări din program, când vocea începe să refuze să mai răspundă, apar mici probleme de intonație, am început să mă întristez. Limita a fost, din păcate, depășită și, cumva, un ochi râde, iar celălalt plânge în acest moment al recitalului. Refrenul ultimului dintre bis-uri, celebrul Cielito lindo, este cântat cot la cot cu publicul și aplaudat frenetic la final. Ay, ay, ay, ay, canta y no lloresporque cantando se alegran, Cielito lindo los corazones pare a fi motto-ul serii.

Marea majoritate a spectatorilor îl așteaptă acum în foaierul Ateneului, unde tenorul va da autografe și se va fotografia cu admiratorii săi – din trecut și prezent, unii întru regretul vocii ce-a fost, alții întru admirația capacității de a-și depăși condiția și de păși zâmbind pe scenă. Mă încadrez în cea de a doua categorie.

La pian, una dintre pianistele preferate de majoritatea soliștilor de nivel internațional ai vremii, precum Jonas Kaufmann, Piotr Beczala, Joyce DiDonato, Marlyn Horne. De asemenea, coach al Metropolitan Opera din New York, pianista deține arta de a susține vocea, de a-i oferi solistilui spațiul necesar de desfășurare, libertate și, în același timp, siguranță.

Da, au trecut peste 10 ani de la acea La Traviata de la Salzburg și de la acea Boema cu Netrebko, aproape aproximativ 11 ani de când, în urma acelui Don Carlo cariera tenorului a alunecat pe o pantă mai puțin fericită, iar astăzi, Villazón este altul, cu sclipiri, însă, a ceea ce a fost. Adevărul este că Villazón este iubibil. Ți se face drag de dragul cu care dăruiește muzică și, într-un final, acesta trece mai presus de orice „imposibilitate vocală”. Și-l admir. Îl admir pentru zâmbetul sincer pe care îl afișează în ciuda greutăților prin care a trecut și îl aștept cu interes în recitalurile de pe 19-20 septembrie, recitaluri cu un cu totul alt repertoriu, în cadrul Festivalului Enescu.

4

You might also like