Enescu 2019. Don Giovanni. Concluzii.

Am încheiat Enescu 2019 cu Don Giovanni, Orchestra din Basel și Giovanni Antonini, o interpretare de colecție care s-a suprapus cu începutul ultimului concert din seria Mari Orchestre ale Lumii, cel în care, la pupitrul Royal Concertgebouw Amsterdam, a stat Tugan Sokhiev, pe care, așadar, l-am ratat, asemenea celui de cu o seară în urmă, în interpretarea aceleiași orchestre. Eram împăcată cu mine până în momentul în care acesta din urmă a fost descris ca „cel mai bun simfonic al Festivalului”. Apoi, m-a pălit, bineînțeles, curiozitatea. Am înțeles că am pierdut șansa de a asista la un moment istoric, cel în care dirijorul Cristian Măcelaru a salvat exemplar în ultimul moment situația, înlocuindu-l pe Mariss Jansons. Mare părere de rău. Poate chiar cel mai mare regret din întreg Festivalul.

Pentru a închide paranteza și a continua într-o notă mai veselă în ceea ce mă privește, iată că am avut parte de primul Don Giovanni care nu mă face să simt cât de lungă e opera asta, într-o reprezentație semiconcertantă de zile mari, tare simpatică și colorată, pe care o prefer oricând în detrimentul acelor montări clasice cu costume penibile și “artificii” regizorale “interesante” în ochii nu știu, zău, cui. Am transmis-o într-o postare pe Facebook chiar de la locul faptei și nu mă dezic. Iar sala Ateneului Român ține loc fără discuție de decoruri extravaganto-kitschoase (știți bine despre ce vorbesc).

Cât despre interpretare, Luca Pisaroni n-a fost o surpriză. Are acel ceva care mă face să exclam „da, păi, de asta fac unii dintre noi carieră internațională, iar alții…”. O plăcere să-l ascuți, să-l urmărești pe scenă, ce să mai spun că a cântat celebra Deh, vieni alla finestra privind țintit în direcția logii în care mă aflam și eu. Un evantai, vă rog! În completarea distribuției, Sylvia Scwhartz, o Donna Anna pe care timbrul mult prea tăios n-o ajută în mod excepțional, ceea ce nu se poate spune, însă, despre aspectul tehnic al interpretării sale, unul admirabil, Olga Bezsmertna în rolul Donnei Elvira, o interpretare de reținut, o voce superbă, amplă, de o culoare ideală rolului, delicioasă în interpretare, Alex Esposito, un Leporello în lumina reflectoarealor, imposibil de neremarcat, cot la cot cu Don Giovanni chiar, și cuplul Zerlina (Giulia Semenzato, cea care, în 2017, a jucat rolul Despinei din Così) și Masetto (David Soar), cu aceeași efervescență, ceea ce mi-aș fi dorit și de la Don Ottavio (Patrick Grahl), care, însă, a rezolvat fără probleme dificila partitură a rolului său. În concluzie, o lecție de “așa da” în materie de stil mozartian & abordare a recitativelor. Mi-am adus încă o dată aminte de acel Così fan tutte al ediției precedente, de acea dată la miezul-nopții, într-o interpretare pe care România cu greu o va vedea (poate) în următorii 10 ani. Și așa ne dăm seama că poate repertoriului de operă din România îi lipsește chiar Mozart. Mozart interpretat ca la carte.

Bineînțeles, și de această dată telefoanele sună, chiar în mijlocul unui recitativ Don Giovanni-Leporello, din care cei doi interpreți se opresc, zâmbesc și continuă. Simpatic și nu prea…

Concluziile ediției 2019

Așadar, au fost 23 de zile, 2500 de muzicieni, 9 dintre cele mai importante orchestre ale lumii și interpreți-staruri ale scenelor internaționale. Bineînțeles, planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din Festival și, cu toate acestea, am reușit să fiu prezentă la aproximativ 33 de evenimente, la Sala Palatului, Ateneul Român și Opera Națională din București, am realizat 2 interviuri de marcă, alături de soprana Diana Damrau și de bas-baritonul Sir Bryn Terfel, să scriu 10 articole și să pun la care altele ce stau să vină (mai bine mai târziu decât niciodată). Adevăru-i că e dificil să fii „integralist” la Enescu, iar aceste articole post factum vin ca o serie de restanțe pe care mi le asum și planific să le promovez cu 10, pentru că unele experiențe nu pot fi trăite fără a fi și consemnate la Jurnal, fie și mai târziu.

M-am bucurat în mod excepțional de opera barocă, servită la cel mai înalt nivel în cadrul seriei Concertelor de la miezul-nopții, dar și de titlurile de secol XX sau, cum le mai spun eu cinic, #rezist, deoarece, de cele mai multe ori, sala s-a golit cu fiecare pauză de pe parcursul acestora, din păcate.

M-am bucurat, de asemenea, de fiecare lucrare enesciană ca de un moment unic și, recunosc, la un moment dat ajusesem la saturație în materie de Brahms, Ceaikovski sau Șostakovici, alegeri repertoriale care nu m-au entuziasmat în mod excepțional și, în câteva cazuri, nici n-au avut parte de interpretări favorabile

Am constatat cu dezamăgire faptul că Simpozionul de Muzicologie „George Enescu” nu este deschis publicului, în speță studenților specializării muzicologie, cu sigurață interesați într-un număr considerabil, și nu am înțeles nici până în acest moment de ce.

Fotografia aleasă ca reprezentativă pentru acest articol, n-o fi ea cea mai frumoasă, cea mai artistică, dar este, cu siguranță, reprezentativă pentru ceea ce Festivalul George Enescu înseamnă pentru noi, muzicienii și melomanii. Mă bucur de fiecare om minunat pe care l-am cunoscut pe parcursul celor 23 de zile de Festival, de tot ceea ce am experimentat și am reușit să împărtășesc cu cei care mă citesc! Am primit foarte multe mesaje de încurajare, felicitări la care nu m-aș fi așteptat, dar și critică constructivă (Cătălin Sava, this is you), aceasta din urmă fiindu-mi cea mai de folos, și am învățat atât de multe!

Pentru că despre Enescu vor mai fi mereu lucruri de spus, las deschisă o portiță de redeschidere a subiectului pe parcursul săptămânii care urmează, căci apoi începe anul universitar și, odată cu el, alte aventuri despre care abia aștept să vorbim.

Dincolo de nopțile nedormite, de deadline-uri, ore întregi petrecute în fața tastaturii, mese sărite, graba și zarva de pe drumul dintre Ateneu și Sala Palatului, pixuri care nu mai scriu și agenda uitată acasă, Festivalul Enescu va avea mereu o importanță deosebită pentru noi toți cei ce iubim muzica, pentru cei ce înțelegem valoarea interpretării sale davvero, insolitul căreia ne oferă fluturi în stomac, fiori pe șira spinării, zâmbet și lacrimi deopotrivă. Cu amintiri culese în suflet, visez cu ochii deschiși la ediția viitoare… Mulțumesc pentru ocazia de a-l cunoaște măcar puțin pe cel care a fost și va fi mereu George Enescu!

4