Enescu 2019. Conferința de presă, concertul de deschidere, Diana Damrau și Pat Kop.

Luni, a 2-a zi de toamnă, a 3- zi a Festivalului George Enescu. Suntem încă la început, doar a 3-a zi – 20 more left to go – și mă rog să-mi țină Dumnezeu obiceiurile, că tare productivă am fost până acum! M-am trezit devreme – nu atât de devreme pe cât mi-aș fi dorit, însă, dar recuperez cu perseverență și ambiție – și am pornit spre Sala Palatului, pentru a-mi îndeplini un vis. Abia aștept să pot să împărtășesc cu voi rezultatul, but I don’t wanna jinx it! Până atunci, am să-mi revărs în acest articol tot entuziasmul acumulat în primele două zile și am să încerc să vă povestesc, în sfârșit, despre armonia primelor 2 zile ale lui Enescu!

Am să încep cu primul eveniment al Festivalului, Conferința de presă de deschidere, care a fost pentru mine cel puțin la fel de emoționantă ca cea din urmă cu doi ani. În continuare Jurnal de Soprană este cea mai tânără publicație care are onoarea de a participa în calitate de membru acreditat al presei la Festivalul Internațional George Enescu, ceea ce mă ambiționează să profit la maximum de această oportunitate și, totodată, responsabilitate. Remarc cu deosebită apreciere amabilitatea, respectul și considerația cu care fiecare membru din organizarea acestui impresionant eveniment tratează colaboratorii, voluntarii, membrii presei. Ceva ce mie rar mi-a fost dat să experimentez, dar da, se poate că m-am învârtit eu în cercurile greșite până acum și a început să mi se pară că bunul simț este un lux. Și mai e și vorba aia că „nimeni nu-i profet în țara lui”. Cine știe… Ca să închid această paranteză, armonia planează și înconjoară Festivalul încă de la Conferința de presă și, cu siguranță, nu ne va părăsi până la ultimul acord al ultimului concert și, sper eu, mult, mult timp după acesta. Mai multe detalii despre acest eveniment dedicat presei ar fi doar o altă trecere în revistă a celor discutate, informații pe care le puteți găsi în înregistrarea live postată pe pagina oficială de Facebook a Festivalului. Mă veți remarca și pe mine pe-acolo…

Cât despre Concertul de deschidere, alăturarea celor două lucrări, Rapsodia nr. 2 de George Enescu și Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin condusă de dirijorul Kirill Petrenko vorbește de la sine, definind cu exactitate – va suna ca un clișeu, dar trebuie s-o spun și eu – motto-ul acestei ediții, Lumea în armonie.

Încă de la prima frază a Rapsodiei nr. 2, mi-au trecut prin gând toate motivele pentru care am așteptat cu atât de mult dor ediția cu numărul 24 a Festivalului și mi-am amintit cuvintele lui Vladimir Jurowski: A venit timpul muzicii lui Enescu! A venit, într-adevăr, și tare n-aș vrea să plece niciodată. M-au cuprins emoții de toate soiurile, de la trezirea bruscă, chiar violentă a conștiinței – Tu va trebui să descrii acest moment divin în cuvinte, zise una dintre miile de voci ce sălășluiesc în mintea mea – la melancolie. Am realizat că, după aceste 23 de zile de basm, va trebui să așteptăm alți doi ani până să revenim în acest templu al muzicii de cea mai înaltă calitate. Doamne, dă-ne mai des asemenea binecuvântări auditive și hrănește-ne sufletul cu ele!

Recunosc, am pornit înspre acest concert cu o doză de scepticism, pe care am dezvoltat-o cu ocazia ediției precedente, în ceea ce privește interpretarea muzicii lui Enescu, a acelor lucrări impregnate de folclor, de către orchestrele din străinătate. Dat fiind experiențele mele anterioare, acestor interpretări le lipsește mereu acel ceva al nostru, o altfel de înțelegere, ce pornește de undeva din măduva oaselor, a acestor pagini muzicale, ceva imposibil de obținut în doar câteva repetiții. În ceea ce privește abordarea lui Petrenko, atenția mi-a fost în totalitate acaparată de minuțiozitatea cu care dirijorul a colorat partitura. De la nuanțe și tempi și până la evidențierea fiecărei teme, fiecărui moment solo, executate ireproșabil de către orchestra berlineză, Petrenko are o tehnică aparte în exploatarea fiecărui detaliu al partiturii.

Mă așteptam ca dirijorul să își facă apariția la Conferința de presă sau, cel puțin, în vreun interviu conex Festivalului. Am căutat să mă documentez despre cum privește acesta invitația de a deschide Festivalul, eveniment ce coincide cu primul său turneu în calitate de dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, despre repertoriu și multe altele. Am aflat ulterior că Petrenko dorește ca muzica lui să fie cea care vorbește despre el, refuzând, astfel, toate invitațiile presei, inclusiv cea de a înregistra/transmite concertul de deschidere. În ciuda discreției aproape ieșite din comun pentru gusturile autohtone, pe scenă, Kirill Petrenko este unul dintre cei mai charismatici, fresh, extrovertiți și expresivi dirijori pe care am avut ocazia să-i văd. Uneori, chiar comic în gesturi. Comunicarea dintre el și orchestră este vie, iar acest lucru este mai mult decât evident prin intermediul muzicii. Precizie sau „dacă ar fi să-l descriu pe Petrenko într-un cuvânt”.

Simfonia a IX-a ne-a fost servită ca la ea acasă, cu o tușă proprie Petrenko pe alocuri, foarte bine venită, dacă mă întrebați pe mine. Cvartetul de soliști, din alt univers. Începând cu Kwangchul Youn, o voce bogată, mare, cu un vibrato, însă, prea larg, continuând cu Benkamin Bruns, o voce strălucitoare de tenor, cu mezzosoprana Elisabeth Kulman și încheiând cu soprana Marlis Peterson, de o inteligență muzicală aparte. Felicitări, de asemenea, corului Filarmonicii „George Enescu” pentru felul în care a răspuns cerințelor dirijorului, dovedind dicție, articulație și exactitate în sunet, omogenitate (cu mici excepții)!

Cât despre public, încă se tușește în mare fel la Enescu. Sună telefoane (pe scenă la recitalul lui Joyce DiDonato, dar despre asta vorbim în alt articol). Se aplaudă între părțile Simfoniei a IX-a. E interesant. Zicea cineva că e „culoarea locală”. Sper, totuși, că e mai mult vorba despre faptul că „în orice pădure, sunt și uscături”. Public eterogen, ce să mai… Cât trăim învățăm. Sper.

Cea de a 2-a zi a Festivalului a fost cea în care a avut loc recitalul Dianei Damrau și a harpistului Xavier de Maistre, la Ateneul Român. Despre conceptul acestui recital și cum acesta a luat naștere, ne va spune chiar soprana mai multe într-un interviu ce stă să apară pe Jurnal de Soprană – imaginați-vă la ce cote se află entuziasmul meu!

Diana Damrau este poezie. Mi-am dorit atât de mult s-o cunosc încât astrele s-au aliniat și s-a întâmplat s-o zăresc singură în holul Sălii Palatului la finalul concertului de deschidere. Aveam o conversație telefonică cu Daria. Îi povesteam despre Orchestra Filarmonicii din Berlin, despre Conferința de presă când m-am blocat, am uitat să respir, am lăsat telefonul jos și m-am apropiat de cea pe care cu toții o cunoaștem ca fiind Regina perfectă a Nopții. Ei bine, adevărata Diana Damrau este opusul personajului care a făcut-o celebră. Este o rază blândă de soare tomnatic. Firească, amabilă, nobilă și modestă, întocmai ca o adevărată Regină. Profesionistă. Impecabilă în fiecare gest, ca să nu mai vorbim despre cântat. Și culmea, nu tehnica vocală m-a impresionat în ceea ce privește recitalul său de duminică după-amiaza – despre care știam deja că este spectaculoasă -, ci paleta nesecată de culori, nuanțe, emoții, intensități pe care vocea sa le deține și pe care solista le pune cu inteligență debordantă în slujba partiturii. Compozitorul Iain Bell îmi explica în urmă cu doi ani faptul că vocea unei soprane de coloratură este despre culori, nu despre acute și agilitate, aceasta fiind pentru el sursa principală de inspirație în ceea ce privește vocea Dianei, pentru care a compus numeroase lucrări. Abia acum am înțeles pe deplin despre ce vorbea. Norocoși s-o avem aici pentru un al doilea eveniment, la Sala Palatului.

Xavier de Maistre și a sa harpă, un element atât de nou pentru publicul din România, o ținută impecabilă, o asociere atât de plăcută cu vocea și prezența sopranei. Revelația serii, fără doar și poate. Despre prietenia dintre acesta și soprană, curând, în interviu!

Cea de a 2-a seară, aceeași orchestră, același Petrenko, dar, de această dată, un repertoriu de cu totul alt calibru. Enescu mi-a mai îndeplinit un vis: Patricia Kopatchinskaja și Schönberg op.36. Ce să mai vorbim despre Baladă și joc de Ligeti la bis, ca o vișină dulce-acrișoară pe cel mai complex tort, într-adevăr, nu tocmai ușor de digerat pentru unii dintre noi, dar din plin pe gustul meu. Kopatchinskaja este o instrumentistă aparte. O urmăresc de ceva timp și sunt în continuare surprinsă, fie de alegerile sale repertoriale, fie de interpretarea acestora. Pasiunea sa pentru muzica contemporană este aproape molipsitoare. Apariția sa – rochia albă, picioarele goale, naturalețe și zâmbet cald – a cucerit. Poate că astfel, prin intermediul Patriciei, Schönberg mai are o șansă și pentru cei mai tradiționaliști dintre noi.

Petrenko, după cum spuneam, este dirijorul preciziei și inovației totodată. Cu precizie în cerințe și așteptări, reușește să convingă ansamblul să-l urmeze. Kopatchinskaja, o nonconformistă declarată, descătușată în abisul muzical. O antiteză sesizabilă și, totuși, complementaritate, orchestra venind ca o plasă de salvare, ce potențiază strălucirea solistei. Publicul aplaudă frenetic. Violonista revine pe scenă pentru mult așteptatul bis. Baladă și joc de György Ligeti interpretată alături de Laurențiu Dincă, violonist român care aniversa în seara concertului 35 de ani de Berliner Philharmoniker, pe care violonista ni-l prezintă în limba română, modestă și senină cum ne-a obișnuit. Un moment aparte!

În partea a 2-a, Simfonia a V-a de Piotr Ilici Ceaikovski a venit întru completarea armonioasă – cuvântul de ordine – a programului serii. Și în acest caz, precizia creionării temelor, delimitarea atentă a frazelor, diferențierea în detaliu a nuanțelor de la pianissimo la forte maiestuos poziționează interpretarea lui Petrenko într-o zonă aparte, fără exces de sentimentalism, aș zice. Iar orchestra… fără cuvinte. Perfecțiune de disc, pe românește. Dacă nu era Enescu, încă nu aflam cum ar trebui să sune alămurile. Doar zic.

Acest concert mi-a amintit de cea dea doua seară a ediției precedente, un concert al London Philharmonic Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Vladimir Jurowski, ce a avut în repertoriu Preludiu la actul al III-lea al operei „Tristan și Isoldaˮ de Richard Wagner, Concertul pentru vioară şi orchestră de Alban Berg, în interpretarea violonistului Christian Tetzlaff, și Simfonia a XI-a în sol minor op. 103 de Dmitri Șostakovici. Dacă nu cel mai bun, sigur în top 3 concerte ale ediției precedente. Cu siguranță berlinezii și Kopatchinskaja vor ocupa un loc fruntaș din acest punct de vedere, cel puțin în ceea ce mă privește.

Mulțumesc Enescu, mulțumesc Berliner Philharmoniker, Kirill Petrenko și Patricia Kopatchinskaja pentru două seri memorabile!

3

You might also like