Enescu 2019. Joyce DiDonato.

Vorbeam despre superstiții, vise îndeplinite pe care abia aștept să le pot împărtăși cu voi, nu-i așa? Ei bine, pentru mine, cea de a 3-a zi a Festivalului George Enescu a început cu repetiția Dianei Damrau și London Symphony Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Gianandrea Noseda, alături de compozitorul Iain Bell. Despre Iain v-am mai povestit în nenumărate rânduri, unul dintre interviurile pe care le-am realizat împreună fiind postate pe site-ul oficial al Festivalului. De asemenea, opera sa, A Harlot’s Progress, compusă pentru soprana Diana Damrau, face subiectul lucrării mele de licență în Muzicologie. Nu știu despre voi, dar eu nu reușesc să găsesc răspunsul la întrebarea ce poate fi mai frumos decât atât?

Iain mi-a oferit locul din dreapta sa pentru a putea urmări partitura ciclului de lieduri pentru soprană și orchestră A Hidden Place, despre care mi-a vorbit în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, aici. Am ascultat împreună atenți interpretarea maestrului Gianandrea Noseda. Iain șoptea zâmbind: beautiful, foarte mulțumit de viziunea pe care Noseda o are asupra lucrării sale, deși aceasta nu coincide în totalitate cu așteptările sale. Se declară încântat să fie surprins astfel de propria sa muzică. Cât despre Diana, este minunată. Vizibil extenuată de repetiții, recitaluri și presă, dar total implicată atât din punct de vedere vocal, cât și interpretativ, fără menajamente. Schimbă păreri cu Noseda în legătură cu micile detalii. Ușor emoționată de premiera ciclului A Hidden Place, cu care are o legătură sentimentală aparte, și de debutul său în scena finală a ultimei opere de Richard Strauss, Capriccio, mărturisea ulterior. Orchestra o adoră. Dar este imposibil să n-o iubești când emană atât de multă umanitate.

Mai mult decât atât, mi-am petrecut întreaga după-amiază în prezența acestor doi mari muzicieni, îndeplinindu-mi un vis și pregătindu-vă o altă surpriză – un interviu alături de soprana Diana Damrau și compozitorul Iain Bell – primul lor interviu împreună chiar, un important eveniment pentru toată lumea!

Și când credeam că ziua mea nu poate fi mai bună, mă găsesc în cabina în care mezzosoprana Joyce DiDonato se pregătea pentru recitalul său din sala Ateneului Român. Să vă mai spun și că Diana Damrau însăși m-a prezentat acesteia ca a great young singer and musicologist sau mi-am luat deja destul hate?! Am să-mi asum acest risc!

Așadar, protagonista după-amiezii a fost Joyce DiDonato, diva care în această seară și-a câștigat cel puțin un fan. Recunosc că am fost mânată de curiozitate. Ascultând-o în înregistrări, niciodată nu mi-a plăcut în mod deosebit. Însă, mezzosoprana a fost o surprinză dintre cele mai plăcute. Am avut parte de o voce așezată, cu armonice pe care înregistrările nu sunt capabile să le redea. O tehnică vocală atât de sănătoasă încât dacă o asculți o jumătate de oră – din postura de cântăreț vorbind -, ai senzația unei întregi sesiuni de vocalize. Este adevărat, vocea are tendința de a-și pierde din consistență în registrul acut, dar, surprinzător, rămâne la fel de stabilă. Dacă pe Diana Damrau o asemănam unei raze calde de soare tomnatic, Joyce DiDonato este o stea dintre cele mai strălucitoare, electrizante din întreaga galaxie. Odată ce ți-a captat atenția – și-o va face negreșit – nu mai clipești, nu mai respiri.

Repertoriul, după spusele solistei, o călătorie ce pornește din Grecia, alături de cantata Arianna a Naxos de Haydn, și ajunge în Sevilla, fiind acompaniată de pianistul său preferat, David Zobel. O alegere surprinzătoare, dar fericită a fost aria Susannei, Deh, vieni non tardar, alături de the dream performance-ul ariei lui Cherubino, Voi che sapete. Am avut parte de o lecție despre cum Haydn, Mozart, Bellini și Rossini se pot cânta full voice fără a ieși din stil, despre personalitatea unică a artistului, insolitul atât de necesar fiecărei interpretări, spontaneitate controlată de profesionalism, comic, dar deloc penibil. A comunicat cu publicul între și în timpul fragmentelor interpretate. Ne-a sedus. Dovada, multitudinea de fani prezenți la cabine, iar apoi, la sesiunea de autografe ce a avut loc în foaierul Ateneului. Spectaculoasă.

Programul zilei de 3 septembrie debutează cu concertul Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii poloneze, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster, de la Ateneul Român. În program, „Solstice” pentru orchestră de Adrian Pop, lucrare despre compozitorul, de asemenea, mi-a vorbit într-un interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului, aici.

În seria Mari Orchestre ale Lumii, Festivalul ne răsfață cu London Symphony Orchestra, maestrul Gianandrea Noseda, soprana Diana Damrau și tenorul Cosmin Ifrim. În program, Vox Maris de George Enescu, Four Sea Interludes and Passacaglia din opera Peter Grimes de Benjamin Britten, Scena finală din opera Capriccio de Richard Strauss și The Hidden Place de Iain Bell.

Ne vedem acolo!

4

You might also like

No Comments

Leave a Reply