Escapadă la început de an

Bucureștiul, în ianuarie, este vizitat. A devenit tradiție. O tradiție de la care nu vreau să mă abat. Întotdeauna îmi face bine să revin. Cumva, contrar a ceea ce este general considerat, aici, oamenii sunt mai calzi, mai amabili, mai politicoși. Mai preocupați de propriile vieți. Egocentrici la cel mai bun mod posibil. Parcă ei nu țin atââât de tare să moară și capra vecinului. Poate doar mie mi se pare. 

Trecând peste asta, m-am văzut în aeroportul clujean (bineînțeles, cu mult prea devreme) și am realizat că anul trecut, pe 9 ianuarie, eram tot acolo, îndreptându-mă tot spre București, pentru a audia Rigoletto în concert. Data, pură coincidență. Cred că am un ceas interior care-mi semnalează nevoia de-o gură de (altfel de) aer. 

În ciuda nămeților de pe pistă, am ajuns safe and sound la București, unde dragii mei cei mai dragi prieteni m-au așteptat, cum altfel, decât cu Mc. Trebuia să menționez. Îmi cer scuze!

Ei bine, scopul și durata vizitei? De această dată, trei spectacole, trei dintre titlurile mele de top 5, în interpretări de calitate. 

Cavalleria & Pagliacci, sub bagheta maestrului Adrian Morar, a fost titlul primei seri. Este a doua reprezentație a acestui spectacol pe care am ocazia să o vizionez și, cu riscul de a mă repeta, trebuie să remarc scenografia absolut superbă. Felicitări, încă o dată, Viorica Petrovici! Protagoniștii „Cavalleriei” au fost Alin Stoica (Turiddu) și Sorina Munteanu (Santuzza). Pe Alin, îl ascult pentru a doua oară interpretând acest rol și remarc de fiecare dată, încă de la primul sunet, frumusețea timbrului său și posibilitățile vocale de invidiat de care dispune, pe care, cu siguranță le conștientizează și el și sper că le va valorifica spre desăvârșirea carierei sale. Sensibilitatea de care dă dovadă, însă, trece bariera scenei doar până la un punct. Despre Sorina Munteanu auzisem multe, atât bune, cât și rele. Deși nu obișnuiesc să dau verdicte bazate pe vorbe, trebuie să recunosc că mi-a fost stârnită curiozitatea. Am mers la operă cu lupa și am avut o surpriză plăcută, o voce pe care o găsesc ideală pentru Santuzza, utilizată inteligent, fraze construite cu logica muzicală și sensibilitate. Acestea fiind spuse la prima audiție, adăugând că-mi doresc să o mai ascult interpretând și alte roluri. Distribuția a fost completată cu succes de mezzosopranele Sorana Negrea (Lola, o interpretare remarcabilă, „colorată” corespunzător personajului), Sidonia Nica (Mamma Lucia) și Vicențiu Țăranu (Alfio).

Irina Iordăchescu și a sa Nedda mi-au acaparat întreaga atenție pe parcursul Paiațelor lui Leoncavallo, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere interpretativ. Înțelegerea și implicarea în adevăratul sens al cuvântului în ceea ce Nedda trăiește a fost transmis prin culori vocale diverse, foarte bine alese în fiecare situație. De asemenea, partenerul său de scenă, tenorul Kamen Chanev a fost o surpriză plăcută. În ciuda unei chinuitoare viroze, și-a utilizat vocea inteligent pentru rezolvarea dificilei partituri a lui Canio. Tensiunea dramatică a fost și ea prezentă. Întregul ansamblu a reușit întruchipeze puternica dramă a libretului, inspirată dintr-un episod real din viața compozitorului. Distribuția a fost completată de Vasile Chișiu (Tonio), Iordache Basilic (Silvio) și Paul Lungu (Beppe, o voce la început de drum, despre care sper din tot sufletul că vom mai auzi).

Calupul de spectacole a continuat cu Nabucco, un spectacol pe care deși l-am mai vizionat la București, face parte dintre titlurile mele preferate și îl consider o provocare pentru orice ansamblu liric. Luând aceste lucruri în considerare, dar și faptul că spre pupitrul dirijoral al acestui spectacol a pășit pentru prima dată maestrul Tiberiu Soare, am ales să fiu prezentă joi seara în sala operei. Recunosc că am o admirație aparte pentru Tiberiu Soare, admirație care a luat naștere în momentul în care am avut ocazia să asist la câteva repetiții de Evgheni Oneghin la Opera din Cluj, pe care acesta le conducea. Așteptările, în ceea ce îl privește, au fost satisfăcute din plin. Verdi ar fi fost tare încântat de abordarea acestuia, iar, din punctul meu de vedere, tempi au fost cei optimi, de la început și până la sfârșit fără excepție. Cu toate acestea, în mod surprinzător, decalajele în rândul ansamblului solistic s-au ținut lanț chiar și în momente în care scriitura vocală nu pune probleme excepționale. Dacă soprana Madleine Pascu (Abigaille) a oscilat între momente rezolvate excepțional din punct de vedere tehnic și altele în care scriitura dificilă, instrumentală i-au pus mici probleme, Horia Sandu a fost ușor depășit de partitura lui Zaccaria, unul dintre cele mai dificile roluri pentru vocea de bas. Frazarea uneia dintre cele mai frumoase pagini Verdiene, „Preghiera” a suferit, iar tessitura Profeției din „Finale terzo” s-a dovedit necruțătoare pentru interpret. Am mai spus-o, probabil – timbralitatea și temperamentul baritonului Ștefan Ignat sunt cele cerute de rol, iar acest lucru face chiar și micile dezechilibrări de ordin muzical să fie ceva mai ușor de trecut cu vederea, deși mi-aș fi dorit mai din precizia pe care stilul verdian o cere. Din păcate, regia și scenografia Nabucco-ului bucureștean sunt cvasi-inexistente, instalându-se, la un moment dat, monotonia din punct de vedere vizual, deoarece, din punct de vedere auditiv, am avut perpetue surprize (de toate felurile). Distribuția a fost completată de tenorul Liviu Indricău (Ismaele, voce metalică, cu siguranță pe registrul acut și omogenitate), Sidonia Nica (Fenena, rol pe care îl stăpânește din toate punctele de vedere), Iustinian Zetea (Marele Preot), Ciprian Pahonea (Abdallo) și Stanca Manoleanu (Anna). Felicitările mele dirijorului Tiberiu Soare pentru felul în care a reușit să stăpânească ansamblul, cu toate dezechilibrările care au avut loc! 

Mult așteptatul Don Carlo, pe care am avut ocazia să-l ascult după un an și jumătate, a avut loc duminică, 13 ianuarie, într-o distribuție interesantă, pe măsura abordării scenografice și regizorale, despre care se pot spune foarte multe lucruri. Varianta abordată la operă bucureșteană este cea de 4 acte, alegere care nu este deloc de condamnat, având în vedere dificultatea lucrării, privită din ambele părți ale cortinei. Vorbim despre un titlu care cuprinde în tematica sa atât iubirea, intriga, sacrificiu și tragediile personale, cât și trădarea, politica, istoria, cruzimea şi răzbunarea, motiv datorită căruia acesta poate fi interpretat din foarte multe unghiuri spre desăvârșirea montării scenice, o adevărată provocare pentru orice regizor și dirijor. Așadar, în ceea ce privește scenografie, viziunea lui Mario de Carlo este una simbolistică, stilizată și simplă în același timp. Apreciez simbolismul tablei de șah, prezentă în permanență pe podea (în special în momentul duetului dintre Marele Inchizitor și Filippo II, în care regele este la picioarele „bishop-ului”), dar proiecțiile de fundal, care variază de la scenă la scenă și sugerează locațiile și temporalitatea scenelor, nu sunt cele mai fericite, nici din punct de vedere al alegerii lor și nici din punct de vedere al calității imaginilor. Cu toate acestea, ideea de „the bishop takes the King” este dublat (ca un fel de pleonasm) prin așezarea unei table de șah de mici dimensiuni pe podea (la rândul ei o tablă de șah), în momentul în care Marele Inchizitor răstoarnă cu bastonul piesa „Rege” de pe aceasta, în timpul duetului. Aceasta este doar o singură situație (dintre numeroasele…) de „supra-explicare” regizorală a „subtilităților”, diminuându-le valoarea. Același rol „pleonastic” îl au uneori și luminile. Remarcabile sunt costumele de epocă, în special cele feminine, atât ca și croi, cât și cromatic, dar, din păcate, regia este statică, iar drama interioară complexă a personajelor, care ar fi putut compensa în această situație, nu a avut continuitate, din cauza lipsei de implicare reală interpretativă. Cu siguranță, cei care au construit personaj în adevăratul sens al cuvântului au fost soprana Bianca Mărgean (Elisabetta) și basul Marius Boloș, al cărui debut în Filippo II îl aștept încă de când am avut ocazia să-l ascult interpretând pentru prima dată rolul Marelui Inchizitor, la Opera din Cluj. Grandoarea intepretării sale este direct proporțională cu cea impusă de rol, iar felul în care a rezolvat partitura (în special registrul grav) este de aplaudat – un etalon de Mare Inchizitor, fără doar și poate.

Din punctul meu de vedere, Filippo este personajul cheie al operei, atât din punct de vedere dramaturgic, cât și din punct de vedere muzical. În rolul acestuia a debutat Cătălin Țoropoc. Controversele în rândul criticilor nu au întârziat să apară, deoarece, deși rolul este scris pentru vocea de bas, solistul a abordat până la acest moment roluri pentru bariton (inclusiv rolul Rodrigo di Posa la premiera spectacolului). Personal, nu m-a deranjat deloc această schimbare repertorială (pe care solistul a pregătit-o și a anunțat-o încă de la începutul stagiunii), o consider de bun augur pentru evoluția acestuia și, cu siguranță, printr-o implicare emoțională mai profundă, o construcție mai conștientă a caracterului complex al Regelui, o intenție intepretativă mai prezentă, în special în ceea ce privește actul al III-lea, și aprofundarea acestei laturi repertoriale recent abordate, solistul va reușit să suplinească lipsa „întunecimii” timbrale așteptate de la acest rol, pentru că, din punct de vedere vocal și muzical, nu este nimic de reproșat. Așadar, mă bucur, însă, că, odată cu acest debut (mai mult decâr valabil), avem interpreți ai acestui rol și în țară! Mă repet și îmi asum acest risc, dar aștept și debutul lui Marius Boloș în acest rol.

Rolurile Don Carlo și Elisabetta au fost interpretate de tenorul Adrian Dumitru și soprana Bianca Mărgean, a cărei absență încă o regret din Butterfly-ul clujean. Sper că, poate, cu altă ocazie… Glasul lui Adrian Dumitru este cu siguranță unul spint, pătrunzător, potrivit rolului în toți parametri săi, dar de la care mi-aș fi dorit mai puțină forțare. Felul în care acesta a abordat propria voce nu oferă cel mai mare calm și confort publicului, iar același lucru poate fi spus și despre interpretarea baritonului Vicențiu Țăranu (Rodrigo, marchese di Posa – debut). Deși într-un final toate notele din partitură sunt atinse, parcursul până la ele este unul care trece auditoriul prin diverse stări, nu toate plăcute. Din acest motiv are de suferit și frazarea și, implicit, interpretarea afectivă a rolurilor. Atât Di Posa, cât și Don Carlo s-ar fi dorit mai nobili în vocalitate și mișcare.

Bianca Mărgean a fost Elisabetta, atingând toate situațiile în care personajul său este pus. Vocea sa lirico-spintă, rotundă și inteligent utilizată în constucția frazelor, cu pianissime valoroase, se mulează ideal pe rol, iar conduita, de la pas și până la expresiile faciale, a fost calculată cu precizie. Am fost surprinsă (și nu plăcut) să remarc faptul că reacția Elisabettei în momentul în care îi este mărturisită legătura dintre soțul său, Filippo, și Principessa Eboli este mult mai dramatică decât cea în care Filippo găsește portretul lui Carlo între bijuteriile Elisabettei, iar asta se datorează insuficienței implicării emoționale a celui care l-a interpretat pe Rege. Apogeul său a fost, bineînțeles, aria „Tu che la vanita”, moment care nu poate lăsa indiferent publicul și pentru care țin să o felicit și pe această cale. Elisabetta de Valois va fi un rol de referință pentru tânăra soprană!

Distribuția a fost completată de mezzosoprana/soprana Oana Andra (Principessa Eboli), voce pe care aș utiliza-o în roluri rossiniene și nu în roluri atât de dramatice, fie ele și înalte, de falcon, basul Filip Panait (Il frate, o voce cu mari posibilități), soprana Mădălina Barbu (Tebaldo), George Vîrban (Contele di Lerma) și soprana Andreea Novac (Vocea din cer).

Prezența dirijorului Tiberiu Soare la pupitrul dirijoral a fost și de această dată de bun augur. Orchestra joacă un rol foarte important în acest titlu, speculat la maximum de către dirijoral, atât în ceea ce privește agogica, cât și nuanțele și timbralitatea. Corul, de asemenea, a avut o prestație bună, cu mențiunea că, în momentele de dificultate, acutele sopranelor au ieșit din contextul omogen de dorit. În concluzie, un spectacol care merită văzut, complex din toate punctele de vedere. De apreciat și de remarcat este faptul că ONB își permite să monteze acest titlu fără invitați din afară, la un nivel înalt.

Acestea fiind spuse, mulțumesc tuturor celor care m-au găzduit și m-au primit cu căldură la București. Sunteți extraordinari cu toții și-mi doresc să vă vizitez din ce în ce mai des! Cu mult drag, pe curând!

8

You might also like