From Bucharest, with love

De când am avut onoarea să particip la ediția din 2017 a Festivalului „George Enescu” la București, m-am îndrăgostit de călătorii, de spectacole văzute în deplasare și de revederi cu oamenii frumoși pe care i-am cunoscut cu ocazia „escapadelor” anteriore. Îmi place, de asemenea, foarte, foarte tare să consemnez în Jurnal cele ce au să se întâmple, chiar din „pragul” noii experiențe. Acestea fiind spuse, din septembrie și până acum, număr patru deplasări, iar acum voi vorbi despre cea de a 5-a. Mi-am luat Jurnalul în geamantan și miercuri, 23 mai, ne-am îmbarcat spre București, unde ne-au așteaptat cinci spectacole în doar patru zile, dar și foarte mulți prieteni dragi! Ajunsă la București, am sesizat cu mare bucurie că mă simt ca acasă și nu am timp să regret Clujul, ceea ce stă ca dovadă a faptului că vizitele anterioare au servit legării unor prietenii minunate, valoroase și, cu siguranță, de durată. Iar calupul de spectacole pe care am avut ocazia să-l vizionez a fost la nivelul așteptărilor. De asemenea, este de apreciat faptul că instituția a făcut posibile reprezentațiile zilnice ale unor spectacole de calibru, iar eu trebuie să le mulțumesc tuturor dragilor mei prieteni care, aflând de vizita mea pe meleagurile lor, mi-au făcut cele mai frumoase cadouri, cele muzicale, prin intermediul invitațiilor la spectacole.

Primul dintre acestea, Nabucco a lui Giuseppe Verdi, l-a avut la pupitrul dirijoral pe maestrul Mihnea Ignat, care a rezolvat cu succes partitura, având în vedere decalajele care au avut loc în rândurile unora dintre interpreți. Mi-aș fi dorit, însă, ca uvertura să aibă parte de schimbări ceva mai evidente ale tempilor și ale nuanțelor acolo unde partitura le indică atât de clar. Corul a fost sonor, foarte prezent și din punct de vedere regizoral, momentul său de „glorie” fiind, cum era de așteptat, celebrul moment Va pensier, asupra căruia s-au aplecat cu o atenție aparte. Momentele corale din actul I, cele în care poporul se roagă, s-ar fi dorit a fi mai închegate, cu un legato solemn. Fără doar și poate, interpretările marcante au fost cele ale sopranei Dragana Radakovic (Abigaille) și ale basului Marius Boloș (Zaccaria), iar tenorul Liviu Indricău (Ismaele) și a sa voce metalică a fost o surpriză plăcută.

Nunta lui Figaro mozartiană a avut o reprezentație ecilibrată, omogenă. În atenția publicului serii a fost baritonul Liviu Holender, fiul cel mic al celebrului Ioan Holender, care a interpretat rolul Contelui Almaviva. Timbrul plăcut și statura impunătoare îl vor conduce, fără doar și poate, pe Holender junior către o carieră de succes, dar sperăm să mai revină pe scenele lirice românești. În ceea ce privește restul distribuției, mi-aș fi dorit un Figaro mai prezent și o Contesă mai impunătoare, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere interpretativ. De remarcat a fost mezzosoprana Sinodia Nica, o Marcellina lucrată în detaliul cuvântului și muzicii partiturii.

Matineul cu titlul Flautul fermecat este spectacolul are m-a impresionat prin profesionalismul cu care a fost realizat, dar și cu vârstele fragede ale interpreților. În rolul Paminei am avut ocazia să o ascult pe o dragă prietenă, soprana Cristina Fieraru, un nume de care veți mai auzi cu siguranță în lumea operei, o voce atent studiată, dar și de o frumusețe aparte, care, deși încă tânără, promite. Alături de ea au interpretat Ciprian Pahonea (Tamino), Alexandra Moroiu (Regina Nopții), Ștefan Lamatic (Sarastro), Dominic Cristea (Papageno), Daniel Trandafir (Monostatos), Andreea Bălan, Rodica Ștefan și Ligia Tiponuț (cele trei doamne ale Reginei Nopții). Întregul spectacol, care a avut loc foaierul Operei bucureștene, este structurat și dedicat copiilor, dar calitatea muzicală și regizorală nu este deloc neglijată, un aspect pe care îl găsesc demn de aplaudat. A fost o plăcere să urmăresc această adaptare a Flautului mozartian și sper că activitatea Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical „Ludovic Spiess” să-și continue activitatea și în stagiunea care stă să înceapă.

La Bohème i-a urmat acestuia, cu o garnitură solistică de zile mari în rândul celor patru boemi, Rodolfo fiind interpretat de tenorul Remus Alăzăroaie, Marcello – Alexandru Constantin, Schaunard – Dan Indricău și Colline – Filip Panait. Trebuie să recunosc că momentele Rodolfo-Marcello mi-au făcut pielea de găină (total neacademic spus, dar extraordinar de adevărat!). Dacă la Boemele anterioare atenția mea era captată de Mimi, rol visat de fiecare soprană, de această dată auzul mi-a fost acaparat de acest fenomen vocal care este Remus Alăzăroaie, dar și de Constantin Alexandru și de a sa interpretare plină de patos. Subiectivismul clujean (nelipsit, bineînțeles) m-a făcut să simt lipsa interpretării originale a lui Petru Burcă a rolurilor Benoit și Alcindoro, dar fiecare solist își pune amprenta proprie și trebuie apreciat ca atare. Superbă și din punct de vedere vizual, Boema bucureșteană este declarată a fi pe locul al doilea în topul spectacolelor mele preferate din cadrul acestui calup despre care vorbesc în această postare!

Împlinirea vârstei de 80 de ani a sopranei Maria Slătinaru Nistor a fost sărbătorită la Opera bucureșteană cu spectacolele Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni și I Pagliacci de Ruggiero Leoncavallo, care au avut premiera pe 31 martie, în regia lui Ion Caramitru. Este, într-adevăr, spectacolul cu cea mai frumoasă scenografie, aceasta fiind realizată de Viorica Petrovici, dar și, aș îndrăzni să spun, și cu cea mai bună interpretare dintre cele pe care au am avut ocazia să le ascult pe parcursul acestor zile. Protagoniștii Cavalleriei au fost interpretați de Lăcrămioara Cristescu (o Santuzza cu o voce metalică și mult dramatism în jocul scenic) și de Alin Stoica (Turiddu, într-o formă vocală bună, dar cu prea puțină implicare interpretativă). Muzica lui Mascagni este răscolitoare, iar maestrul Adrian Morar a pus-o în evidență cum se cuvine cu ajutorul întregului ansamblu. A fost o adevărată încântare să-i ascult pentru prima dată live pe Iulia Isaev (Nedda) și Daniel Magdal (Canio), în rolurile principale a Paiațelor lui Leoncavallo. Vocea bogată și omogenă a sopranei, alături de frază condusă cu măiestrie, au oferit o adevărată lecție de canto, dar și un tumult de emoție publicului, acompaniată pe măsură de Canio și Tonio (Lucian Petrean), acesta din urmă reușind să mă surprindă de fiecare dată, excepție nefăcând nici Nabuccoul interpretat la Cluj în stagiunea 2017/2018. Liviu Holender a expus o altă latură a sa interpretând rolul Silvio. În comparație cu interpretarea corectă a Contelui Almaviva, cea din Paiațe a spus mult mai mult despre potențialul pe care îl are baritonul și consider că acesta este drumul, din punct de vedere repertorial, pe care ar trebui să-l bătătorească. În rolul lui Beppe a debutat tenorul George Vîrban, o un solist tânăr, dar cu un dezvoltat instinct muzical și o voce promițătoare. Emoțiile și-au făcut simțită prezența, din păcate, în finalul Serenadei, când tenorul a ratat La-ul acut, dar acestea vor fi, cu siguranță, controlate la următoarele reprezentații.

Acestea fiind spuse, voi încheia mulțumind încă o dată Operei Naționale București pentru frumoasele spectacole, dar și pentru primirea minunată pe care mi-a oferit-o și de această dată, dar și minunaților mei prieteni care mă răsfață de fiecare dată când îi vizitez! Cu așa atmosferă, muzică și oameni calzi, aproape că aș putea să uit că nu suport aglomerația orașului și chiar să merg mai des…

2

You might also like