Ghid de muzicolog, partea I – O privire de ansamblu

Întotdeauna mă gândesc, încerc să-mi imaginez cum se simt cei care își doresc să devină muzicologi la fel de mult cât îmi doresc eu să devin artist liric și cum se pregătesc ei cu entuziasm de admiterea la Conservator și muncesc pe brânci pentru a-și îndeplini visul. Pentru mine, Muzicologia a fost o a doua variantă la care nici nu m-am gândit, dar, ajunsă pe băncile facultății, a început să mă fascineze. Acum sunt în anul II și mă gândesc deja de aproape un an să realizez un ghid atipic al muzicologului, cu sfaturi utile pentru cei care urmează să dea admitere la Muzicologie anul acesta sau în anii ce urmează. Ghidul nostru nu va avea pași în a deveni muzicolog, pentru că sunt sigură că nu există o rețetă în acest sens, ci va conține sfaturile studenților de la această specializare, dar și ale profesorilor. Sper ca în timp să adun cât mai multe și să aveți un preview cât mai realist asupra a ceea ce înseamnă Muzicologie la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Voi începe acest ghid cu o prezentare științifică complexă și muzicologică a ceea ce înseamnă Știința muzicologiei realizată special pentru blogul meu de către muzicologul Oleg Garaz. Mulțumesc încă o dată domnului profesor Oleg Garaz pentru amabilitatea de a realiza această prezentare succintă și, totuși, foarte cuprinzătoare și complexă a Muzicologiei și vă doresc lectură plăcută!

Ştiinţa muzicologiei:

definiţie, morgologie, tipologii şi evoluţii

1.Definiţie: Numim muzicologie ştiinţa care se ocupă de totalitatea fenomenelor sonore în calitatea lor de fapte culturale. Considerând muzica o formă specifică de practicare a culturii, muzicologia se edifică drept o ştiinţă a normelor şi legităţilor gândirii şi practicii culturale muzicale.

Spre exemplu, „cântul” păsărilor, zgomotul unei uzine sau sonoritatea caracteristică produsă de o locomotivă sunt fenomene sonore în calitatea lor de sisteme de semnalizare (a intenţiilor, a identităţii sau a prezenţei).

De „cântul” păsărilor se ocupă în egală măsură ornitologia şi etologia, unde se regăseşte şi „cântul” balenelor sau al elefanţilor.

Într-un al doilea sens, nu poate fi considerată artistică în accepţia europeană a termenului manifestarea muzical-ritualică a popoarelor naturii care este obiect de studiu în egală măsură pentru antropologie culturală şi etnografie.

Ca fapt cultural însă, semnalele păsărilor sunt reformulate ca şi cânt în percepţia umană, iar ca fapt cultural sunt, spre exemplu, realizate în lucrările lui Olivier Messiaen, imaginea sonoră a uzinei sau a locomotivei în lucrări muzicale aparţinând lui Alexander Mosolov şi, respectiv, lui Arthur Honegger. Un exemplu relevant al reformulării fenomenului sonor în fapt cultural ar putea fi activitatea lui Pierre Schaeffer şi concepţia muzicii concrete.

2.Morfologie: de la fapt ambiental la fapt muzicologic

Comentariu 1: transferul se efectuează de la fenomen sonor la fapt cultural, de la ontologic la hermeneutic, de la manifestare la text.

Comentariu 2: într-un sens mai restrâns şi situat deja în interiorul câmpului cultural al artei muzicale, transferul se efectuează de la fenomenalitatea sonoră (muzical-artistică, în format cultural) la obiectualitatea textuală, noţional-scriptică (drept fapt deja muzicologic).

Comentariu 3: abordarea muzicologică este, în esenţă, de substanţă critic-analitică, principiu care defineşte consistenţa discursului muzicologicca obiect literardescriptiv.

Comentariu 4: prin text se înţelege atât discursul sonor articulat notat ca partitură, cât şi manifestările sonore formulate ca act în toate formele posibile care intră în definiţia faptului cultural. Aceste două forme sunt „textuale” şi reprezintă obiectul de studiu al muzicologiei, în calitatea lor de dovezi obiective ale gândirii muzicale ‒ solide în obiectivitatea lor materială şi astfel fiind analizabile şi sistematizabile.

Comentariu 5: transferul de la act la text presupune o explicabilă „distorsiune” prin transferul de la sonoritate la imagine, determină o slăbire a consistenţei (imaginii),precum şi o relativizare a semnificaţiilor (hermeneutica). Cele două imagini ‒ sonoră-fenomenală şi, respectiv, textuală, noţional-descriptivă ‒ nu sunt reductibile una la cealaltă (non-reversibile), relaţia funcţionând doar într-un sens univoc ‒ dinspre fenomenul sonor înspre textul noţional-literar.

Comentariu 6: Ca şi concepţie, ştiinţa muzicologiei se prezintă în imaginea unui dublu paradox:

6.1. Paradox 1: în esenţă, ca discurs, muzicologia reprezintă un discurs noţional cu funcţia de interpretare analitică a unui discurs sonor. În această situaţie drept paradoxală apare intenţia de a edifica o cale de acces între două ontologii de altfel inconciliabile: fenomenalitatea sonoră şi textualitatea noţional-scriptică. Astfel, muzicologia poate fi considerată o disciplină filologică orientată hermeneutic pe explicitarea actului muzical, cu toate consecinţele care decurg de aici ca documente analizabile.

6.2. Paradox 2: ca metodă, muzicologia se dovedeşte a fi o disciplină compozită în virtutea substanţei sale filologice (noţionale) şi a intenţiei de a descrie totalitatea implicaţiilor posibile ale fenomenului sonor în existenţa culturală. Forma noţional-scriptică permite realizarea unui împrumut din discipline ştiinţifice-academice concepute în acelaşi format noţional-scriptic. Astfel, este vorba despre nevoia implicării în discursul muzicologic a vocabularelor şi metodelor din mai multe discipline/ştiinţe noţionale precum: filologia (în special comparată), psihologia, sociologia, filosofia, istoria, antropologia, etnografia, semiotica, estetica, retorica etc., atâta timp cât şi muzicologia intră în domeniul cunoaşterii umanului, deoarece în esenţă muzica este făcută de către oameni, despre oameni şi pentru oameni.

3.Tipologii:

a. Diferenţieri necesare: Este necesar de făcut diferenţia între muzicologia ca ştiinţăa cercetării şi, respectiv, ca disciplină academicăsau ştiinţă a învăţării, între ipostaza practicii (cognitive) de cercetare şi, respectiv, ipostaza propedeutic-formativă, de învăţare a elementelor, relaţiilor, taxonomiilor, sensurilor şi exersarea practicării acestora în condiţii controlate.

 4.Tipologii şi evoluţii:

b. Ca fapt cultural-ştiinţific, muzicologia a fost concepută la 1885 de Guido Adler (însoţit de colaboratorii săi Philipp Spitta şi Friedrich Chrysander), fondatorul domeniului, din două tipuri de abordare complementare: muzicologia istorică şi, respectiv, sistematică, aceste două titluri reflectând nu atât sensul propriu-zis al termenilor, cât mai degrabă sensul sistematizator al iniţiativei lui Adler.

Tot astfel, momentul Adler (1885) ar puteea fi văzut ca reluare la alt nivel al momentului Baumgarten (1750), inventatorul esteticii ca ştiinţă a percepţiilor (senzaţiilor) logicizate. Importantă este această preocupare pentru încadrarea ştiinţifică ‒ noţional-discursivă, logic-raţională şi analitic-descriptivă ‒ a unui principiu (senzaţiile logicizate) sau a unui întreg domeniu al gândirii şi practicii umane (practica muzicii).

b.1. În fapt, ca ştiinţă a muzicii, muzicologia se naşte ca tentativă de a formula ştiinţific imaginea domeniului gândirii muzicale prin împrumutul metodei de la ştiinţa istoriei (tipologiile de grupuri sociale, conceptul evoluţiei istorice şi principiul periodizării temporal-geografice) şi, respectiv, de la ştiinţa biologiei (taxonomiile, tipologiile şi principiul evoluţiei). Este de remarcat faptul că muzicologia se naşte ca ştiinţă în trena filosofiei pozitiviste (Auguste Comte), considerată o ultimă fază în dezvoltarea cunoaşterii umane, urmând după celereligioasă şi metafizică. Astfel, pozitivismul serveşte drept element unificator, de sinteză, a metodelor istoriei şi biologiei, fiind vorba despre o abordare de tip empiric, critic-analitic, a datelor experienţei.

b.2. Urmând ramura istorică a muzicologiei este posibilă o istorie propriu-zisă a muzicologiei, cu toate implicaţiile în egală măsură evolutiv-istorice, cât şi sistematic-conceptuale. În acest sens, poate fi vorba despre cele două începuturi ale muzicologiei: momentul Adler ‒ cu formularea conceptuală a unei noi ştiinţe şi, respectiv, momentul Riemann ‒ cu formularea metodologică a tipologiilor de discipline academice sau, altfel spus, a reformulării disciplinelor compoziţiei în discipline ale muzicologiei: reorientarea de la focalizarea pe necesarul practic-utilitar înspre cercetare, diferenţiere şi aprofundare teoretică.

b.2.1. Ulterior, aceste două ramuri ale muzicologiei ‒ istorică şi sistematică, pornind de la concepţia lui Guido Adler ‒ determină şi relevarea unor nume reprezentative pentru fiecare tip de orientare. Spre exemplu, pentru ramura sistematică este reprezentativăpreocuparea muzicologului american Charles Sieger sau a muzicologului sloven Oskár Elschek, pe când pentru cea istorică ar fi de parcurs, spre exemplu, scrierile muzicologilor germani Herman Abert, Friedrich Blume sau Willi Apel. Ambele ramuri au fost abordate de Walter Wiora în Historische und systematische Musikwissenschaft(Tutzing: Schneider, 1972) sau într-o altă scriere a aceluiaşi autor precum Metodologia muzicologiei (în biblioteca Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, la cota Ig).

b.2.2. Evoluţia muzicologiei ca ştiinţă a însemnat o progresivă diferenţiere şi cristalizare a unor noi tipuri de abordare metodologică precum cea analitică, de această dată pornind de la concepţia normativă a lui Hugo Riemann. În acest sens este exemplară metoda analitică ‒ reducţia scriiturii armonice ‒ a austriacului Heinrich Schenker, teoriile asupra contrapunctului ale rusului Serghei Taneiev şi ale danezului Knud Jeppesen sau cele trei scrieri analitice ale elveţianului Ernst Kurth ‒ contrapunctul linear la Bach, criza armoniei romantice la Wagner şi principiile formelor simfonice la Bruckner.

b.2.3. Urmând orientările istorică, sistematică şi analitică, o a patra metodă s-ar referi la critica muzicală. Sensul modern al acestei metode ar putea fi definit prin relaţionarea a două personalităţi ca francezul François-Joseph Fétis şi austriacul Eduard Hanslick. Acesta din urmă excelează cu o importantă scriere de substanţă estetică ‒ Vom Musikalisch-Schönen (Despre frumosul muzical), sugerând astfel atât o deschidere înspre viitoarea metodă a hermeneuticii muzicale, cât şi o tri-unitate între critica, estetica şi hermeneutica muzicală ca metode crescând din acelaşi nucleu metodologic al explicitării (noţional-discursive) a sensurilor fenomenului muzical.

În sens modern, cultivarea acestei metode a criticii muzicale drept activitate articulată profesional ar putea porni de la scrierile lui E. T. A. Hoffmann şi continuate prin Hector Berlioz, Robert Schumann, Adolf Bernhard Marx, Franz Liszt, Richard Wagner, Alexandr Serov, Hermann Larosh, Claude Debussy, Paul Bekker, Theodor W. Adornoşi până la contemporanii Kyle Gann sau Alex Ross.

b.2.4. Imediat ulterior momentului Adler, care formulează un nou obiectiv şi astfel orientează gândirea ştiinţifică în acest sens, se nasc şi alte trei orientări sau subdomenii ale muzicologiei. Prin austriacul Erich Mortz von Hornbostel se naşte etnomuzicologia (cu un arc evolutiv întins, spre exemplu, prin Constantin Brăiloiu până la Bruno Nettl), prin germanul Curt Sachs este formulată ştiinţa instrumentelor muzicale ‒ organologia, iar prin Hermann Kretzschmar ‒ ştiinţa interpretării actului şi lucrărilor muzicale, hermeneutica muzicală ‒cu o continuare fructuoasă în scrierile lui americanului Lawrence Kramer.

c. Ca ştiinţă a faptelor culturale sonore, muzicologia se prezintă drept un domeniu însoţitor şi de aceea secund domeniului artistic manifest, fenomenal, pe care îl cercetează şi interpretează. În realitate, este vorba despre o articulare bimorfă: de învăţare şi de practicare (de interpretare-cercetare muzicologică-ştiinţifică). În cea de a doua fază este vorba despre posibilitatea de a formula imaginea şi sensurile prin intermediul mai multor „scenarii de modelare conceptuală” (a se vedea în acest sens Oleg Garaz, Exerciţii de muzicologie, Cluj-Napoca: MediaMusica, 2014, Introducerea la Partea a II-a).

c.1. Este de remarcat faptul că până în 1885 o serie de discipline precum contrapunctul, armonia, formele şi orchestraţia erau definite ca discipline ale ştiinţei (şi artei) compoziţiei, nefiind vorba despre nicio atribuţie muzicologică a acestora.

c.2. Tot astfel au stat lucrurile şi cu teoria esteticii (Baumgarten, 1750), aceasta nefiind concepută ca orientată înspre muzică. În acelaşi şir se înscriu şi o serie de ştiinţe adaptabile muzicii precum psihologia, sociologia, antropologia, etnografia sau semiotica.

c.3. În opoziţie, drept o autentică ştiinţă muzicologică se prezintă a fi acustica, datând încă de la experienţele lui Pitagora (sec. VI î. H.) şi de aici subdomeniile psihologiei muzicale precum domeniul receptării (muzicale) şi în special metodologia cercetării auzului (muzical).

d. Cele două grupuri constitutive ale muzicologiei ‒ istorică şi sistematică ‒ sunt animate şi puse în relaţie prin criteriul abordării de tip conceptual-analitic ‒ în calitatea lui de formă sintetică, sistematic-istorică, dar şi în calitate de formă practică, de aplicare a conţinutului primelor două.

d.1. Aici este vorba despre un sistem consensual conceptual-muzicologic de referinţă care cuprinde totalitatea conceptelor referitoare la formele de bază ale gândirii şi practicii muzicale: sistemul hexamorf, de la conceptul de sunet muzical şi până la conceptul de canon. (a se vedea în acest sens Oleg Garaz, Genurile muzicii: ideea unei antropologii arhetipale, Bucureşti, Eikon, 2016, Partea a II-a)

5.Concluzie:

f. În esenţă, este vorba despre un ansamblu de scenarii de modelare conceptual-discursivă a sensurilor discursului sonor cu referire la criteriul de conţinut: aspectele structurale şi expresiv-sugestive, sau mai precis, a faptului sonor articulat cultural precum actul componistic sau actul interpretativ. Într-un al doilea sens, urmând muzicologiei aplicate pe act, este vorba despre muzicologia aplicată pe notaţia muzicală (partitura). În final, urmeazăinterpretarea surselor referitoare la evoluţia gândirii şi practicii muzicale: diversitatea tipologiilor de texte noţional-scriptice despre muzică precum: tratate (de orientare didactică), scrieri analitice-monografice sau manifesturi (Arte dei rumori de Luigi Russo sau Music as Gradual Process de Steve Reich), studiul altor tipuri de text (non-ştiinţific) care oglindesc evoluţia gândirii muzicale ‒ memorii, jurnale, corespondenţă (spre exemplu, între Prokofiev şi Şostakovici sau Şostakovici şi Britten), interviuri şi convorbiri (între Stravinski şi Robert Craft) sau producţii propriu-zis literare (Jean-Christophe de Romain Rolland, Lupul de stepă de Hermann Hesse sau Concertul baroc de Alejo Carpentier).

Sugestii bibliografice:

  1. ADLER, Guido, Medoda şi obiectivul ştiinţei muzicii, dactilografiat, biblioteca Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Ig 71
  1. BÎCIKOV, Iuri, Metodologia muzicologiei, programă analitică, text postat pe internet la adresa: http://yuri317.narod.ru/wwd/metodol.htm
  1. BÎCIKOV, Iuri, Introducere în muzicologie, ciclu de prelegeri, tema 1, text postat pe internet la adresa: http://yuri317.narod.ru/wwd/lex1.htm
  1. CHAILLEY, Jacques, Precis de musicologie, Paris: Presses Universitaires de France, 1984 (reeditare după prima ediţie din 1958); Avant-Propos, text postat pe internet la adresa: https://www.musicologie.org/theses/chailley_01.html
  1. COCA, Gabriela, De la Bach la Britten: muzicologie aplicată, Cluj-Napoca, Yorkie Copy Center, 2008
  1. BLUME, Friedrich, Muzicologia istorică în epoca noastră (traducere), dactilografiat, Cluj-Napoca:biblioteca Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Ig
  1. DAHLHAUS, Carl, Grundlagen der Musikgeschichte, Köln, Musikverlag Hans Gerig, 1977
  1. ELSCHEK, Oscar, Probleme actuale ale sistematicii muzicologice, dactilografiat, Cluj-Napoca: biblioteca Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Ig
  1. GARAZ, Oleg, Ars musicologica (interviu cu Ferenc László, Poetica muzicală, Cluj-Napoca: Casa cărţii de ştiinţă, 2003)
  1. GARAZ, Oleg, Ideea şi conceptul scenariilor de modelare conceptuală, în: Exerciţii de muzicologie, Cluj-Napoca: Mediamusica, 2014
  1. GARAZ, Oleg,Considerations about the two Beginnings of the European Musical Culture: The Idea of „Europeanity” between Antiquity and the Middle Ages, Revista Musicology Papers (AMGD, Cluj-Napoca), nr. 1/2014
  1. GARAZ, Oleg,Musicology as an Evolutionary System of the Musical Thinking Categories: Proposal for a Methodological Hermeneutical Approach, Revista Musicology Papers (AMGD, Cluj-Napoca), nr. 1/2015
  1. GARAZ, Oleg, Hărţile, labirinturile şi grădinile muzicologiei (în: „Muzica”, Bucureşti, nr. 4/2015)
  1. GARAZ, Oleg, Sistemul conceptelor muzicologice (partea a II-a din Genurile muzicii. Ideea unei antropologii arhetipale, Bucureşti: Eikon, 2016)
  1. MUGGLESTONE, Erica şi ADLER, Guido, Guido Adler’s „The Scope, Method, and Aim of Musicology” (1885): An English Translation with an Historico-Analytical Commentary, in: Yearbook for Traditional Music, vol. 13 (1981), pp. 1-21,text postat pe Internet la adresa: https://www.jstor.org/stable/768355?seq=1#page_scan_tab_contents
  1. SEEGER, Charles, Toward a Unitary Field Theory for Musicology, in: Bulletin of the American Musicological Society, Vol. 9-10 Jun., 1947 (p. 16)
  1. SEEGER, Charles, Prescriptive and Descriptive Music-Writing, in: The Musical Quarterly, vol. 44, No. 2 (Apr., 1958), pp. 184-195, text postat pe Internet la adresa: https://www.amherst.edu/system/files/media/1770/Seeger%252520-%252520Prescriptive%252520and%252520Descriptive%252520Music-Writing.pdf
  1. SEEGER, Charles, Spre o teorie a domeniului unitar pentru muzicologie, dactilografiat, Cluj-Napoca, biblioteca Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, 1972, Ig
  1. WIORA, Walter, Metodologia muzicologiei, dactilografiat, Cluj-Napoca, biblioteca Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, 1974, Ig
  1. YOUNG, Bell şi REES, Helen (ed.), Understanding Charles Seeger, Pioneer in American Musicology, Urbana and Chicago: University of Illinois Press, 1999
  1. ZBIKOWSKI, Lawrence, Seeger’s Unitary Field Theory Reconsidered, in: Understanding Charles Seeger, Pioneer in American Musicology, University of Illinois Press, 1999, pp. 130-149
1

You might also like