Enescu 2019. Castelul Prințului Barbă-Albastră. Femeia fără umbră.

Cea de a 5-a zi de Festival a fost și ultima pentru mine înainte de o pauză de 2 zile pe care o regret, bineînțeles, dar ce să-i faci? A venit momentul să cobor de pe norișorul meu perfect, enescian, mult iubit și așteptat, după cum spuneam anterior, mai mult decât Crăciunul, pentru a pune la punct câteva treburi „lumești”. Superstițioasă cum mă știu, voi vorbi despre experiențele „pământene” imediat după ce vor fi duse la îndeplinire cu succes. Căci altfel, nu ne e cu putință. Dacă nu mă mai observați în sălile de concert, nu, nu am dezertat. Doar știți că mi-aș dori un never ending Enescu! I-am cedat domnișoarei Daria Popp locul meu în Paradis pentru scurt timp. Întâmpinați-o cu căldură, că e timidă și delicată! Revin curând cu forțe dintre cele mai proaspete!

Până atunci, această zi are un suflu aparte. Jumătatea mea și sfertul Jurnalului de Soprană a venit în vizită, to catch some #EnescuVibes. Mai mult decât atât, datorită programului său, ziua a 5-a este una dintre acelea marcate cu steluță în calendarul meu. Începem cu cel de-al doilea concert al Orchestrei Radiodifuziunii Poloneze, de această dată sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal. În program, de parcă cineva și-ar fi dorit să-mi facă un cadou, unul dintre concertele mele preferate pentru pian și orchestră din repertoriul rusesc, Prokofiev op. 26, în interpretarea pianistului Daniel Ciobanu, iar, în partea a doua, una dintre cele mai profunde și interesante titluri ale genului de operă ale secolului XX (una dintre operele mele preferate), Castelul Prințului Barbă-Albastră de Béla Bartók. Tocmai datorită dragului pe care i-l port acestei lucrări, recunosc, am pășit cu un ochi critic (mai critic decât de obicei) în sala de concert.

Având câteva interpretări de referinț în bagaj, deci și câteva (multe) fixuri despre cum ar trebui să fie abordat acest titlu, m-am lăsat greu convinsă. Unul dintre acestea este crezul conform căruia metafora textului nu poate fi transpusă muzical și mai apoi transmisă publicului decât de către nativi maghiari. Și câte și mai câte. Ei bine, în ceea ce privește pronunția, am avut dreptate. Și da, limba maghiară nu este una dintre cele mai ușoare. Încă de la primele fraze, cineva din stânga mea întreabă „Ce limbă e asta?”. „Maghiară”, răspunde blând și-ntrebător Daria. „Sau așa ar trebui”, nu mă pot abține să completez. Prologul înregistrat, într-o traducere mulțumitoare în limba română, începe imediat după ce luminile se sting. De menționat, regia acestui concept semiconcertant a fost realizată de Nona Ciobanu și Peter Košir, sub forma unor proiecții pe lateralele scenei, un joc de șotron cu 7 spații purtând simbolul celor 7 porți ale Castelului.

Soliștii serii au fost mezzosoprana Allison Cook (Judit) și bas-baritonul Derek Welton (Barbă-Albastră), două voci calitative, fără îndoială, cu posibilități expresive evidente (de menționat aici pianissimele impresionante ale bas-baritonului). Cu toate acestea, au existat momente în care orchestra înghite vocea solistei, frumoasă de altfel, dar nu neapărat de culoarea timbrală pe care mi-aș fi dorit-o pentru acest rol, având în vedere dramatismul situației și parametrii orchestrali. De asemenea, mi-aș fi dorit ca momentele orchestrale, atât de importante pentru atmofestă, pentru înțelegerea stării pshilogice a personajului, atât de descriptive să fie mai sugestive, orchestra depășind la Bartók rolul de acompaniament al vocii. O executare muzicală de înalt nivel, care, însă, nu reușește să exploateze multitudinea de emoții portretizate muzical insolit de către compozitor.

Cât despre Femeia fără umbră, ispita serii mele. Cumva, n-am idee cum și în ce fel, această lucrare mi-a atras magnetic pașii înspre Sala Palatului aproape împotriva voinței mele. Cu tot cu stres, oboseală, dezhidratare, mi-am luat partenera în crime și-am alergat-o între Ateneu și Sala Palatului imediat ce primul concert a luat sfârșit. Mă simțeam iresponsabilă, dar m-am scufundat în Strauss. Genul acela de muzică care te acaparează întru totul și-ți pune creierul în funcțiune, în care a făcut introducerea Damrau seara trecută cu debutul în ultima scenă a operei Capriccio. Bine, recunosc, am venit și pentru Jurowski și pentru Ildiko Komlosi, mezzosoprana care m-a cucerit acum 2 ani cu rolul din Oedipe. Dacă vocea mezzosopranei dă acum, din păcate, semne de uzură (potrivită, totuși, pentru rolul doicii), Jurowski mi-a satisfăcut așteptările, reușind să manipuleze masa orchestrală, Corul Radiodifuziunii din Berlin și ansamblul de soliști cu măiestrie.

Strauss este un alt capitol al istoriei operei, unul evitat de teatrele lirice din țara noastră atât de către dirijori, cât și de către interpreți. Cât despre public, acesta este cu siguranță mult prea puțin obișnuit cu această tipologie aparte de operă, dovada fiind scaunele care se goleau cu fiecare pauză care trecea. În ceea ce mă privește, l-am savurat din scoarță-n scoarță, că nu știm când mai avem asemenea ocazie live. Regia multimedia a lui Carmen Lidia Vidu, prezentă în această calitate și în ediția precedentă, ne-a facilitat o înțelegere mai ușoară a sinuosului fir narativ al operei. O distribuție de soliști de elită, căci, altfel, această partitură n-ar fi putut fi executată altfel, ne-a acaparat atenția timp de peste 3h și jumătate, pe parcursul unui basm aparte. Un eveniment pe care nu-l vom uita curând. Cu siguranță, cei rămași în sală până la final tânjesc după o a doua reprezentație. Dar va avea aceasta loc vreodată în România…?

Prima pauză a operei în concert. Caut să citesc opinii despre primul concert LSO. Printre părerile mele de referință se află cele ale muzicologului și jurnalistului cultural Cătălin Sava. Citesc, oftez și îmi rod unghiile de ciudă că n-am putut fi în sală. Mă resemnez și trec mai departe, la următorul articol, cel despre concertul Dianei Damrau & LSO. Surpriză!:

Partitura prolificului Iain Bell, compozitor născut doar în 1980, e cea a unui îndrăgostit de muzica vocală – sunt impresionat că o tânără muzicolog din Cluj prezentă la festival face o lucrare de licență despre o altă operă a sa, tot o dedicație pentru Diana Damrau.

Cătălin Sava

„Daria, asta sunt eu!”, exclamă entuziasmul ce mă acaparase. După cum spuneam zilele trecute, lucrarea mea de licență trebuie să fie tare fericită! Trio-ul A Harlot’s Progress s-a întâlnit în sfârșit zilele trecute la București, datorită Festivalului “Enescu”. Emoționant eveniment! După cum însuși Iain glumea: “el compune, Diana Damrau cântă, iar eu scriu despre muzica lor”. Eu și Iain ne-am promis că această colaborare va continua în acest sens, până când va compune ceva și pentru mine, bineînțeles. Acum, mai mult decât atât, “my first born”, lucrarea cu titlul Scena nebuniei în istoria operei: A Harlot’s Progress de Iain Bell a fost menționat de către the one & only muzicologul Cătălin Sava în acest articol. Pot doar să vă mulțumesc și să mă declar onorată în fața aprecierilor dumneavoastră! Într-un cu totul altfel am privit din lumina acestora faptul că mă aflam într-o sală de concert cu toate că nu mai erau nici 24h până la admiterea la Masterat! Cu încredere.

2

You might also like

No Comments

Leave a Reply