Browsing Tag

Academia de Muzică „Gheorghe Dima”

Absolvire #cinearficrezut

Am absolvit. #Cinearficrezut, mă întreb încă de când a început sesiuna premergătoare licenței, iar răspunsul a venit de la un soi de voce interioară care a luat naștere în momentul în care am colindat alături de promoția 2019 întreaga clădire plină de amintiri a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, cântând eroic, mai ceva decât Triumfalul din Aida lui Verdi, celebrul Gaudeamus, în drumul nostru spre ultimul curs, cel de suflet. Cine ar fi crezut? Cei care ne-au primit în sălile de curs cu dorința de a ne oferi, de a ne ghida pașii prin necunoscutul fiecărei specializări, aleasă de fiecare dintre noi în mai multă sau mai puțină cunoștință de cauză. Au trecut 4 ani de când, dezamăgită că planul meu inițial nu a fost dus la îndeplinire, dădeam admitere la prima specializare pe care am pus degetul în broșura Academiei – Muzicologia. “Ce-o fi asta?”, mă întrebam. Acum știu mai bine decât oricând de ce lucrurile au fost menite să se întâmple așa și sunt recunoscătoare universului pentru aceste “furtuni” care curăță drumul de uscăciuni și ne dau prospețime în gânduri și crezuri.

Odată cu Cursul de Suflet am descoperit o nouă latură a celor pe care i-am cunoscut inițial la catedră, împărtășindu-ne regulile unora dintre cele mai matematice laturi ale muzicii, teoria și formele muzicale, iar aici mă refer la cei pe care cele două facultăți din cadrul Academiei Naționale din Muzică i-au ales ca profesori de suflet, lect. univ. dr. Lucian Ghișa și conf. univ. dr. Cristian Bence-Muk. Într-o analogie perfectă cu principiile de formă, respectiv cu cele de teorie, și cu mult simț al umorului de cea mai înaltă calitate, dragii noștri profesori ne-au reaminti că în viață, asemenea principiului stroficității, de cele mai multe ori, o poziție de conducere sau una în aparență superioară celorlalți este doar una conjuncturală și temporară și nu ne face cu nimic mai speciali decât ceilalți din jurul nostru. De asemenea, conform principiului alternanței, pe parcursul vieții noastre vom avea parte de episoade dificile, dar refrenul, starea de bine, de echilibru și de armonie, nu va întârzia să apară după fiecare dintre aceastea. Principiul variațional este cel care are la bază o temă, potențialul de bază al fiecăruia dintre noi, de obicei simplă, dar frumoasă, care pe parcursul variațiunilor capătă noi valențe nebănuite. Asemenea, și noi trebuie să valorificăm tot ceea ce suntem întru desăvârșire. Cât despre forma de sonată, conf. univ. dr. Bence-Muk ne spune: Tema I este considerată tema masculină, în timp ce tema a II-a este considerată tema feminină. În Expoziție, cele două teme sunt în conflict tonal – ca în viață. În Repriză, cele două teme se „împacă”, avem un happy-end – poate ca în viață. Însă, în repriza formei de sonată, învingătoare este tema I, tema masculină – asta nu e ca în viață! Nici să nu încercați să aplicați acest principiu în viață!… Fără îndoială, cel mai frumos discurs pe care l-am ascultat vreodată! N-aș fi crezut că formele muzicale pot fi aplicate atât de frumos în viață. Vă mulțumim!

Am avut cea mai frumoasă (și lungăăă) Festivitate de Absolvire, pentru care trebuie să mulțumim Asociației Studenților Academiei de Muzică, conduși cu mult entuziasm și energie pozitivă de Irina Naneș! Deși ne-a fost tare cald și am suferit niște dureri de picioare greu de descris în cuvinte, nimic nu se compară cu momentul strigării catalogului. N-aș fi crezut că mă voi emoționa, dar… For the first time in a while, ne-am simțit un întreg. La același sentiment, țipam simultan în interiorul nostru We finally did it!, deși greul abia după a început – după banchet, mai exact… Așadar, banchetul de absolvire. Greu de descris. Cred că niciodată n-am simțit că sărbătoresc ceva ce merită într-atât de tare sărbătorit. Nu știu dacă înțelegeți ce spun. Deși nu în cea mai bună formă de sănătate la acel moment, m-am bucurat nespus de faptul că s-au adunat cumva aproape toți colegii mei la un loc, în afara facultății, și am reușit să ne cunoaștem, unii dintre noi fie și în cel de-al 12-lea ceas. Compozitori, dirijori, pedagogiști, muzicologi, instrumentiști, regizori, balerini și cântăreți, toți la un singur party. Ce-ar mai fi de spus? Poate că fotografiile vor face treaba cuvintelor de această dată… De menționat, însă, ar fi că am cele mai frumoase colege, după cum se poate observa. Și frumoase, și inteligente (că doar au absolvit Muzicologia…).

În ceea ce privește lucrarea de licență, it is my sweet, sweet and very much expected first baby (la cât mai multe)! Finalizarea ei mi-a oferit o satisfacție incomensurabilă. Subiectul a fost ales încă din anul 2017. De fapt, cred că el m-a ales pe mine. Așadar, acum aproape 2 ani l-am cunoscut pe compozitorul britanic Iain Bell , la unul dintre Concertele Muzicii Secolului XXI din cadrul Festivalului George Enescu. Mă aflam acolo pentru a o intervieva pe soprana Adela Zaharia, care interpretase scena nebuniei din opera „A Harlot’s Progress” din creația lui Bell. I-am mărturisit încă de atunci Adelei fascinația care m-a pătruns ascultând scena de aproximativ 15 minute și, astfel, datorită ei, l-am cunoscut pe Iain Bell. Am știut încă de atunci că lucrarea mea de licență în Muzicologie va avea ca subiect Scena nebuniei în operă și iată-ne acum, aici. Lucrarea mea stă să fie susținută (mâine!) și, în așteptarea acestui moment, am primit cel mai frumos cadou posibil, publicarea celui de-al treilea interviu marca Jurnal de Soprană pe site-ul oficial al marelui Festival Enescu! Cuvintele sunt mult prea puține pentru a-mi exprima entuziasmul, dar trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut această întâlnire, dintre mine și compozitorul Iain Bell, posibilă și să vă promit că seria de colaborări va continua cu siguranță în viitorul cel mai apropiat.

Nu știu despre voi, dar, pentru mine, absolvirea specializării Muzicologie reprezintă una dintre dovezile cele mai palpabile că, în viață, poți orice atâta timp cât îți dorești cu adevărat, crezi în tine și nu te lași doborât de piedicile de pe drum! Am pornit pe acest drum, în mare parte, în necunoștință de cauză. Cred că eu și Muzicologia ne-am atras instinctual, ca un magnet. Universul a decis să ne-aducă împreună și sunt atât de recunoscătoare că ceva, superior nouă, decide uneori în locul nostru ceea ce este mai bine pentru noi, în acest caz, fără doar și poate, cu succes!

Mulțumesc acestor 4 ani pentru tot ce au însemnat ei, pentru felul în care m-am dezvoltat ca om și muzician, pentru toți oamenii valoroși pe care i-am întâlnit, începând cu colegii mei și terminând cu profesorii (printre care, trebuie să recunosc, doamna Bianca Temeș ocupă un loc special), pentru toate limitele autoimpuse pe care am fost obligată să le depășesc, pentru toate provocările dătătoare de satisfacții fără precedent și pentru fiecare strop de muzică cu care am făcut cunoștință pe parcursul lor! Dragilor mele colege le doresc succes și curaj în susținerea lucrării de licență și în fiecare pas pe care-l vor face de acum încolo, indiferent de drumul pe care vor porni! De asemenea, aceleași urări calde le ofer cu sufletul promoției 2020 (din care fac și eu parte)!

4

La Finta Giardiniera – nice to meet Mozart

Din seria primelor întâlniri de neuitat, vă scriu cu entuziasm despre un eveniment care întrunește o serie de premiere artistice în ceea ce mă privește și pe care, cu siguranță, îl voi păstra în memorie pentru totdeauna. Este vorba despre spectacolul La Finta Giardiniera (fragmente) de Wolfgang Amadeus Mozart, proiect realizat în cadrul clasei de operă conduse de asis. dr. Mihaela Sandu și conf. univ. dr. Codruța Ghenceanu, din cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca. Prima mea întâlnire cu un spectacol de operă, în adevăratul sens al cuvântului, și prima mea întâlnire atât de profundă cu Wolfgang Amadeus Mozart. Toate aceste experiențe noi, livrate la pachet cu încredere, bună dispoziție, prețuire și dedicare din partea profesoarelor noastre, fără de care fără doar și poate nu am fi reușit să ajungem la acest rezultat, m-au impresionat enorm și reprezintă o piatră prețioasă – poate cea mai importantă – așezată cu grijă și răbdare la temelia noastră artistică. Speram să se întâmple și visam la acest moment, fie el și într-un cadru studențesc, dar nu mi-aș fi închipuit să aibă loc atât de repede. Cu sinceritate mărturisesc că, până în momentul în care am așternut câteva gânduri și o invitație la acest eveniment pe Facebook, nu am realizat că el va avea loc. Cu toate acestea, emoțiile, adrenalina au fost exclusiv constructive. Nimic nu a putut sta în calea talentului, dar mai ales în calea muncii noastre de aproximativ 7 luni.

Opera La Finta Giardiniera a avut premiera la Salvatortheater din Munich pe 13 ianuarie 1775, cu doar două săptămâni înainte de aniversarea de 19 ani a compozitorului Wolfgang Amadeus Mozart. Apartenența libretului este incertă, considerându-se că a fost scris fie de către Ranieri de’ Calzabigi, fie de către Giuseppe Petrosellini. Aceasta îi are ca protagoniști pe Don Anchise, il Podestà, primarul din Lagonero, întrăgostit de Sandrina (soprană), Marchiza Violante Onesti, deghizată în grădinăreasa Sandrina (soprană), Arminda, nepoata primarului, logodită cu Contele Belfiore, dar îndrăgostită de Ramiro (soprană), Contele Belfiore, fost iubit al Sandrinei, logodit acum cu Arminda (tenor), Ramiro, părăsit de Arminda (mezzosoprană în travesti), Serpetta, servitoarea primarului, îndrăgostită de acesta (soprană), Roberto/Nardo, servitorul Sandrinei, îndrăgostit de Serpetta (bas). 

Acțiunea are loc în Lagonero, în apropiere de Milano, în secolul al XVIII-lea și are ca subiect povestea de dragoste cu năbădăi dintre Contele Belfiore și Marchiza Violante Onesti, care au fost iubiți până în momentul în care, într-un abces de furie, Belfiore o înjunghie pe Violante. Povestea începe cu marchiza Violante și servitorul său Roberto deghizați ca Sandrina și Nardo, lucrând în piața orășelului lui Podestà, în urma sângerosului eveniment, alături de Serpetta. Podestà organizează nunta nepoatei sale cu Contele Belfiore, spre disperarea lui Ramiro, încă îndrăgostit de aceasta. Che lieto giorno! exclamă ei într-un suflet, dar fericirea lor este falsă. Sandrina este încolțită de avansurile lui Don Anchise, il Podestà, Nardo este frustrat de indiferența Serpettei, iar Ramiro este dezamăgit de despărțirea de Arminda. Serpetta este, de asemenea, furioasă din cauza pasiunii pe care Podestà o dezvoltă pentru nou venita Sandrina. Podestà încearcă să-l consoleze pe Ramiro, dar acesta nu-și poate lua gândul de la Arminda. Rămas singur cu Sandrina, Podestà încearcă să câștige inima acesteia, dar este întrerupt de Serpetta. Sandrina refuză politicos avansurile și scapă într-un final din strânsoarea lui Podestà. Această scenă este surprinsă de Arminda,  nerăbdătoare să-și cunoască viitorul soț, care întârzie să apară. Apariția Contelui Belfiore nu este întocmai ceea ce se aștepta tânăra mireasa. Atenția viitorului mire este atrasă de toată suflarea feminină din încăpere, mai puțin de cea a celei care urmează să-i fie soție, dar aceasta nu întârzie să-i facă cunoscute pretențiile ei. Podestà asistă la conversația dintre cei doi, asigurându-se că aranjamentul său va fi dus la îndeplinire cu succes. Serpetta este deranjată și epuizată de comportamentul răsfățatei nepoate. Mai mult decât atât, orgoliul o împinge spre a recâștiga atenția lui Podestà, acum interesant de Sandrina, deși Nardo o curtează și îi arată afecțiune sinceră. Arminda o surprinde pe Sandrina în grădină și menționează logodna sa cu Contele Belfiore, care, la scurt timp, intră în scenă. Văzând-o pe Sandrina, observă încă din primul moment izbitoarea sa asemănare cu Marcheza Violante, iubita sa, dar aceasta nu se deconspiră. La scurt timp, are loc o altă reîntâlnire, cea dintre Arminda și Ramiro, redeclanșând sentimentele dintre cei doi. Podestà o învinovățește pe Serpetta pentru toată încurcătura, care, la rândul său, o învinovățește pe Sandrina. Nardo o apără și consolează pe Serpetta, dar este orbită de prezența lui Podestà. Deși am putea crede la acest moment că intrigile au intrat pe făgașul rezolvării și al reconcilierii, situația nu este nici pe departe pe punctul de a se armoniza. 

Cel de-al doilea act îl găsește pe Contele Belfiore înmărmurit de întâlnirea sa cu Violante, pe care o credea moartă. În timp ce-și mărturisește neliniștea interioară, este surprins de Arminda care îl confruntă. Ieșirea sa violentă din scenă este semnalată de către Serpetta, care îl sfătuiește pe Conte să-și ceară iertare și să se împace cu viitoarea lui soție. Acesta refuză vehement această variantă și pleacă. Singurătatea Serpettei este din nou un prilej ca Nardo să-și arate afecțiunea. Deși la început sceptică, Serpetta lasă garda jos, impresionată fiind de atenția dezinteresată pe care Nardo i-o oferă. Sandrina îl confruntă pe Belfiore, dar nu se lasă deconspirată, dându-i acestuia de înțeles că Violante murise. Belfiore, intrigat și confuz de izbitoarea asemănare dintre Violance și Sandrina, de fapt, una și aceeași persoană, îi cântă acesteia o serenadă, Care pupille. Cei doi sunt întrerupți de Podestà, care îl izgonește pe Conte pentru a putea continua să-i facă avansuri Sandrinei. Ramiro întrerupte la rândul său scena, aducându-i la cunoștință lui Podestà faptul că Belfiore este căutat pentru uciderea Marchezinei Onesti. Violante află că Belfiore este acum logodit cu Arminda, nepoata primarului. Podestà anulează nunta nepoatei sale și îl cheamă pe Belfiore pentru a fi interogat în fața tuturor personajelor, dar Sandrina intră în scenă la momentul potrivit pentru a-l apăra, dezvăluindu-și adevărata identitate. Astfel, Violante și Contele Belfiore sunt reuniți.  În final, toate cele 6 personaje își regăsesc jumătatea, exceptându-l pe Podestà, care binecuvântează căsătoriile dintre Arminda și Ramiro și dintre Serpetta și Nardo, precizând că și el se va căsători atunci când va găsi o altă Sandrina. 

Distribuția „premierei” noastre de pe 16 aprilie 2019 (de asemenea, o dată cu însemnătate specială, ziua în care este sărbătorită internațional draga noastră voce umană) a fost formată din studenții anilor III-IV și Master I ai Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Christine Razec (Sandrina), Andrei Toader (Contele Belfiore), Vîga Ramon (Il Podestà), Florina Dan (Arminda), Mányoki-Kántor Bence (Nardo), Antonia Iacob (Ramiro), Kincső Ildikó Pál și Cristiana Cenean (servitoarele lui Il Podestà) și, onorată să pășesc pe aceeași scenă cu ei, subsemnata (Serpetta). În orice caz, fără falsă modestie, am cei mai frumoși, talentați, implicați și pasionați colegi. Dragilor, vă mărturisesc că sunt onorată să pășim pe aceeași scenă și că abia aștept să repetăm această experiență, în fața doamnelor profesoare mă înclin și le mulțumesc infinit, iar pe voi toți vă invit la următoarele reprezentații, pe care le voi anunța pe pagina de Facebook Jurnal de Soprană! Dacă ați fost în sală pe 16 aprilie, vă sugerez să nu ezitați să repetați experiența, dar be aware: creează dependență! Vă spun din propria experiență, fiindcă noi abia așteptăm următoarea reprezentație.

I don’t wanna jinx it, but stay tuned!

8