Browsing Tag

Diana Damrau

Enescu 2019. Diana Damrau, Iain Bell, LSO & Noseda.

Pe 3 septembrie, cea de a 4-a zi de Festival, a început o numărătoare inversă pentru mine. Ultimele 48h până la admiterea la Masterat. „Na, Bianca”, îmi zic, „cumva va trebui să le faci pe toate”. Mai ușor de zis decât de făcut, motiv pentru care am ratat concertul Orchestrei Naționale Simfonice a Radiodifuziunii poloneze, sub bagheta dirijorului Lawrence Foster, de la Ateneul Român, deși în programul acestora se afla lucrarea Solstice pentru orchestră de Adrian Pop, lucrare despre care am avut ocazia să discut cu însuși compozitorul clujean într-un interviu pe care îl găsiți publicat pe site-ul oficial al Festivalului George Enescu, aici. Despre Solstice, compozitorul mărturisea:

Lucrarea simfonică e din 1979, prima audiție a fost în anul 1980 cu Filarmonica din Cluj sub bagheta lui Emil Simon, și de atunci a fost interpretată de mare parte a orchestrelor românești și de vreo două ori și în străinătate. Miezul ideatic și sămânța melodică generatoare sunt luate dintr-un străvechi colind transilvan ce evocă un rit solar – de unde titlul piesei și întreaga dinamică evolutivă a acesteia.

Compozitorul Adrian Pop

Am căutat să citesc în online păreri și impresii despre concertul de la Ateneu, dar curiozitatea nu mi-a fost satisfăcută. Așadar, dacă vreunul dintre cititorii acestui text s-a aflat în sală, vă rog, spuneți-mi și mie ce am pierdut. Vă mulțumesc anticipat!

N-am reușit să ajung nici la primul concert al London Symphony Orchestra (pare un episol despre ce nu am făcut, dar promit că voi recupera), cel din seara de 2 septembrie, deși repertoriul rusesc ocupă un loc aparte în sufletul meu. Dacă-mi pare rău de ceva până la acest moment, este acest concert, dar și cel al violonceliștilor Filarmonicii din Berlin. M-am consolat, însă, cu recitalul lui Joyce DiDonato. Nici măcar în acest rai enescian nu le putem avea pe toate, căci timpul tot limitat e. Oh, de l-ar ține muzica în loc!…

Îl urmărisem pe Noseda în dimineața concertului, pe parcursul repetiției pentru cel de-al doilea concert (de unde și fotografiile de mai sus, postate pe pagina de Facebook a compozitorului Iain Bell) și-am început să fac tot felul de conversații contradictorii eu cu mine. Berliner vs. LSO, Kirill vs. Noseda. Încă n-am concluzionat despre orchestre, dar ca dirijor, îl prefer pe Kirill și a sa precizie. Admir soluțiile muzicale pe care Noseda le găsește, în special în ceea ce privește poemul simfonic Vox Maris, cât și ciclul de lieduri cu acompaniament de orchestră, dar ceva lipsește în relația sa cu instrumentiștii. Poate transparență, delimitarea clară a gesturilor. 

Vox Maris, una dintre cele mai complexe și mult așteptate în Festival pagini simfonice enesciene, nesecată sursă de inspirație atât pentru dirijori, cât și pentru interpreți, iar LSO și Gianandrea Noseda nu fac excepție, mereu surprinzătoare pentru public și-a găsit locul în deschiderea acestui concert. Orchestra, spectaculoasă. Frazele ample curg asemenea mării învolburate, stăpânite, însă, de Noseda. M-a bucurat prezența tenorului Cosmin Ifrim, o prezență constantă pe scena operei clujene, dar interpretarea acestuia nu s-a ridicat la așteptări. Prima intervenție a marinarului, cea scrisă în registrul mediu grav, meditativ, a fost aproape insesizabilă încă din primele rânduri ale sălii, iar în ceea ce privește cea de a doua intervenție, în registrul acut, am avut parte de o voce insuficientă în dramatism pentru această partitură. De asemenea, nu am înțeles nici motivul plasării acestuia în extrema stângă a scenei, atât de departe de dirijor, o alegere deficitară și din punct de vedere acustic, având în vedere Sala Palatului. Cât despre corul Radio (dirijor Ciprian Țuțu), nu am înțeles cu exactitate dacă sentimentul de nesiguranță transmis vine ca urmare a unor cerințe aparte din partea dirijorului sau dacă este vorba pur și simplu despre o întâmplare mai puțin fericită.

Am vorbit despre experiența repetiției Dianei Damrau, LSO & Noseda în episodul anterior, iar gândurile împărtășite de înșiși soprana și compozitorul Iain Bell asupra ciclului de lieduri The Hidden Place și a scenei finale din opera Capriccio de Richard Strauss, pe care le găsiți în interviul pe care aceștia doi l-au acordat Jurnalului de Soprană spun totul. 

Am compus acest ciclu de lieduri orchestrale pentru Diana Damrau acum 10 ani, după multe alte cicluri de lieduri cu pian dedicate, de asemenea, acesteia. Un ciclu de lieduri acompaniate de orchestră părea a fi un pas înainte în colaborarea noastră. Sunt un prieten apropiat al mătușii sale, mezzosoprana Christa Palmer. Ea este cea care mi-a arătat într-o zi câteva poezii pe care le-a scris în anii 1970-1980 despre diferite amintiri petrecute alături de iubitul său, pe parcursul a patru anotimpuri. Frumusețea textelor m-a făcut să-mi doresc încă din primul moment să le transpun în muzică. Acestea evocă atmosfera și frumusețea fiecărui anotimp, fiind o adevărată sursă de inspirație. Așadar, pe parcursul acestei lucrări vom face o călătorie de la blânda ceață de primăvară, prin vara plină de emoții, în melancolia toamnei și bucuria zăpezii care se așterne iarna. Din punct de vedere vocal, am avut ocazia de a utiliza și explora posibilitățile enorme pe care vocea acesteia le deține, ceea ce ar fi fost ieșit din comun în contextul unei lucrări camerale. Am profitat în adevăratul sens al cuvântului de potențialul său vocal, încercând să reflect în același timp frumusețea și intimitatea poemelor lui Christa Palmer.

Compozitorul britanic Iain Bell

Despre elementele vocal-interpretative uimitoare ale sopranei, am vorbit în episodul dedicat recitalului acesteia alături de harpistul Xavier de Masitre, dar repertoriul serii depășește calibrul celui abordat la Ateneu, propunând ceea ce cu toții așteptam de la Diana Damrau. În ciuda acusticii nefavorabile a sălii, vocea Dianei Damrau a răzbit până în ultimul rând al sălii. Conexiunea, aparteneța dintre lieduri și soprană, încrucișarea cuvintelor înveșmântate de o pasiune aparte și muzica orchestrală atât de descriptivă, perfecțiunea contra do-ului din finalul liedului Summer urmat îndeaproape pe Autumn, atât de intim, în nuanțe de piano, scris aproape în întregime în registrul mediu al vocii, surprinzător la fel de pătrunzător ca și cel acut al sopranei, toate dimpreună întru aproximativ 15 minute de extaz. Onoarea de a arunca o privire peste partitura lucrării m-a făcut să-mi doresc ca fiecare dintre cei prezenți să fi avut acces la versurile acestor minunate lieduri, poate prin intermediul programului de sală. Despre toate, însă, ne „avertizează” Diana Damrau în interviul menționat anterior:

Această lucrare (The Hidden Place) este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Soprana Diana Damrau

Emoții de nestăpânit la finalul ciclului de lieduri pentru soprană și orchestră, moment în care Iain Bell a pășit pe scenă pentru a-și primi bine meritatele aplauze. O comoară tocmai a fost oferită lumii, în premieră la București. Suntem privilegiați.

Bineînțeles, același telefon sună în două momente climax ale concertului, finalul poemului simfonic și un superb moment de pianissimo din finalul celei de a doua părți a ciclului de lieduri. Nu mă pot obișnui cu aceste metehne și am obosit să le menționez în speranța că cineva se va autosesiza.

Cea de a doua parte a concertului a continuat armonios, as english as possible cu Preludiile și Passacaglia din opera Peter Grimes de Benjamin Britten, compozitor pe care Bell îl numește „una dintre principalele sale surse de inspirație”, detaliu evident în operele sale, pe care am avut deosebita plăcere să le ascult. Pot doar să mă bucur de muzică și să sper că interpretarea concertantă a întregii opere ce va să vie curând în Festival să se ridice la nivelul acestui preview orchestral.

În final, Strauss și ultima scenă a ultimei sale opere, Capriccio, în interpretarea Dianei Damrau, ca o încununare a tot ceea ce soprana ne-a oferit pe parcursul celor două recitaluri și a prezenței sale în România în sine. O alegere repertorială neașteptată din partea sopranei și, totuși, atât de potrivită. Un debut în fața publicului enescian. Și Morgen la bis. Speechless.

3

Enescu 2019. De vorbă cu Diana Damrau & Iain Bell

Pentru început, doresc să vă mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea voastră, pentru timpul pe care mi l-ați oferit, pentru posibilitatea de a lua parte la repetițiile pentru concertul de diseară, alături de London Symphony Orchestra și maestrul Gianadrea Noseda, în care tu, Diana, vei interpreta ciclul de lieduri pentru soprană și orchestră The Hidden Place, compus special pentru tine de Iain, o lucrare despre care am avut ocazia să vorbesc cu acesta în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului „George Enescu” cu o lună în urmă. În debutul acestui interviu, însă, doresc să fac un pas înapoi și să vorbim despre recitalul pe care l-ai susținut duminică, 1 septembrie la Ateneul Român, alături de Xavier de Maistre, această alăturare dintre voce și harpă ce pare din alt univers muzical. Pentru publicul din România, cu siguranță o premieră. Mi-ai mărturisit anterior că această idee îi aparține lui Xavier. Care a fost parcursul acestui concept?

Diana Damrau: Eu și Xavier ne cunoaștem încă de la debutul nostru în cadrul Salzburger Festspiele, alături de orchestra Filarmonicii din Viena, în opera Don Carlo de Giuseppe Verdi. Eu interpretam rolul Vocii din cer. În contextul acelui concept regizoral, stăteam împreună cu Xavier și harpa sa undeva la trei etaje deasupra scenei, în laterala acesteia pentru a putea urmări ce se întâmpla în scenă, dar nu și dirijorul (râde). Astfel, am început să vorbim, să ne cunoaștem mai bine, mi-a făcut cunoștință cu soția sa, violonistă, și am devenit buni prieteni. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că îi plac foarte mult liedurile și, lucrând într-o orchestră de operă, a deprins câteva cunoștințe despre cum funcționează vocea. „Diana, știi, eu te pot acompania la harpă. Aproape 75-80% din repertoriu poate fi cântat cu acompaniament de harpă”, mi-a zis. Xavier cântă aproape toate lucrările după partituri scrise pentru pian. Harpa este un instrument minunat și, de fapt, este strămoșul primului instrument care a acompaniat, încă din Antichitate, vocea umană. Harpa pe care o cunoaștem în ziua de astăzi a evoluat, utilizând pedalele poți cânta orice, iar Xavier poate cânta la harpă absolut orice. Așadar, ne-am întâlnit și, din moment ce el este francez, iar eu ador repertoriul francez de lied, ne-a luat nu mai mult de jumătate de oră să decidem că vom face acest recital împreună în turneu. Recitalul de la Ateneu a fost cel de-al patrulea recital în această formulă. A fost minunat!

Care sunt detaliile pe care le cunoșteai despre Festivalul George Enescu înainte de a primi invitația din partea acestuia și cum este Festivalul privit în afară?

Știam despre existența Festivalului Enescu de foarte mult timp, aproximativ 10 ani. Nu am avut ocazia să-i urmăresc parcursul, din cauza programului meu încărcat, dar mi-am dorit mereu să mă apropii de locul natal al profesoarei mele Carmen Hanganu. Mi-a povestit atât de multe lucruri despre România! Soțul meu, Nicolas Testé, a fost invitat acum 2 ani, a cântat rolul Méphistophélès în La Damnation de Faust de Hector Berlioz și, astfel, am avut ocazia să fiu mai aproape de ceea ce se petrece aici, dar, la acel moment, prezența mea aici era deja confirmată pentru această ediție. Sunt foarte fericită să mă aflu aici și să cunosc orașul,  oamenii despre care Carmen Hanganu îmi povestea mereu. Mă simt mai aproape de ea. La Festivalul Enescu sunt prezente cele mai bune orchestre, cei mai buni soliști. Este un eveniment cultural major și, mulțumită tehnologiei, întreaga lume poate participa. Ieri, am primit un mesaj de la un prieten care-mi spunea „oh, am petrecut un an în București pe durata studiilor și am auzit că vei cânta acolo și acolo”, iar altcineva îmi spunea „te-am ascultat! Mi-a plăcut atât de tare recitalul tău!” și am fost surprinsă, pentru că locuiește în Statele Unite. Este minunat! Conectează întreaga lume prin intermediul muzicii!

Cum te-ai simțit în fața publicului din România și cum crezi că va primi acesta cea de-a doua ta reprezentație în cadrul Festivalului George Enescu, de la Sala Mare a Palatului?

Diana Damrau: Publicul românesc este foarte cald. Cunoaște muzica. În primul rând, își cunoaște propria muzică și iubește vocile. De asemenea, școala românească de cânt este faimoasă și are cei mai buni profesori. Am avut norocul de a studia sub îndrumarea unuia dintre acești profesori, doamna Carmen Hanganu. Așadar, da, cred că românii, muzicienii români, în special, au muzica în sânge. Bineînțeles, un recital de voce și harpă este ceva rar, ce nu mulți au avut ocazia să asculte până acum. Eu și Xavier am făcut primul pas în această direcție și sper că am dat startul unei noi tradiții ce ne poartă, cumva, înapoi la rădăcini. Din punct de vedere dinamic, combinația dintre voce și pian poate fi fortissimo, dar și pianississississississississimo (râde). Nu este ceva cu care auzul să fie obișnuit. Publicul trebuie să fie foarte receptiv și foarte atent la ceea ce se petrece pe scenă pentru a înțelege muzica. Poate să dureze puțin, dar, la final, conexiunea dintre scenă și sala de concert se realizează. Și asta s-a și întâmplat! Cât despre concertul de mâine, premiera absolută a lucrării The Hidden Place de Iain Bell va avea loc la Sala Mare a Palatului, cu LSO și dirijorul Gianandrea Noseda, dar și debutul meu în scena finală a operei Capriccio de Richard Strauss, rolul Contesei! Abia aștept. Este minunat să fiu parte a acestui concert! Orchestra este excepțională, iar pe maestrul Noseda îl cunosc de câțiva ani. Este mereu o plăcere să ne întâlnim pe scenă. Preconizez un concert cu succes fulminant! 

Iain, ești prezent pentru a doua oară la București, în cadrul Festivalului George Enescu. Ediția precedentă alături de soprana Adela Zaharia și scena nebuniei din opera A Harlot’s Progress, de asemenea compusă și cântată în premieră de Diana Damrau, iar, de această dată, alături de minunatul ciclu de liedul pentru soprană și orchestră The Hidden Placeși chiar cea căreia îi este dedicat. Cum te simți?

Iain Bell: Este o încântare! Este o plăcere să fiu invitat aici pentru a doua oara, muzica mea să fie inclusă în programul acestui Festival pentru a doua ediție consecutiv! Este o încântare, absolută încântare! Tocmai ce am terminat repetiția alături de London Symphony Orchestra, ceea ce pentru mine, de asemenea, londonez, este „întruparea” a tot ceea ce mi-aș fi putut dori. Pentru un compozitor născut în Londra, care trăiește în Londra oportunitatea de a colabora cu orchestra care reprezintă în țara mea natală elita muzicală este ceva la care visam. Am fost încântat de felul în care repetiția s-a desfășurat. Gianandrea Noseda este un dirijor extraordinar de dăruit. Ascultând interpretarea pe care o oferă muzicii mele a fost surprinzător. Are propriile sale concepții, pe care, însă, le ador. Ador muzicalitatea, încrederea pe care o transmite și amabilitatea sa. O combinație destul de rară. Așadar, tocmai am avut o repetiție minunată!  

Dacă ai avut ocazia să parcurgi programul ediției cu numărul 24 a Festivalului George Enescu, ai putut observa numărul impresionant de titluri aparținând genului de operă a secolului XX. Tu, la rândul tău, un compozitor contemporan de operă, cum privești această alegere din partea Festivalului?

Sunt impresionat de locul pe care opera secolului XX îl ocupă în cadrul acestei ediții a Festivalului. Publicul va avea ocazia să asculte unele dintre cele mai importante lucrări de gen ale acestei perioade, printre care Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss, un basm profund alegoric, Moses und Aron de Arnold Schönberg și Peter Grimes de Benjamin Britten, adevărate pietre de temelie ale fiecărui compozitor de operă. Ca și compozitor, indiferent de tipologia de operă pe care dorești să o compui sau țara din care ești, sunt absolut convins că te vei apleca asupra cel puțin uneia dintre aceste lucrări cel puțin o singură dată, poate pentru inspirație dramatică. Este minunat că aceste lucrări sunt incluse în programul Festivalului!

Întotdeauna mi-am dorit să te întreb, poate că și datorită faptului că Festivalul „Enescu” a facilitat să ne cunoaștem, cum percepi muzica lui Enescu, în special unica sa operă, Oedipe?

Opera Oedipe a fost pusă în scenă la Covent Garden cu aproximativ 3 ani în urmă. Este absolut fenomenală! Enescu este compozitorul care a reușit să abordeze un sentiment profund romantic, adăugând exact doza necesară a propriei sale electricități. Este un dramaturg înzestrat, ceea ce poate fi observat chiar și în muzica sa simfonică. Simți mereu că ceva urmează să se întâmple, că în spatele muzicii există un fir narativ. Nu este doar muzică. De asemenea, după cum am avut ocazia să ascultăm în repetiția de astăzi și vom avea ocazia să ascultăm în concertul de mâine seară, a știut cum să compună pentru voce. A înțeles vocea într-un mod aparte.

Am avut ocazia să discut cu Iain despre lucrarea sa, ciclul de lieduri The Hidden Place pentru soprană și orchestră, lucrare compusă pentru soprana Diana Damrau pe versurile mătușii tale, Christa. De asemenea, Iain mi-a mărturisit că cel de-al treilea lied, Autumn este preferatul tău. 

Diana Damrau: Da, Autumn este preferatul meu. Îl ador de când l-am ascultat pentru prima dată. Este toamna (autumn)! Iain știe cum să creeze atmosferă prin intermediul orchestrației, a schimbărilor subtile… și, astfel, devine teatru muzical. Asemenea muzicii programatice aș putea spune, pentru că Iain transpune textul și situația descrisă în acesta în muzica sa. Creează un alt univers, un mediu aparte pentru cuvinte, pentru personaj, pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lucrare. De asemenea, muzica sa este scrisă special pentru voce. Despre The Hidden Place, această lucrare este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Publicul din România, și nu numai, te asociază cu rolul Reginei Nopții din singspiel-ul mozartian Die Zauberflöte, rol care te-a consacrat. Ulterior, am avut ocazia să te urmărim interpretând roluri precum Lucia (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti) și Violetta (La Traviata de Giuseppe Verdi) pe cele mai mari scene ale lumii. Care este, însă, rolul de care te simți cel mai aproape?

Diana Damrau: O, Doamne… Asta este greu de spus. Nu știu care rol mi se potrivește cel mai bine, dar fiecare dintre acestea trei pe care le-ai menționat sunt foarte speciale pentru mine. Nimic nu este mai frumos pentru o soprană de coloratură decât să poată să interpreteze rolul unei mame și, totodată, al unui demon al răzbunării cu puteri magice cum este Regina Nopții – o provocare atât muzicală, cât și teatrală. Am tânjit să cânt acest rol. Încă de la grădiniță, de la vârsta de 4 ani îmi doream rolul mamei vitrege la serbare (râde). Niciodată nu mi-am dorit să fiu o prințesă. Cred că drama era deja acolo (râde), preconizând Regina. Cât despre Lucia di Lammermoor și scena nebuniei, felul în care vocea este utilizată pentru a ilustra această boală, asemenea unui instrument, utilizând extremele superioare ale vocii este impresionant. Dacă în ceea ce privește Regina Nopții doar atingi contra Fa-urile, în Lucia trebuie să pară că te joci cu Mi bemolul. Totul este încadrat într-o poveste, iar personajul este o adevărată inspirație pentru interpret pe întregul parcurs al acesteia. Este un rol care te atrage, ca soprană, la fel ca și Ophélie (Hamlet de Ambrois Thomas). Au atât de multe de descoperit! Nu sunt victime. Se luptă pentru viața lor, în ciuda circumstanțelor în care trăiesc. De asemenea, Violetta trăiește viața unui bărbat. În saloanele sale se perindă politicieni și oameni importanți ai vremii. Este responsabilă, este școlită, deși femeile din perioada aceea nu aveau acces la educație, nu s-a căsătorit niciodată, ci a folosit bărbații pentru a-și îndeplini dorințele. Este egoist, da, dar, ca și curtezană, ceea ce nu trebuie să fie confundat cu o prostituată, trebuie să poți să ghidezi și să inspiri acești bărbați. A obținut tot ce și-a dorit, în detrimentul dragostei, însă. Situația în care se află, boala, faptul că știe că urmează să moară… întreaga poveste a acestui personaj este atât de bogată. Consider această operă, libretul, muzica, vocalitatea care trece de la o soprană lirică la una dramatică combinația care face rolul Violettei unul dintre cele mai complexe existente. Se spune că ai nevoie de 3 soprane diferite pentru a-l cânta, dar eu cred că trebuie să adaptezi propria ta voce situației muzicale descrise de Verdi. Așadar, nu știu care dintre aceste roluri mi se potrivește cel mai bine, dar le iubesc pe toate la fel de mult!

Fără îndoială, ai remarcat multitudinea de fani din România, tineri cântăreți care te adoră, pe care îi inspiri să viseze și pentru care ești un model de urmat. Care ar fi sfatul tău pentru toți acești cântăreți la început de drum? Care crezi că este menirea unui cântăreț? Ce datorează acesta vocii sale, muzicii și, mai apoi, publicului?

Diana Damrau: Ei bine, datoria ta față de tine în calitate de cântăreț este să-ți găsești vocea. Propria ta voce. Nu încerca să copiezi pe nimeni. Găsește-ți vocea, ghidat de profesorul tău, Apoi, fii onest și umil în fața a ceea ce cânți. Noi nu suntem dive, zei sau zeițe aici, pe Pământ. Noi suntem unelte. Unelte menite să atingă suflete și să ofere frumos publicului. Să-i facem să viseze, să plângă, să iubească, să mediteze, să capete o nouă perspectivă asupra vieții lor, care să o facă pe aceasta din urmă mai bună. Muzica este aceea care atinge ceva în sufletului omului mai mult decât cuvintele. Prin intermediul vocii umane, alături de cuvinte, de poveștile pe care le spunem ne transpunem într-o altă dimensiune. Noi, muzicienii, avem ocazia să cântăm unele dintre cele mai frumoase lucrări pe care maeștrii ni le-au oferit. Avem o misiune dificilă, care presupune multă muncă pentru a oferi publicului cea mai bună variantă, cu ajutorului propriilor posibilități vocale. Această muncă nu se termină niciodată. Înveți și înveți și înveți! Este captivant, pentru că vocea se schimbă, corpul se schimbă, tu însuți te schimbi. Nu te simți mereu la fel, fiecare reprezentație este diferită. Trebuie să-i oferi atenție și să-ți iubești vocea, pentru că este singurul tău instrument. Nu-l poți schimba. Nu pot decide: „astăzi vreau să fiu o mezzosoprană dramatică!”. Vocea mea este așa cum este și vreau să ating potențialul său maxim. Cel mai bun sfat pe care aș putea să-l ofer tinerilor cântăreți este ca, în ciuda dificultăților, multitudinii de detalii cărora trebuie să le dăm atenție, pronunției, partiturii, tehnicii vocale, respirației, interpretării, a tuturor lucrurilor care necesită concentrare, să dea la o parte toate micile probleme care îi apasă, tracul de scenă și să fie optimiști și să se lase purtați de val, pentru că, după cum spunea dragul meu coleg Gerald Finley, „enjoy your singing, because if you don’t enjoy it, you can’t bring joy”. Publicul simte când ești speriat, plictisit sau că nu-ți pasă, iar această stare se va transmite. Este despre a oferi, nu despre a primi. Este dăruire. 

8

Enescu 2019. Conferința de presă, concertul de deschidere, Diana Damrau și Pat Kop.

Luni, a 2-a zi de toamnă, a 3- zi a Festivalului George Enescu. Suntem încă la început, doar a 3-a zi – 20 more left to go – și mă rog să-mi țină Dumnezeu obiceiurile, că tare productivă am fost până acum! M-am trezit devreme – nu atât de devreme pe cât mi-aș fi dorit, însă, dar recuperez cu perseverență și ambiție – și am pornit spre Sala Palatului, pentru a-mi îndeplini un vis. Abia aștept să pot să împărtășesc cu voi rezultatul, but I don’t wanna jinx it! Până atunci, am să-mi revărs în acest articol tot entuziasmul acumulat în primele două zile și am să încerc să vă povestesc, în sfârșit, despre armonia primelor 2 zile ale lui Enescu!

Am să încep cu primul eveniment al Festivalului, Conferința de presă de deschidere, care a fost pentru mine cel puțin la fel de emoționantă ca cea din urmă cu doi ani. În continuare Jurnal de Soprană este cea mai tânără publicație care are onoarea de a participa în calitate de membru acreditat al presei la Festivalul Internațional George Enescu, ceea ce mă ambiționează să profit la maximum de această oportunitate și, totodată, responsabilitate. Remarc cu deosebită apreciere amabilitatea, respectul și considerația cu care fiecare membru din organizarea acestui impresionant eveniment tratează colaboratorii, voluntarii, membrii presei. Ceva ce mie rar mi-a fost dat să experimentez, dar da, se poate că m-am învârtit eu în cercurile greșite până acum și a început să mi se pară că bunul simț este un lux. Și mai e și vorba aia că „nimeni nu-i profet în țara lui”. Cine știe… Ca să închid această paranteză, armonia planează și înconjoară Festivalul încă de la Conferința de presă și, cu siguranță, nu ne va părăsi până la ultimul acord al ultimului concert și, sper eu, mult, mult timp după acesta. Mai multe detalii despre acest eveniment dedicat presei ar fi doar o altă trecere în revistă a celor discutate, informații pe care le puteți găsi în înregistrarea live postată pe pagina oficială de Facebook a Festivalului. Mă veți remarca și pe mine pe-acolo…

Cât despre Concertul de deschidere, alăturarea celor două lucrări, Rapsodia nr. 2 de George Enescu și Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin condusă de dirijorul Kirill Petrenko vorbește de la sine, definind cu exactitate – va suna ca un clișeu, dar trebuie s-o spun și eu – motto-ul acestei ediții, Lumea în armonie.

Încă de la prima frază a Rapsodiei nr. 2, mi-au trecut prin gând toate motivele pentru care am așteptat cu atât de mult dor ediția cu numărul 24 a Festivalului și mi-am amintit cuvintele lui Vladimir Jurowski: A venit timpul muzicii lui Enescu! A venit, într-adevăr, și tare n-aș vrea să plece niciodată. M-au cuprins emoții de toate soiurile, de la trezirea bruscă, chiar violentă a conștiinței – Tu va trebui să descrii acest moment divin în cuvinte, zise una dintre miile de voci ce sălășluiesc în mintea mea – la melancolie. Am realizat că, după aceste 23 de zile de basm, va trebui să așteptăm alți doi ani până să revenim în acest templu al muzicii de cea mai înaltă calitate. Doamne, dă-ne mai des asemenea binecuvântări auditive și hrănește-ne sufletul cu ele!

Recunosc, am pornit înspre acest concert cu o doză de scepticism, pe care am dezvoltat-o cu ocazia ediției precedente, în ceea ce privește interpretarea muzicii lui Enescu, a acelor lucrări impregnate de folclor, de către orchestrele din străinătate. Dat fiind experiențele mele anterioare, acestor interpretări le lipsește mereu acel ceva al nostru, o altfel de înțelegere, ce pornește de undeva din măduva oaselor, a acestor pagini muzicale, ceva imposibil de obținut în doar câteva repetiții. În ceea ce privește abordarea lui Petrenko, atenția mi-a fost în totalitate acaparată de minuțiozitatea cu care dirijorul a colorat partitura. De la nuanțe și tempi și până la evidențierea fiecărei teme, fiecărui moment solo, executate ireproșabil de către orchestra berlineză, Petrenko are o tehnică aparte în exploatarea fiecărui detaliu al partiturii.

Mă așteptam ca dirijorul să își facă apariția la Conferința de presă sau, cel puțin, în vreun interviu conex Festivalului. Am căutat să mă documentez despre cum privește acesta invitația de a deschide Festivalul, eveniment ce coincide cu primul său turneu în calitate de dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, despre repertoriu și multe altele. Am aflat ulterior că Petrenko dorește ca muzica lui să fie cea care vorbește despre el, refuzând, astfel, toate invitațiile presei, inclusiv cea de a înregistra/transmite concertul de deschidere. În ciuda discreției aproape ieșite din comun pentru gusturile autohtone, pe scenă, Kirill Petrenko este unul dintre cei mai charismatici, fresh, extrovertiți și expresivi dirijori pe care am avut ocazia să-i văd. Uneori, chiar comic în gesturi. Comunicarea dintre el și orchestră este vie, iar acest lucru este mai mult decât evident prin intermediul muzicii. Precizie sau „dacă ar fi să-l descriu pe Petrenko într-un cuvânt”.

Simfonia a IX-a ne-a fost servită ca la ea acasă, cu o tușă proprie Petrenko pe alocuri, foarte bine venită, dacă mă întrebați pe mine. Cvartetul de soliști, din alt univers. Începând cu Kwangchul Youn, o voce bogată, mare, cu un vibrato, însă, prea larg, continuând cu Benkamin Bruns, o voce strălucitoare de tenor, cu mezzosoprana Elisabeth Kulman și încheiând cu soprana Marlis Peterson, de o inteligență muzicală aparte. Felicitări, de asemenea, corului Filarmonicii „George Enescu” pentru felul în care a răspuns cerințelor dirijorului, dovedind dicție, articulație și exactitate în sunet, omogenitate (cu mici excepții)!

Cât despre public, încă se tușește în mare fel la Enescu. Sună telefoane (pe scenă la recitalul lui Joyce DiDonato, dar despre asta vorbim în alt articol). Se aplaudă între părțile Simfoniei a IX-a. E interesant. Zicea cineva că e „culoarea locală”. Sper, totuși, că e mai mult vorba despre faptul că „în orice pădure, sunt și uscături”. Public eterogen, ce să mai… Cât trăim învățăm. Sper.

Cea de a 2-a zi a Festivalului a fost cea în care a avut loc recitalul Dianei Damrau și a harpistului Xavier de Maistre, la Ateneul Român. Despre conceptul acestui recital și cum acesta a luat naștere, ne va spune chiar soprana mai multe într-un interviu ce stă să apară pe Jurnal de Soprană – imaginați-vă la ce cote se află entuziasmul meu!

Diana Damrau este poezie. Mi-am dorit atât de mult s-o cunosc încât astrele s-au aliniat și s-a întâmplat s-o zăresc singură în holul Sălii Palatului la finalul concertului de deschidere. Aveam o conversație telefonică cu Daria. Îi povesteam despre Orchestra Filarmonicii din Berlin, despre Conferința de presă când m-am blocat, am uitat să respir, am lăsat telefonul jos și m-am apropiat de cea pe care cu toții o cunoaștem ca fiind Regina perfectă a Nopții. Ei bine, adevărata Diana Damrau este opusul personajului care a făcut-o celebră. Este o rază blândă de soare tomnatic. Firească, amabilă, nobilă și modestă, întocmai ca o adevărată Regină. Profesionistă. Impecabilă în fiecare gest, ca să nu mai vorbim despre cântat. Și culmea, nu tehnica vocală m-a impresionat în ceea ce privește recitalul său de duminică după-amiaza – despre care știam deja că este spectaculoasă -, ci paleta nesecată de culori, nuanțe, emoții, intensități pe care vocea sa le deține și pe care solista le pune cu inteligență debordantă în slujba partiturii. Compozitorul Iain Bell îmi explica în urmă cu doi ani faptul că vocea unei soprane de coloratură este despre culori, nu despre acute și agilitate, aceasta fiind pentru el sursa principală de inspirație în ceea ce privește vocea Dianei, pentru care a compus numeroase lucrări. Abia acum am înțeles pe deplin despre ce vorbea. Norocoși s-o avem aici pentru un al doilea eveniment, la Sala Palatului.

Xavier de Maistre și a sa harpă, un element atât de nou pentru publicul din România, o ținută impecabilă, o asociere atât de plăcută cu vocea și prezența sopranei. Revelația serii, fără doar și poate. Despre prietenia dintre acesta și soprană, curând, în interviu!

Cea de a 2-a seară, aceeași orchestră, același Petrenko, dar, de această dată, un repertoriu de cu totul alt calibru. Enescu mi-a mai îndeplinit un vis: Patricia Kopatchinskaja și Schönberg op.36. Ce să mai vorbim despre Baladă și joc de Ligeti la bis, ca o vișină dulce-acrișoară pe cel mai complex tort, într-adevăr, nu tocmai ușor de digerat pentru unii dintre noi, dar din plin pe gustul meu. Kopatchinskaja este o instrumentistă aparte. O urmăresc de ceva timp și sunt în continuare surprinsă, fie de alegerile sale repertoriale, fie de interpretarea acestora. Pasiunea sa pentru muzica contemporană este aproape molipsitoare. Apariția sa – rochia albă, picioarele goale, naturalețe și zâmbet cald – a cucerit. Poate că astfel, prin intermediul Patriciei, Schönberg mai are o șansă și pentru cei mai tradiționaliști dintre noi.

Petrenko, după cum spuneam, este dirijorul preciziei și inovației totodată. Cu precizie în cerințe și așteptări, reușește să convingă ansamblul să-l urmeze. Kopatchinskaja, o nonconformistă declarată, descătușată în abisul muzical. O antiteză sesizabilă și, totuși, complementaritate, orchestra venind ca o plasă de salvare, ce potențiază strălucirea solistei. Publicul aplaudă frenetic. Violonista revine pe scenă pentru mult așteptatul bis. Baladă și joc de György Ligeti interpretată alături de Laurențiu Dincă, violonist român care aniversa în seara concertului 35 de ani de Berliner Philharmoniker, pe care violonista ni-l prezintă în limba română, modestă și senină cum ne-a obișnuit. Un moment aparte!

În partea a 2-a, Simfonia a V-a de Piotr Ilici Ceaikovski a venit întru completarea armonioasă – cuvântul de ordine – a programului serii. Și în acest caz, precizia creionării temelor, delimitarea atentă a frazelor, diferențierea în detaliu a nuanțelor de la pianissimo la forte maiestuos poziționează interpretarea lui Petrenko într-o zonă aparte, fără exces de sentimentalism, aș zice. Iar orchestra… fără cuvinte. Perfecțiune de disc, pe românește. Dacă nu era Enescu, încă nu aflam cum ar trebui să sune alămurile. Doar zic.

Acest concert mi-a amintit de cea dea doua seară a ediției precedente, un concert al London Philharmonic Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Vladimir Jurowski, ce a avut în repertoriu Preludiu la actul al III-lea al operei „Tristan și Isoldaˮ de Richard Wagner, Concertul pentru vioară şi orchestră de Alban Berg, în interpretarea violonistului Christian Tetzlaff, și Simfonia a XI-a în sol minor op. 103 de Dmitri Șostakovici. Dacă nu cel mai bun, sigur în top 3 concerte ale ediției precedente. Cu siguranță berlinezii și Kopatchinskaja vor ocupa un loc fruntaș din acest punct de vedere, cel puțin în ceea ce mă privește.

Mulțumesc Enescu, mulțumesc Berliner Philharmoniker, Kirill Petrenko și Patricia Kopatchinskaja pentru două seri memorabile!

3