Browsing Tag

Interviu

De vorbă cu Alin Anca

Basul Alin Anca a absolvit studiile la nivel de licență și de masterat în cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la clasa conf. univ. dr. Gheorghe Roșu. Din anul 2007 a fost angajat al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, având și colaborări cu alte instituții, precum Opera Națională din București, Filarmonica de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, Opera Maghiară din Cluj-Napoca.

În anul 2011 a devenit membru al Studioului de Opera de la StaatsoperUnter den Linden din Berlin, iar începând cu anul 2013 și până în prezent, este solist al Operei de Stat din Hamburg.

Din repertoriul său fac parte rolurile Figaro (Le nozze di Figaro de W.A. Mozart), Colline (La Boheme de Giacomo Puccini), Raimondo (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti), Leporello și Don Giovanni (Don Giovanni de W.A. Mozart), Ramfis(Aida de Giuseppe Verdi), Lodovico (Otello de Giuseppe Verdi), Bonzo și L’imperialcomisario (Madama Butterfly de Giacomo Puccini), Larkens (La Fanciulla del West de Giacomo Puccini), AscanioPetrucci (Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti), DottoreGrevil și Marchesed’Orbigny (La Traviata de Giuseppe Verdi), Der Tot și Der Lautscprecher (Der Kaiser von Atlantis de Viktor Ullmann), Dulcamara în L’elisir d’amore de Gaetano Donizetti, Guido (Gemma di Vergy de G. Donizetti), Marele Inchizitor (Don Carlos de Giuseppe Verdi), Monterone(Rigoletto de Giuseppe Verdi), Fiorello  (Il Barbiere di Siviglia de Gioacchino Rossini), Tom (Un Ballo in Maschera de Giuseppe Verdi), Contele Robinson (Il MatrimonioSegreto de Domenico Cimarosa) și altele, iar, în ceea ce privește repertoriul vocal-simfonic, acesta a abordat Mesia de Georg Friedrich Händel, Requiem de Giuseppe Verdi, Requiem de W.A. Mozart, Harmoniemesse de J. Haydn, StabatMater de A. Dvořak, Misa în do major de L.v. Beethoven.

Dragă Alin, mă bucur tare, tare mult să mai întâlnesc câte un ardelean prin București. Aveam nevoie (râde). Și mă bucur tare mult, de asemenea, că faci parte din distribuția unuia dintre spectacolele de operă în concert din cadrul acestei ediții a Festivalului George Enescu. Cum ai primit invitația și ce înseamnă pentru tine și pentru cariera ta participarea la acest Festival? Este prima dată când ai ocazia să particip în calitate de artist la acesta? 

Am primit invitația cu plăcere și de această dată, pentru că, în primul rând, este o ocazie de a cânta acasă, ceea ce rar s-a mai întâmplat în ultima vreme, din cauza nesincronizării programului meu cu cel al instituțiilor.

Aceasta este cea de a doua ediție a Festivalului la care particip, prima având loc în anul 2009, când încă eram student și făceam parte din corul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Atunci, am interpretat rolul lui Araldo, într-o producție a operei clujene a spectacolului Otello de Giuseppe Verdi, alături de tenorul Franco Farina, baritonul Alberto Gazale şi soprana Carmen Gurban, sub bagheta dirijorului Miguel Gomez Martinez. Aceasta a fost unul dintre primele mele spectacole la București, aveam doar o frază de cântat (râde).

Spune-mi câteva detalii, te rog, despre lucrarea pe care o vei interpreta miercuri, 13 septembrie, pe scena Sălii Palatului, și despre castul spectacolului. 

Voi interpreta rolul Truchsess von Waldburg din opera Mathis der Maler de Hindemith, sub bagheta lui Lawrance Foster, un nume foarte mare cu care mă bucur și sunt mândru că am ocazia să lucrez. Cu majoritatea colegilor de scenă am colaborat la Hamburg – Peter Galliard este solist al casei, iar Trosten Kerl este invitat acolo cel puțin o dată pe stagiune și am avut ocazia să facem parte din aceeași producție de Les Troyens de Berlioz. Katerina Tretyakova a fost și ea solistă a Operei din Hamburg. Cred că ultima dată când am cântat împreună a fost în spectacolul Le Nozze di Figaro.

Spectacolul va fi sub formă de concert, cu proiecții realizate pentru a ilustra într-o oarecare măsura subiectul operei, printre altele, cu imagini de pe altarul pictat de protagonistul acesteia, personajul istoric Mathis, dar și întâmplările care au avut loc în același context istoric, corelate cu cele din timpul celui de al doilea Război Mondial, în care cărțile interzise de regimul politic au fost arse și existau conflicte între clasele sociale. Acțiunea are loc în jurul anului 1500, în Germania, în timpul revoltei țăranilor. Conflictul are loc, pe de-o parte, între țărănime și nobilime, iar pe de alta, între catolici și protestanți. În mijlocul acestor evenimente, apare un pictor care se îndrăgostește, dragostea influențându-i alegerea taberelor aflate în conflict – un fel de Tosca (râde). Hindemith a compus această lucrare în timpul regimului nazist, iar publicarea și punerea sa în scenă au fost interzise, din cauza asemănărilor cu situația acelei perioade. Opera are 7 tablouri, precedate de uvertură.

Ai absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” și imediat apoi ți-ai continuat pregătirea profesională în cadrul Studioului de Operă de la Berlin, iar cum ești solist la Hamburg. Care a fost momentul în care te-ai hotărât să pășești pe acest drum și care sunt oamenii care și-au pus amprenta asupra artistului în plină dezvoltare care ești astăzi?

Prima dată când am realizat să am o înclinație către muzica clasică a fost când eram în clasa a V-a, la școală în Dej. În acea perioadă, vocea mea era în plină schimbare și, din acest motiv, nu am fost primit de către profesoara de muzică în corul școlii, fapt care m-a indignat foarte tare. La scurt timp, am primit ca tema pentru ora de muzică să învățăm pe de rost cântecul napoletan Santa Lucia. La vremea aceea, aveam un vecin care activa în domeniul muzical, avea o trupă de muzică ușoară, iar acum deține propriul studio de înregistrări. I-am spus mamei mele cât de mult îmi doresc să-i demonstrez profesoarei că și eu merit să fac parte din cor, iar ea l-a rugat pe vecinul nostru să mă ajute să mă pregătesc pentru ora de muzică. Astfel, am învățat Santa Lucia cu solfegiu, cu text, pe de rost și am impresionat-o pe profesoara de muzică! Acesta a fost începutul, iar apoi, am început să ascult casetele pe care le aveam prin casă – Best of Verdi -și le dirijam. Tatăl meu, polițist de profesie, privea toate acestea puțin confuz (râde).

La liceu, am optat pentru Seminarul Teologic de la Cluj, tot din dragoste pentru muzică. Ajuns în Cluj, am început să merg la operă, iar primul spectacol pe care l-am văzut a fost Turandot de Giacomo Puccini. Nu țin minte întreaga distribuție a acelui spectacol, dar știu că eu am fost impresionat de basul Mircea Moisa. La scurt timp am aflat că părinții unuia dintre profesorii mei erau prieteni de familie cu acesta. Aflând dintr-o vorbă-n alta că sunt pasionat de operă și că m-a marcat interpretarea domnului Moisa, profesorul meu m-a pus în legătură cu dânsul în vederea începerii studiului meu vocal. I-am dat emoționat un telefon domnului Moisa și, astfel, am început să studiez sub îndrumarea dânsului și să mă pregătesc pentru admiterea la Conservator. Între timp, am început să studiez și cu tenorul Constatin Nica.

În perioada facultății, am studiat la clasa domnului Mogoșan, până în anul III, când acesta a plecat dintre noi. Apoi, mi-au continuat studiile la clasa conf. univ. dr. Gheorghe Roșu, unde am și absolvit. Primul an din cadrul studiilor de masterat l-am frecventat, iar din timpul celui de-al doilea, am fost selectat pentru Studioul de Operă de la Berlin.

Astfel, cei despre care pot spune că m-au format sunt Mircea Moisa, Constantin Nica – cu care am lucrat în particular, mod de studiu pe care m-am bazat -, Gheorghe Mogoșan și Gheorghe Roșu. Iar pentru viitor, planul meu este să ajung să studiez cu Bonaldo Giaiotti, pe care îl apreciez încă de când am început să cânt. Când am aflat că tenorul Ștefan Pop studiază cu acesta, reacția mea a fost „Ești nebun?! Gioaiotti predă?! Și eu vreau să studiez cu dânsul!” (râde).

De asemenea, un loc foarte important între oamenii care m-au îndrumat, atât din punct de vedere profesional, cât și din punct de vedere personal, îl ocupă doamna Lucia Stănescu. Am toată admirația față de cariera pe care dânsa a făcut-o, dar și față de omul care este aceasta. De la dânsa am învățat ceva foarte important: „Fiecare rol are vârsta lui”, un principiu de valoare în managementul carierei.

Așadar, marii artiști te-au inspirat, putem spune că ai avut un soi de modele în studiul tău. Consideri că înregistrările cu voci bune ascultate frecvent pot influența subconștientul, pot educa urechea unui cântăreț? Care sunt idealurile tale în materie de cântăreți la momentul actual?

Cu siguranță audițiile au un impact pozitiv asupra ascultătorului. Însă, fiecare cântăreț pe care l-am putea asculta – chiar și cei mai renumiți – are defecte mai mult sau mai puțin sesizabile. Consider că, ascultând foarte mult timp un singur cântăreț, poți ajunge să imiți defectele acestuia, poate chiar mai ușor decât calitățile.

Acum, printre cei pe care îi ascult se numără Cesare Siepi – ca orice bas, probabil (râde) -, care, în unele roluri, este, după părerea mea, inegalabil (de exemplu, Don Giovanni) și Bonaldo Giaiotti, remarcabil în Zaccaria (Nabucco de Giuseppe Verdi).

Consideri că experiența din cadrul Studioului de Operă a fost una semnificativă pentru evoluția ta ca artist, ca o continuare a studiilor? Ai învățat în acea perioadă lucruri pe care nu ai avut ocazia să le cunoști până la acel moment?

Consider că în cadrul școlii de canto din România poți să înveți foarte multe lucruri, dar în străinătate ai mai multe oportunități, pentru că acolo ai ocazia să întâlnești personalități în domeniu. De exemplu, am învățat foarte multe lucruri atunci când am asistat la o repetiție a concertului de lied pe care Jonas Kaufmann l-a susținut alături de Daniel Barenboim la Statsoper în Berlin, oportunitate pe care probabil că nu aș fi avut-o în România. Însă, pentru a rezista în afara țării, trebuie să pleci cu baze foarte bune, pentru că, în Germania, de exemplu, nu știu cum se întâmplă lucrurille pentru cei care acolo s-au născut și au studiat, dar, pentru un român, cred că este mult mai dificil să asimileze informațiile din cadrul masterclassurilor de la Studio.

Ești genul de cântăreț care se încrede 100% în forțele proprii sau ai nevoie să te sfătuiești din când în când cu un coach?

Eu mă consult la ora actuală cu o pianistă de la Hamburg, dar, în perioada în care făceam parte din Studioul de Operă de la Berlin, am participat la multe masterclassuri susținute de Francisco Araiza, Deborah Polaski și alți profesori de canto cu renume în Statele Unite.

Consider că pentru a ieși pe scenă trebuie să fii sigur pe tine și pe ceea ce faci. Până la un moment dat este nevoie de o îndrumare, dar, de la un punct, aceasta trebuie să devină asemănătoare unui control periodic sau unei verificări tehnice.

Având în vedere numărul mare de români din studiourile și teatrele de operă din Germania și nu numai, cum sunt priviți cântăreții din țara noastră, în afara acesteia?

Toți cei ce află cu sunt român, îmi spun că au auzit despre prestigiul școlii românești de cânt și cunosc mulți cântăreți români. Cred că acesta este și motivul pentru care tot mai multe studiouri de operă din Germania organizează audiții în România.

Există diferențe între stilul de lucru al echipelor din România vs. cel a echipelor din străinătate? Este stilul de lucru occidental mai strict și mai organizat decât cel românesc?

Există oarecare diferențe în ceea ce privește disciplina și strictețea, dar consider că depinde foarte mult de cine coordonează repetițiile, pentru că și în România se întâmplă lucruri realizate la înalt nivel calitativ.

Care a fost primul tău rol semnificativ și care sunt rolurile-țel ale carierei tale? Câte dintre acestea ai reușit să „bifezi” până la acest moment? 

Primul meu rol important a fost Marele Inchizitor (Don Carlo de Giuseppe Verdi), pe care l-am interpretat la vârsta de 21 de ani, la Cluj. În timpul facultății, îmi doream să debutez în rolurile Don Giovanni, Leporello (Don Giovanni de W.A.Mozart), Figaro (Nunta lui Figaro de W.A.Mozart), Ramfis (Aida de Giseppe Verdi) și am reușit, iar cele pe care mi le doresc la acest moment și vor urma sunt Filippo II (Don Carlo de Giuseppe Verdi) și Mephisto (Faust de Charles Gounod).

Ce te așteaptă în decursul stagiunii care urmează? Vom mai avea ocazia să te ascultăm pe scene din țară în viitorul apropiat?

Majoritatea planurilor mele pentru stagiunea care urmează se vor desfășura la Hamburg, iar printre acestea se numără titluri precum Nunta lui Figaro, Tosca, Aida. Este în discuție și o colaborare cu Opera Națională Română din Cluj, dar încă este oficial. Voi debuta într-o operă care este în curs de scriere, care se numește Frankenstein și este compusă de Jan Dvorak.

Care sunt experiențele scenice marcante din cariera ta, atât din punct de vedere regizoral, cât și din punct de vedere al distribuției cu care ai urcat pe scenă?

În vestul Europei, regizorii mai mult din curajul și posibilitatea de a experimenta, iar acest lucru este perceput diferit de fiecare cântăreț în parte. Într-adevăr, se cere mai mult din partea cântăreților. De exemplu, în timpul ariei Se vuol ballare din opera Nunta lui Figaro, care nu este una tocmai facilă, regia impunea coregrafie, salturi dintr-un pat pe podea și o luptă cu spada între personaj și propria sa umbră (un actor costumat în negru). Scopul acestor schimbări este dinamizarea operei și consider că este benefic, atâta timp cât nu este dus la extrem.

În ceea ce privește colegii de scenă, am avut ocazia să particip la o producție a operei La Fanciulla del West alături de José Cura. Acesta m-a impresionat prin libertatea sa în exprimarea muzicală, o calitate rar întâlnită, și am avut foarte multe lucruri de învățat de la el, observându-l. De asemenea, foarte multe am avut de învățat de la George Gagnidze, un bariton georgian care l-a înlocuit pe maestrul Domingo într-un spectacol de la Hamburg și avut o interpretare de primă clasă mondială – este unul dintre baritonii mei preferați.

Deși nu am cântat alături de aceștia, artiști de la care am avut foarte multe lucruri de asimilat stând în preajma lor au fost Jonas Kaufmann, Placido Domingo, pe care l-am urmărit în Simone Boccanegra.

O experiență scenică de neuitat este cea în care am fost anunțat că trebuie să intru în scenă în locul unui coleg și să interpretez rolul Figaro din Nunta lui Figaro, cu doar 30 de minute înainte de spectacol (râde). Aveam o zi liberă, găteam când am primit un telefon de la unul dintre secretarii muzicali care mi-a dat vestea că cel care ar fi trebuit să urce pe scene în seara respectivă avea probleme de sănătate, iar medicii îi recomandaseră repaus. În următoarele 5 minute am pornit către teatru, am intrat la machiaj și perucherie, iar spectacolul a început cu o întârziere de doar 15 minute.

Care sunt așa-zisele chei ale succesului pentru un cântăreț de operă? Care este proporția între talent și ore întregi de studiu?

Primii pași pe acest drum îi facem cu talentul, dar munca reprezintă 90% din rezultatul final. Restul de 10% sunt împărțiți între talent și norocul de a întâlni oamenii care să te îndrume, așa cum eu i-am cunoscut pe Mircea Moisa, pe Constantin Nica, pe pianista Natalia Constantin – oameni care m-au ajutat și de la care am avut ce să învăț. Diferența dintre domeniul nostru și oricare altul este că studiul cântului pe o perioadă îndelungată, dar într-o direcție greșită este mult mai greu de corectat decât orice altceva, pentru că se formează reflexe.

5

De vorbă cu Ștefan Pop

Am o admirație aparte pentru cei care pleacă din țara noastră și ajung pe cele mai mari scene ale lumii, iar cel cu care am purtat conversație pe care sper din suflet că vă va face plăcere să o citiți nu este numai român, ci este și bistrițean și se mândrește cu acest lucru. A absolvit Liceul de Muzică din Bistrița și Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, devenind la scurt timp câștigătorul a două dintre cele mai importante concursuri de canto din lume și în distribuțiile producților tuturor teatrelor importante din lume! La vârsta de 30 de ani și peste 7 ani de carieră internațională, are un repertoriu vast, cuprinzând titluri precum Rigoletto, Don Giovanni, Norma, Boema, Traviata și multe altele, și este în plină ascensiune. Ultimii doi an au fost cei mai înfloritori și se anunță proiecte la fel de importante în viitorul său, dar mai multe ne va spune chiar el. Ladies and gentlemes… Ștefaaaan Pop!

Tenorul Ștefan Pop s-a născut în Bistrița în anul 1987. A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca și a câștigat numeroase concursuri de specialitate, precum „Sigismund Toduță” (2007), „Hariclea Darclée” (2007), „Marțian Negrea” (2008), „Ion Perlea”, „Sabin Dragoi” (2009), cele mai importante fiind International Music Competition din Seoul (2010) și „Operalia” (2010), unde a câștigat premiul I și premiul publicului.

Are o activitate bogată, având colaborări cu majoritatea Filarmonicilor din România (București, Târgu Mureș, Iași, Timișoara, Oradea), de menționat fiind prima audiție absolută a Colinda balada op.46 de György Kurtág, interpretată alături de orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, din martie 2009.

Tenorul a debutat în stagiunea 2008-2009 a la Opera Maghiară din Cluj în rolul lui Paolino din opera Il matrimonio segreto și la Opera Națională din Timișoara în rolul lui Nemorino din Elixirul dragostei. În decembrie 2009 a avut loc debutul său internațional cu rolul Alfredo din La Traviata, în producția lui Franco Zefirelli, la Teatro dell’Opera din Roma. La scurt timp după acesta, a început colaborarea cu teatre prestigioase din Europa: Opera Națională din Atena, Opera de Stat din Viena, Teatro Verdi Trieste, Opera de Stat din Hamburg, Opera din Frankfurt, Teatrul „Carlo Felice” din Genova, Teatrul Massimo din Palermo (alături de Mariella Devia), Opera din Tel-Aviv și multe altele.

A interpretat rolul Nemorino in L’Elisir d’amore la Teatro Verdi Trieste în 2010 și a debutat în rolul Elvino în opera La Sonnambula la Opera de Stat din Viena în același ani, iar mai târziu, a debutat la Opera din Zürich în rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Versi și în Seoul, ca Ducele di Mantova din Rigoletto, operă a aceluiași compozitor. A fost invitat în trei concerte alături de soprana Angela Gheorghiu în Seoul și Shanghai. În Februarie 2012, Ștefan Pop a debutat la Opera din Paris în rolul Ducelui di Mantova din Rigoletto, iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Royal Opera House, interpretând rolul Nemorino. Decembrie 2013 i-a adus debutul în rolul Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București, la Opera Rijeka (Croația), în martie 2014 și în Hong Kong, în mai 2014.

În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo într-o variantă concertantă a operei La Boheme de Giacomo Puccini la Salla Pleyel din Paris, alături de Patrizia Cioffi. Mai târziu, în august 2014, a debutat în rolul cântărețului italian în opera Der Rosenkavalier în cadrul Festivalului de la Salzburg. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni la Opera Bastille din Paris, sub bagheta lui Alain Altinoglu.

Tenorul a pășit pe scenă alături de unii dintre cei mai importanți cântăreți de operă, printre care se numără Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura, Thomas Hampson, Erwin Schrott, dar și sub bagheta dirijorilor Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Paolo Longo și Luciano di Martino.

Dragă Ștefan, mă bucur să ne revedem la Bistrița după o perioadă destul de îndelungată! Îți mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta realizarea acestui interviu și îți urez un călduros „Bun venit acasă!”. Cum se simte vacanța după o stagiune plină de realizări și după succesul răsunător de la Bologna?

După 7 ani de carieră în care nu am avut nicio vară liberă, am simțit nevoie de a-mi lua o vacanță, pentru a mă bucura de timpul petrecut acasă și pentru odihnă, atât psihică, cât și fizică… Vreau să mă ocup puțin de mine. Mă bucur să fiu acasă, pentru că Bistrița este atât de liniștită, încât aici îmi încarc cel mai bine bateriile!

De la începutul carierei mele, mi-am petrecut verile cântând. De două ori am fost la Sanxey, o dată la Taormina, la Salzburg, la Arena di Verona, iar în țară, am venit doar pentru câteva zile, uneori am și cântat câte un concert, dar nu am avut o vară întreagă liberă. Chiar simțeam nevoie de o vacanță după ultimii doi ani, în care am debutat în 5 roluri, toate foarte dificile și foarte diferite, Roberto DevereuxLucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti), Norma (Vincenzo Bellini), trei titluri de belcanto pur, Atilla (Giuseppe Verdi) și La Boheme (Giacomo Puccini).

Deși am primit oferte și pentru această vară, am decis să nu le accept, tocmai pentru a mă odihni, iar imediat după concertul de la Bistrița, mă voi întoarce în Italia, unde voi relua studiul.

Și bistrițenii se bucură că te-ai întors acasă și că vor avea ocazia de a te reasculta! De cât timp nu ai mai cântat la Bistrița și cum ai primit invitația de a realiza un concert cu ocazia zilelor orașului? Cine sunt cei care vor urca cu tine pe scenă? 

N-am mai cântat la Bistrița de aproape doi ani, de la momentul în care am primit, alături de soprana Anita Hartig, titlul de cetățean de onoare al orașului. Sunt fericit că voi cânta acasă, pentru că familia mea și prietenii mei au ocazia să mă vadă pe scenă și, deși i-am dus pe părinții mei cu mine aproape peste tot unde am cântat, nu toți cei dragi mie au această posibilitate.

Inițial, doream să realizez un concert ceva mai complex, asemănător cu „Pavarotti și prietenii”, care să poată fi vizionat în direct la televiziunile naționale, dar din cauza unor neînțelegeri birocratice de ordin financiar acest lucru nu a fost posibil. Poate la anul… Astfel, alături de Primărie și de Consiliul Local, am ajuns la concluzia că Zilele Bistriței vor fi sărbătorite cu un concert Ștefan Pop și prietenii, mai exact soprana Cristina Păsăroiu și Alin Anca, pe data de 19 august, pe Pietonalul Liviu Rebreanu.

După cum ai menționat și tu, cariera ta este din în ce în mai înfloritoare, repertoriul tău este din ce în ce mai diversificat, mai complex, cucerești scene noi, cu parteneri de scenă cu renume, iar criticii te apreciază și chiar te compară cu Luciano Pavarotti. Care sunt highlight-urile următoarei perioade, în ceea ce privește cariera ta? Vom avea ocazia să te ascultăm pe scena teatrelor lirice din țară, la Cluj, București, în stagiunea care urmează?

Din luna octombrie și până în iunie voi fi foarte ocupat, zburând de la un spectacol la altul. În octombrie plec în Japonia, unde voi cânta Norma cu Mariella Devia, iar apoi, La Traviata la Florența, dar aceasta este în curs de confirmare. În lunile decembrie și ianuarie voi cânta Rigoletto la Parma cu Leo Nucci. El spune că va fi ultima sa reprezentație a acestui spectacol și este foarte posibil ca așa să fie, pentru că într-adevăr, spectacolul va avea loc la Teatrul Reggio di Parma (Casa Verdi). Imediat după acest spectacol voi începe repetițiile pentru Norma la Genova cu Mariella Devia, iar apoi mă voi întoarce la Parma pentru Roberto Devereux, unde voi fi din nou alături de Mariella Devia. Apoi, o să debutez în Simone Boccanegra de Giuseppe Verdi la Bologna, după care voi cânta din nou Norma cu Mariella Devia, la Veneția. Aceste angajamente se întind până la finalul lunii mai, iar apoi, în luna iunie m-aș putea întoarce în țară, dacă voi primi propuneri în acest sens. În toamna anului viitor mă reîntorc la Veneția pentru La Traviata, unde în rolul Violettei va debuta Nadine Sierra.

Sunt mulțumit de traseul carierei mele. Nu vorbim de Metropolitan, La Scala sau Covent Garden, dar atâta timp cât feedback-ul publicului este pozitiv și criticii sunt mulțumiți, mă declar și eu mulțumit.

Mi s-a propus să debutez în Don Carlo, alături de Placido Domingo la Valencia, dar studiind mai atent pe partitură am decis că nu este momentul să mă avânt. Știu că maestrul Domingo a cântat acest rol în jurul vârstei de 25 de ani, iar eu am 30, dar eu nu vreau să-mi iau pe nimeni drept exemplu. Vreau să merg încet, dar sigur. Consider că dacă aș fi debutat în acest rol m-aș fi expus și nu-mi doresc acest lucru. Poate am făcut alegerea bună, poate nu… Dar mai am timp, am doar 30 de ani și vreau să cânt până la 60 de ani. După Norma de la Napoli, am primit oferte de a debuta în Andrea Chenier. Probabil că dacă aș fi cântat Don Carlo, aș fi primit oferte pentru Otello (râde).

În cei 7 ani de carieră ai avut parte de o ascensiune impresionantă,  nu doar în ceea ce privește contractele, dar și ca tehnică vocală și interpretare. Ai fost înzestrat de la natură cu un talent imens, dar cine sunt oamenii care ți-a îndrumat pașii și îi consideri responsabili de ceea ce este Ștefan Pop astăzi?

În primul rând, am avut norocul de a fi descoperit. Eu voiam să dau la Conservator în Cluj și să mă axez pe folclor, dar profesorul meu de canto din liceu, domnul Marian Țigănilă, m-a îndrumat spre operă. În timpul Conservatorului am studiat cu Marius Vlad Budoiu și a fost un început bun, iar apoi, m-am pregătit cu Corneliu Murgu pentru Operalia. După ce mi-am început în adevăratul sens al cuvântului cariera, am studiat timp de trei ani cu Ion Buzea, care m-a ajutat mult din punct de vedere muzical și în ceea ce privește experiența ca tenor.

În ultimii doi ani, foarte multe lucruri s-au schimbat. În jurul vârstei de 27 de ani am observat o schimbare. Acum am și eu 30 de ani și corpul s-a maturizat, nu mai sunt un copil. Am început să studiez în Italia cu un tenor căruia nu-i voi da numele, apoi cu un bariton și m-am oprit la Bonaldo Giaiotti care este cel mai mare bas italian. Mi-a fost recomandat de o pianistă din Coreea pe care am cunoscut-o la Operalia. La început am fost reticent, gândindu-mă cum îmi va exemplifica mie acutele un bas, dar am hotărât să încerc și pot să spun că mi-a schimbat viața. Studiez de doi ani cu el și am învățat de la el tehnica vechii școli italiene de cânt, adevăratul cânt în mască și legătura între mască și corp.

Ceea ce eu sunt astăzi, pot să spun că este rezultatul triunghiului Ion Buzea – Bonaldo Giaiotti – Nello Santi. După 200 de reprezentații de La Traviata,  am avut ocazia să cânt acest titlu sub bagheta maestrului Nello Santi, iar această experiență mi-a schimbat viziunea despre cântat. Mi-a dat câteva sfaturi foarte importante și ascultam tot ce spune întregului ansamblu, inclusiv la repetițiile cu orchestra. Spunea că Ogni nota merita il suo tempo („Fiecare notă merită timpul ei”). Nu fiecare măsură sau frază, ci fiecare notă! De asemenea, de la el am învățat că a fi umil te va face mare. Trebuie să fim umili în fața partiturii, pentru că partitura este ca Biblia, iar teatrul este Biserica. De când am auzit aceste două lucruri de la el, mi-am schimbat total modul de a gândi. După ce am cântat La Traviata sub bagheta sa, m-a rugat să-i cânt o frază din Norma și a zis „Bine! Noi vom face Norma împreună”. La acel moment nu mi-a venit să cred! „La 28 de ani, Norma?! Del Monaco, Giacomini cântau Norma!”, mă gândeam eu. Ei bine, cu Norma am descoperit ce înseamnă, de fapt, să cânți cu corpul și am legat vocea de corp, iar efectul sonor este cu totul altul. Simt că nu am limite! Deși există zile mai bune sau mai puțin bune, sunt foarte conștient de ceea ce fac tehnic și nu vreau să mă abat de la acest drum, pentru că îmi dă siguranță și liniște. Chiar și Bonaldo a trecut prin diverse schimbări în tehnica vocală, dar descoperind această tehnică, a reușit să cânte toată viața. În general, toți cântăreții întâmpină dificultăți după 5-6 ani de carieră, iar acesta este momentul în care se face selecția naturală. Eu am avut din totdeauna o ambiție de fier și merg pe principiul că dacă alții pot, pot și eu. În fața lui Dumnezeu toți suntem egali, iar dacă el mi-a dat tot ce am nevoie pentru a cânta, voi cânta. Poate că dacă nu eram atât de credincios nu reușeam să ajung atât de departe, pentru că tot ce am făcut până acum am făcut prin credința și voința mea.

Studiez, de asemenea, cu un pianist foarte experimentat de la Teatro Reggio di Parma. Succesul debutului în Lucia s-a datorat celor trei săptămâni în care am studiat alături de pianistul meu și celor două săptămâni de studiu cu Bonaldo.

În primii ani de carieră am cântat foarte mult și am studiat puțin, dar acum m-am hotărât să iau studiul în serios și să merg în Italia de fiecare dată când am ocazia. În ultimii doi ani am venit acasă doar pentru câteva zile, iar  acum este prima pauză mai lungă pe care am luat-o. Studiul contează foarte mult și rezultatele sunt vizibile, dar contează foarte mult cu cine studiezi. Consider că am evoluat foarte mult, iar acest lucru se vede în debuturile în 5 roluri diferite într-un timp atât de scurt, ceea ce a reprezentat o provocare, iar mie îmi plac provocările. Imediat după debutul în Norma, am învățat în patru zile Roberto Devereux, am debutat și sunt mulțumit de rezultatul final, deși este un rol foarte dificil.

Realizările tale de pe parcursul celor 7 de ani de carieră depășesc cu mult cele ale unor cântăreți cu dublul experienței tale și ești încă la început! Ai încercat vreodată să ierarhizezi această multitudine de realizări? Care sunt cele mai importante și marcante asupra carierei tale?

În mod cert, prima realizare majoră a fost câștigarea concursului Operalia. Povestea din jurul participării la acest concurs este foarte interesantă, pentru că eu aveam 22 de ani când m-am înscris la concurs și 23 de ani când a avut loc acesta. Eram foarte tânăr și inconștient! Faptul că am cântat la nunți timp de vreo 7 ani a fost un atu pentru mine, pentru că emoțiile distructive au dispărut. Eu nu am mers la aceste concursuri cu gândul de a câștiga marele premiu. Nu-mi dădeam nici măcar șansa de a ajunge până în finală. Tot ce-mi doream era să câștig aproximativ 10 000€,  pentru a-i cumpăra tatălui meu un tractor. Poate părea banal, dar este ceva ce mi-a dat o energie incredibilă. Și am mers la Seoul, care mie mi s-a părut cel mai greu concurs, pentru că a trebuit să cânt 12 arii, în limbi diferite, printre care și coreeana, dar am luat premiul I. Cât despre Operalia, am participat pentru că-mi doream să-l cunosc pe Placido Domingo și să ajung în finală pentru a cânta la Teatro alla Scala. Cine nu-și dorește la 22 de ani să cânte la Teatro alla Scala?! Când am realizat că sunt în finala concursului, eram deja mulțumit. Am cântat cum am știut mai bine ca să văd dacă mă place publicul de la La Scala, iar dovadă mai mare decât premiul publicului nu aș fi putut primi. Acesta este mai important pentru mine decât premiul I, pentru că, după atâtea spectacole în Italia, știu ce cât de mult înseamnă aprecierea publicului italian. Iar acum, după ediția de anul acesta a concursului, mă bucur foarte mult pentru reușita Adelei Zaharia de la Operalia!

Acest concurs a fost pentru mine o rampă de lansare, pentru că acolo m-au văzut 12 directori ale celor mai importante teatre și am primit contracte pe următorii 3 ani. Am început să cânt la Viena, Paris, Londra… În afară de Metropolitan, am cântat pe toate scenele importante din lume. Un alt atu al meu a fost vârsta, pentru că la 22-23 de ani nu ești destul de conștient să-ți asumi anumite responsabilități, iar publicul nu te judecă atât de aspru. De vreo 3 ani încoace, nivelul este altul, sunt privit mult mai în detaliu de public și de critici. În concluzie, Operalia a fost o experiență frumoasă, foarte importantă în cariera mea. Iar apoi, în fiecare teatru în care  am cântat a trebuit să reconfirm ceea ce ei au văzut și au crezut în mine.

Dintre cele mai importante realizări ale mele fac parte, de asemenea, concertele alături de Angela Gheorghiu, La Traviata cu Edita Gruberova și cu Mariella Devia, care a fost pentru mine o revelație, pentru că, din punct de vedere tehnic, ea este ceva extraordinar. Cea mai mare amprentă asupra carierei mele, după Operalia, este, cu siguranță, întâlnirea cu Nello Santi. El are 87 de ani, a studiat cu Toscanini și i-a dirijat de la Di Stefano, Corelli, Del Monaco pe toți artiștii mari de până acum.

După ce ai pășit pe aproape toate scenele marilor teatre din lume, care sunt diferențele observabile între România și străinătate, în ceea ce privește publicul și critica? De asemenea, există diferențe majore de nivel între echipele de producție și ansamblurile din România și cele din afara țării? Care este percepția acestora asupra muzicienilor români?

La început, impresarii și agenții erau sceptici când aflau că vin din România, dar nu din cauza faptului că țara noastră nu este cunoscută ca având o tradiție în arta lirică. Dimpotrivă! Întotdeauna în distribuția producțiilor importante ale teatrelor din Europa au existat și artiști români, precum Nicolae Herleea, Lucia Stănescu, Virgiana Zeani, Ion Buzea, Viorica Cortez, Alexandru Agache, Elena Moșuc, Angela Gheorghiu, George Petean… Dar se considera că în România cultura este subapreciată.

Primul fragment de muzică de operă pe care l-am ascultat a fost Che gelida manina  în interpretarea lui Luciano Pavarotti, iar anul acesta am debutat la Parma în La Boheme în exact aceeași producție, realizată acum aproximativ 25 de ani la Los Angeles, dacă nu mă înșel. Cu siguranță mama operei este Italia. Acolo, publicul apreciază altfel. Se spune că la Parma este cel mai exigent teatru și este adevărat. Se simte de pe scenă o energie aparte care vine dinspre sală, pentru că publicul, pe lângă faptul că este foarte cunoscător în domeniu, este și foarte atent și așteaptă orice prilej de a se exprima… pozitiv sau negativ. A avut loc acolo o reprezentație de La Traviata în care, după actul I, s-a închis cortina de fier, cea utilizată de obicei în caz de incendiu, și s-a anulat spectacolul, pentru că Violetta nu era pe placul publicului. După ce am cântat Che gelida manina nu a aplaudat nimeni până ce nu s-a strigat primul Bravo de la loggione. Cea mai mare satisfacție apare când, după spectacol, publicul fidel al teatrului mă abordează și-și exprimă uimirea vis a vis asemănarea mea cu Pavarotti, atât din punct de vedere vocal, cât și vizual (râde). Aceste aprecieri îți conferă atât curaj, cât și o responsabilitate imensă. Idolul meu este Luciano Pavarotti și este o onoare să fiu comparat cu el, dar eu nu voi fi al doilea Pavarotti, ci primul Ștefan Pop. Fac parte din distribuția a 2 titluri dintre cele 5 care vor fi puse în scenă stagiunea viitoare la Parma, Rigoletto cu Leo Nucci și Roberto Devereux cu Mariella Devia. Emoții vor fi cu siguranță, dar merg cu brațele deschise!

În concluzie, publicul din Franța, Viena, din teatrele mari din Germania și de la Convent Garden, dar mai ales din Italia și din Spania, este expert în operă, pentru că acolo opera se „mănâncă pe pâine”, ca să zic așa.

Omul simplu care merge la operă, merge fie deschis, fără nicio așteptare, fie cu foarte multe așteptări. Diferența dintre România și, de exemplu, Italia este că publicul italian care merge la operă cu foarte multe așteptări, are și foarte multe cunoștințe în domeniu și foarte multe spectacole vizionate și audiate. Sunt oameni în publicul teatrelor importante, precum cel de la Parma, care frecventează opera de 60 de ani! Acei oameni au ca termen de comparație cântăreți și dirijori de cel mai înalt nivel. Vorbim de teatre unde au avut loc premierele absolute ale capodoperelor genului, care au fost dirijate chiar de compozitorii acestora. Îți dai seama ce înseamnă pentru mine atunci când un om cu o asemenea experiență mă abordează după spectacol cu lacrimi în ochi și-mi spune că o asemenea interpretare n-a mai avut ocazia să asculte de 25 de ani, în condițiile în care în acel teatru al cântat Pavarotti, Corelli… Publicul italian are inclusiv cunoștințe de tehnică vocală, iar atunci când fac o apreciere folosesc termeni de specialitate!

În România, publicul pretinde a fi cunoscător, dar procentul celor a căror părere este cu adevărat avizată este foarte mic. Dacă în Italia 80% din public este cunoscător, cu vârste de peste 50 de ani și cel puțin 20 de ani de operă, 10% turiști și 10% tineret și oameni care vin la operă din curiozitate, în România, 80% din public merge la operă fără a se aștepta la ceva anume, se bucură de ceea ce li se oferă indiferent de nivelul spectacolului. Majoritatea celor care se pretind cunoscători de operă nu au cântat niciodată la un instrument, nu au făcut nici măcar figurație într-un spectacol de operă, dar au așteptări ireale de la interpreți și critică nefondat. Îi întreb: „Ai cântat vreodată? Nici măcar în cor la biserică?!” Și atunci cum poți să îți dai cu părerea despre vibratoul meu?! Acest lucru mă deranjează atât aici, cât și în străinătate, dar în Italia critica este mult mai obiectivă. Acolo nu se plătește critica, cum se practică în alte locuri. Întotdeauna vor găsi ceva de criticat, în special dacă nu ești italian, pentru că ei țin cu artiștii lor, contrar a ceea ce se întâmplă în România, unde întotdeauna invitații străini sunt mai apreciați, indiferent de prestația lor, iar românii sunt mai aspru criticați. Perfecțiunea nu există! Dacă ar exista, nimeni nu ar mai cânta. Fiecare cântăreț este diferit în felul său și își pune amprenta pe rol, chiar dacă acesta este deja scris.

Publicul obișnuit din România este, cu siguranță, mult mai călduros, te primește cu brațele deschise. Îmi scriu oameni din Cluj, București, Timișoara pe rețelele de socializare și mă întreabă când mai vin să cânt în țară. Eu le spun că vin cu drag când programul îmi permite.

În România, școala de instrument este foarte bună. Nu cred că este teatru în care am cântat și nu am întâlnit cel puțin un instrumentist sau un corist român. Problema nivelului din România nu este școala, ci ceea ce se întâmplă mai apoi în teatre. Noi avem 5-6 teatre mari în țară și tocmai din acest motiv nivelul ar trebui să fie mai ridicat, dar instrumentiștii și cântăreții buni pleacă în străinătate. Norocul este că uneori ansamblurile noastre au ocazia să lucreze cu dirijori buni, precum David Crescenzi, și se dezvoltă. Am constat că în România, nu doar în teatre, ci în general, oamenii nu-și asumă responsabilități. Totul este făcut doar ca să fie făcut. În străinătate, se pune mult mai mult accent pe disciplină și implicare în tot ceea ce se realizează. Acolo, cei din cor cântă foarte bine! Tenorii din corul Operei de la Napoli au niște acute incredibile, iar orchestrele sună neașteptat de bine. Dacă există probleme într-una dintre partidele orchestrei, se lucrează individual, iar cei care nu îndeplinesc cerințele dirijorului sunt penalizați la salar sau au parte de alte tipuri de sancțiuni. Eu am făcut 12 de ani de vioară și știu ce înseamnă. Este nevoie de mult studiu. O altă problemă este faptul că în teatrele din țară se fac foarte multe compromisuri. Sunt foarte mulți cântăreți, atât coriști, cât și soliști care nu mai sunt apți de a-și practica meseria, dar nu sunt înlocuiți, pentru că „dacă au lucrat aici 20 de ani, trebuie să-i ținem până la pensie”. În străinătate nu se întâmplă așa ceva.

Cariera ta a început foarte devreme, la vârsta de 22 de ani. Cum percepeai lumea operei atunci și ce lecții de viață ți-a oferit aceasta pe parcursul celor 7 ani? Duc cântăreții de operă o viață obișnuită, ca toți ceilalți oameni?

Noi, cântăreții de operă, nu ducem o viață normală, pentru că întreaga noastră viață este sacrificată în favoarea artei, iar arta nu sacrifică nimic pentru noi. De exemplu, atunci când am debutat la Roma în La Traviata lui Franco Zeffirelli, la vârsta de 22 de ani, soțul impresarei mele, domnul Petrov, care acum nu mai este printre noi, a venit să mă asculte și mi-a deschis ochii într-un fel. Eram foarte încântat de succesul pe care îl avusesem. Înainte de acest spectacol, mai cântasem doar la Timișoara, Cluj și la Satu Mare. În comparație cu aceste teatre, cel de la Roma era imens. Mă simțeam ca un gladiator în Colosseum. După spectacol, trecând dintr-un capăt în altul al scenei, domnul Petrov mi-a spus să mă opresc la mijlocul acesteia. Toate luminile din sală erau stinse, în afară de o singură lumină de veghe. Nu am înțeles în acel moment, dar ceea ce urma să-mi spună a fost cea mai mare lecție de viață pe care am primit-o. „Ascultă sala”, mi-a spus. Era o liniște deplină, o senzație funebră.  „Nu vreau să-ți stric seara, pentru că ceea ce ai realizat tu a fost extraordinar, dar vreau să fii conștient de faptul că indiferent cât de mult durează aplauzele și ovațiile, după spectacol rămâi singur, în această liniște deplină”. La acel moment nu realizam ce înseamnă de fapt acest lucru, dar acum pot să spun că DA, așa este. Cred că cel mai dificil lucru pentru un artist este singurătatea, deși avem nevoie de ea în ziua spectacolului, pentru a ne concentra, pentru a acumula energia. Noi sacrificăm tot, dar muzica nu sacrifică nimic pentru noi. Ea e deja scrisă. Pentru mine, familia este foarte importantă. Am foarte multe exemple în jurul meu de oameni divorțați, singuri sau căsătoriți, dar care nu au copii și, ajunși la vârsta la care nu mai pot să cânte, nu are cine să aibă grijă de ei. Nu trebuie să uităm că suntem oameni normali, până la urmă. Pe mine, acest lucru mă ține cu picioarele pe pământ. Dacă, prin absurd, de mâine nu aș mai putea cânta nici operă și nu m-aș putea întoarce nici la folclor, m-aș apuca de agricultură, pentru că eu consider că nimic nu este mai liniștitor și mai încărcător decât natura. Omul a fost creat în mijlocul naturii.

În finalul interviului nostru, am să te rog să transmiți un mesaj celor care te așteaptă pe scene României, dar și nouă, celor care pornim primii pași către scenă și îți mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea de a răspunde la aceste întrebări!

Aștept cu drag invitații să cânt în țară, iar atunci când nu pot veni nu este din cauză că nu sunt plătit îndeajuns. Nici nu pretind să fiu plătit cu onorariul din străinătate, care oricum este și el destul de mic, în comparație cu cel al unui cântăreț de folclor care cântă jumătate de oră pe 2000€. Teatrele din țară se plâng întotdeauna de buget, dar există atâția oameni cu bani în țara aceasta, care ar putea sponsoriza dacă li s-ar cere acest lucru.

Eu am o vorbă pe care o spun mereu: „Cânt din suflet pentru suflet”. Eu dau totul pe scenă pentru public și atunci merită să facă și ei efortul de a veni la operă. Le garantez că ce face muzica, nu poate face nimic altceva. Muzica este ca dragostea, merge direct în inimă și nu o poți controla. În ea se poate găsi eliberarea totală, pe care o mai putem găsi doar în natură, dar în alte proporții de intensitate și durată. Toată lumea merge la cinema să vadă filme 3D, când pot veni la operă să vadă un film live, cu muzică, acțiune, costume, decor… Recomandarea mea nu este doar să umple sălile operelor din țară, ci să meargă și în străinătate, în special în Italia. Acum, biletele de avion sunt foarte accesibile, se pot achiziționa online și am deja o mulțime de fani care vin să mă asculte în străinătate. Sfatul meu este acesta: mergeți un weekend la Veneția și includeți în programul dvs. un spectacol de operă. O asemenea experiență deschide orizonturile, îți dă termenul de comparație, iar apoi, poți să-ți dai cu părerea despre ceea ce se întâmplă pe scenă.

Țara noastră este plină de talente în toate domeniile, scrimă, tenis, medicină și așa a fost dintotdeauna. Nu degeaba era numit Bucureștiul „Micul Paris”, ci pentru nivelul de cultură. Muzica de operă este ca un drog de care odată ce te-ai apucat, nu te poți lasă. Dacă știi ce vrei și într-adevăr îți place atât de mulți să cânți, trebuie să fii conștient de un singur lucru: nimic nu se poate realiza fără foarte multă muncă. Eu nu am considerat niciodată că muzica de operă este mai dificilă decât alt gen sau altă artă, ci cred că fiecare domeniu este dificil atunci când îți asumi o responsabilitate și faci tot ce-ți stă în putință pentru a ajunge unde-ți dorești. Ajungem la ceea ce spuneam mai devreme: „Dacă alții pot, și eu pot.” E simplu! Talente sunt multe și fiecare are drumul lui. Este nevoie de perseverență în studiu. Loc este pentru toată lumea, la fel și repertoriu, atâta timp cât ieși cu ceva în față.

3

De vorbă cu Marian Pop

Luna ianuarie a adus a Opera Națională Română din Cluj un invitat special, pe care-mi doream de mult să-l cunosc și să-l reascult într-un spectacol live. M-a impresionat în rolul lui Figaro din Le Nozze di Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart, spectacol al Operei Maghiare din Cluj din cadrul ediției 2015 a Festivalului Mozart, iar săptămâna viitoare vom avea ocazia să-l ascultăm și în rolul lui Figaro din Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini. Nu puteam rata ocazia de a sta de vorbă cu el și de a împărtăși cu voi experiența. Ladies and gentlemeeen… Marian Pop!

Baritonul Marian Pop a absolvit Liceul de Artă la clasa de vioară a doamnei profesoare Màrkos Judith în anul 1988 și Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, la clasa de canto clasic a domnului profesor universitar doctor Gheorghe Roșu în 1995. A debutat pe scena Opera Națională Română din Cluj în anul 1993 cu rolul Marcello din opera La Boheme de Giacomo Puccini. și pe scena Operei din Brașov în anul 1994 cu rolul Dandini din opera La Cenerentola de Gioacchino Rossini, cu care s-a realizat și filmul de operă cu același nume produs de Televiziunea Română, și cu rolul Proccolo din opera Viva la mamma de Gaetano Donizetti.

Între anii 1995 și 1999 a fost angajat al Staatsoper și a Volksoper din Viena, unde a interpretat rolurile Dr. Falke (Liliacul), Graf Homonay (Der Zigeunerbaron), Valentin (Faust), Ping (Turandot), Harlequine (Ariadne auf Naxos).

Pe parcursul carierei sale a mai colaborat cu teatre precum Theatre Capitol din Toulouse, Teatro Municipal Santiago de Chile, Portland Opera House din Oregon (USA), Klosterneuburger Festspiele, Detroit Opera House, New Israeli Opera din Tel Aviv, Staatstheater St.Gallen, Staatstheater Klagenfurt, Opera Bastille Paris, Reisopera Enschede, Staatsoper Stuttgart, Opera Constanta, Bad Wildbad (Rossini Festival), Theater Basel, Staatstheater am Gärtnerplatz München, ClassicOpenAir Solothurn, Philadelphia Opera Company, Florida Grand Opera, Oper Leipzig,Opera Arizona.

Alte roluri importante din repertoriul său sunt Contele Almaviva (Nunta lui Figaro), Don Giovanni, Guglielmo (Cosi fan tutte), Figaro (Bărbierul din Sevilla), Malatesta (Don Pasquale), Belcore (Elixirul dragostei), Gianni Schicchi, Contele di Luna (Trubadurul), Renato (Bal Mascat), Giorgio Germont (La Traviata), Rigoletto și Cyrano de David di Chiera, care a fost interpretat în premieră mondială la Detroit Opera House în anul 2007, iar succesul repurtat a dus la preluarea producției de către operele din Philadelphia și din Miami.

Dintre lucrările vocal-simfonice, cea pe care solistul a interpretat-o cel mai des este Carmina Burana de Carl Orff mentionam lucrarea cea mai des, interpretata si anume „Carmina Burana” de Carl Orff, dar în repertoriul său sunt și Requiemul de Gabriel Fauré, Simfonia a 8-a de Gustav Mahler și Requiemul German de Johannes Brahms.

Din anul 2013 a devenit solist permanent al operei din Kassel unde va interpreta, printre altele rolurile Baronul Scarpia (Tosca), Marcello (La Boheme), Gabriel von Eisenstein (Die Fledermaus), Rigoletto, Figaro (Il Barbiere di Seviglia), Faninal (Rosenkavalier), Evgheni Oneghin.

În primul rând, îți mulțumesc că ți-ai găsit timp în cele câteva zile cât vei sta pe meleagurile noastre să stăm de vorbă și îți mărturisesc că abia aștept să te văd în rolul lui Figaro din Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini pe scena Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Pentru noi, cei care facem primii pași pe drumul operei, conversațiile cu artiști consacrați, care au o carieră atât de strălucitoare sunt cu adevărat înălțătoare și înseamnă foarte mult pentru noi atunci când primi sfaturi de la voi.

Eu am înțeles perfect care este ideea interviului și de aceea nu m-am gândit nicio clipă să nu-l accept. Vreau să încep și eu prin a te lăuda, pentru că eu cred că faci o treabă extraordinară prin faptul că încerci să susții unul dintre cele mai importante aspecte ale jobului nostru. Avem nevoie de cineva dinafară să ne spună părerea personală, care nu trebuie să fie generalizată, fiind o părere subiectivă, iar faptul că tu o spui ne este de foarte mare folos nouă, celor de pe scenă. Cine are urechi să audă sau… ochi să vadă, fiind vorba despre citit, și un pic de creier să înțeleagă, ia critica într-un mod constructiv și repară unde este cazul (întotdeauna este ceva de reparat). Să te ți de acest lucru, pentru că este important ceea ce faci și, din păcate, în Cluj, nu sunt oameni care să se ocupe de acest aspect. România suferă din această cauză. După fiecare spectacol, toată lumea ne laudă „vaaai, ce fantastic ai fost!”, iar când discută cu altcineva: „Doamne, nu mai merg să-l ascult pe ăsta”. Fățărnicia de acest gen îmi displace. Prefer să nu merg să-i felicit dacă nu consider că este cazul, chiar dacă-mi sunt prieteni, iar asta este forma mea de protest. Iar noi între noi, prietenii intrăm în detalii de tipul „vai, ce mi-a plăcut cum ai ridicat acolo degetul ăla mic” sau „vai, ce bine joci” când tu ești cântăreț… sau fetelor li se spune „vai, ce aură aveai pe scenă, nu-mi puteam lua ochii de pe tine”. Ochii, iar ea cânta. Iar atunci te gândești „oare să întreb cum am cântat?” Nu, mai bine nu. Nu pune întrebări la care nu vrei să știi răspunsul.

Mulțumesc pentru aprecieri și pentru susținere! După ce te-am ascultat pentru prima dată pe scena Operei Maghiare din Cluj în rolul lui Figaro din Nunta lui Figaro de Mozart, am fost cu adevărat impresionată atât de tehnica vocală, cât și de energia pe care o emani și mă bucur că acum vom avea ocazia să te ascultăm din nou la tine acasă, într-un rol care te-a consacrat și o distribuție formată în mare parte din prieteni ai tăi, dacă nu greșesc. Cum te simți?

Acasă este întotdeauna bine, dar, ca să fiu sincer în totalitate, este cea mai grea, cea mai complicată scenă din câte poți avea în lume. Când vii înapoi acasă, toată lumea se așteaptă să fii ceva de la zeitate în sus, poate undeva la dreapta lui Zeus, dar nu este așa, suntem oameni. Faptul că am avut șansa, pentru că este vorba în mare parte de o șansă de a merge să lucrez în străinătate, este trenul care așteaptă în gară, iar tu urci sau nu urci, pentru că oameni talentați și cu voce sunt cel puțin de o sută de ori mai mulți decât cei care au șansa să facă într-adevăr o viață artistică de succes. Am evitat să spun „carieră”, pentru că, din punctul meu de vedere, cariera nu este ceva ce ai în față, ci este ce ai în spatele tău, ce ai realizat până la un anumit moment. Deci, după cum spuneam, să cânți acasă este foarte greu, în special după ce ai atâția ani pe scenă, pentru că lumea se așteaptă la foarte multe din partea mea.

Rolul Figaro din Bărbier l-am cântat pentru prima dată acum exact 21 de ani în limba germană. De atunci l-am interpretat de aproximativ 600 de ori în trei limbi. Au fost ani în care am cântat doar acest rol, iar timp de doi ani, l-am cântat la Stuttgart în italiană și la München în germană la diferență de 1-2 zile. Nu le-am încurcat niciodată. Atunci când mergi pe linia poveștii, a textului, este imposibil să le încurci pentru că sunt personaje diferite, construite în mod diferit. Am învățat rolul în anul 1995, în limba română, dar nu am apucat să-l cânt atunci pentru că m-am îmbolnăvit. Am dorit atât de mult să cânt rolul acesta încât l-am cântat două săptămâni în fiecare zi de 2-3 ori și, nefiind pregătit muscular, am obosit glasul în așa fel încât la spectacol nu l-am mai avut. De atunci… m-am mai învățat minte.

Distribuția spectacolului este una senzațională! Nu am mai cântat cu Ionuț Hotea, dar abia aștept să îl cunosc. El este un alt mare artist care ne cinstește peste hotare. Cu Petre Burcă și Cristian Hodrea am mai cântat și la Opera Română și la Opera Maghiară. Ne distrăm foarte bine de fiecare dată când ne întâlnim. Ceea ce este nou pentru mine este partea feminină a distribuției, Rosina și Berta, despre care pot să spun că sunt viitoare senzații. În primul rând, cântă foarte bine și, în al doilea rând, arată foarte bine pe scenă.

Am avut și timp suficient de pregătire, nu ne-am rezumat la o singură repetiție, avem o sală frumoasă, publicul este tânăr, numeros, iubitor de operă, Opera din Cluj are o echipă managerială foarte bună, deci am avut toate atuurile să facem un spectacol bun. PR-ul ne-a luat-o înainte și a făcut o treabă foarte bună. De la intrare în oraș am văzut peste tot afișe, se vorbește despre Bărbierul… Din acest punct de vedere, Clujul este foarte bine așezat!

Ai absolvit Liceul de Artă la clasa de vioară a doamnei profesoare Màrkos Judith în anul 1988, dar apoi te-ai îndreptat spre voce, spre operă. Când și de ce a avut loc această schimbare? A fost dragoste la prima vedere cu muzica de operă?

Sincer să fiu, nu, nu a fost dragoste la prima vedere. Am fost violonist, îmi plăcea muzica, dar nu am avut nervii necesari pentru a continua cu studiul acestui instrument. Am descoperit vocea și am fost încurajat să încerc să mă îndrept în această direcție, dar eram destructiv de emotiv. Nu puteam să mă concentrez din cauza fricii, aceasta fiind problema majoră și la vioară. Odată cu primele lecții de canto, am descoperit că este chiar mai complicat decât la instrument. Problema cu vioara era că-mi tremurau încheieturile atât de tare încât, de obicei, la primele părți din lucrările pe care le interpretam se dubla mișcarea din arcuș și nu puteam să mă controlez. Ca și cântăreț, intervine textul pe care trebuia să-l țin minte. Eram disperat din cauza fricii, până când am ajuns la cursurile de arta actorului, unde am lucrat cu actorul Vistrian Roman care a reușit să izoleze complet de mine această frică de scenă de la o zi la alta. Ceva incredibil! De la o frică de 100% scenă, am prins o pasiune de 100% de scenă ca un virus. De la un emotiv, am prins dragoste de scenă. De atunci caut acest lucru, dar, din păcate, după ani și ani de a fi pe scenă, se estompează această emoție și pot să spun chiar că lipsește puțin acum. De aceea, am renunțat la a fi angajat la Kassel, pentru că acolo aveam câte trei spectacole diferite pe săptămână și devenise o meserie. Dacă ajunge să fie o meserie, ești blazat, te plafonezi. Dacă faci primii pași pe scenă fără acea mică sensibilitate, atunci nu mai merită să faci treaba asta.

La Academia de Muzică „Gheorghe Dima” ai început să studiezi canto clasic și în timpul studenției ai început activitatea ta artistică. Ce ne poți spune despre această perioadă și pe cine consideri tu responsabil, în afară de profesor de arta actorului pe care l-ai menționat mai devreme, pentru ceea ce este Marian Pop astăzi?

Eu fac parte din generația din imediata apropiere a Revoluției de 1989, am intrat la Conservator cu câteva luni înainte de acest eveniment. În învățământ au fost câțiva ani destul de haotici. S-au încercat noi modalități, au venit alți profesori… Nu prea s-a făcut studiu în acea perioadă și, din cauza felului în care se lucra, eu am încetat la un moment dat studiul. Am revenit după un an, în 1991, am refăcut anul I și am început să studiez.

Eu am avut un profesor de canto pe care l-am cunoscut înainte de anii de facultate, m-am pregătit cu dânsul pentru admitere și cu dânsul am lucrat și în perioada facultății, iar ultimii ani de studenție i-am cântat împreună pe scenă, am debutat în film de operă împreună. Pentru mine înseamnă foarte mult și de la dânsul nu am mai lucrat cu niciodată cu un alt profesor de canto. În tot ce am făcut am încercat să mă întorc la bazele pe care le-am dobândit împreună cu dânsul. Nu i-am menționat numele încă, pentru că este prea important pentru mine pentru a-l aminti la început. Este vorba despre domnul Gheorghe Roșu, căruia îi mulțumesc în special pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine, pentru că am fost întotdeauna un nebun. Un nebun bun. Toate tâmpeniile le-am încercat și cred că sunt celebru prin faptul că am fost una dintre oile negre. Bine… nu m-am drogat, dar în rest, când se auzea în Conservator de Marian Pop… N-am fost invitat de multe ori la decanat și rectorat, dar de câte ori am fost știu că a avut o influență pozitivă asupra mea și ceva am reparat. Cred că tot ceea ce am trăit a dus la ceea ce sunt astăzi.

Tinerii cântăreți își proiectează un viitor ideal, visează la scene pe care vor cânta, dar mai ales la roluri pe care doresc să le abordeze. La ce roluri visa tânărul student Marian Pop? 

Un singur rol mi-am dorit în viață și nu este greu de ghicit. Este vorba despre Figaro din Bărbierul din Sevilla. M-am simțit foarte atras de acest personaj, am considerat că nu trebuie să-l joc pentru că sunt eu 100%. Este un artist, este un om care găsește soluții, își pune pielea la bătaie și este plăcut de toată lumea, ceea ce cred că majoritatea ne dorim, în special în linia aceasta de meserie. Așa că, nu trebuia decât să-l joc pe Marian Pop, îmi trebuia doar ocazia și mi s-a dat. Am cântat rolul în trei limbi (română, italiană și germană) și l-am cântat și complet. Cineva a descoperit niște manuscrise ale lui Rossini cu idei de arii pentru Bărbierul din Sevilla, care a fost compus pe la colțuri de stradă, din bufete, cafenele în timp ce repetițiile deja începuseră. Nici Rossini nu cred că știa exact câte variante a compus pentru această operă, dar cineva și-a bătut capul să găsească tot ce se putea găsi și se mai adaugă operei încă aproximativ 10%. Astfel, am avut ocazia să cânt Bărbierul din scoarță în scoarță și cântată integral, cu o singură pauză, lucrarea avea vreo patru ore. Nu recomand această variantă, este plictisitoare. Și prea mult bine și frumos te plictisește la un moment dat.

Deși mi-am dorit doar un singur rol, nu înseamnă că pe cele care mi s-au dat nu le-am făcut cu plăcere. Nu există roluri mici, fiecare rol are importanța sa. Motto-ul meu este „The show must go on”, deși poate suna kitschos. Asta înseamnă că într-un spectacol nu este un artist și restul care îl susțin, ci un grup de artiști care trebuie să conlucreze în așa fel încât publicul să nu simtă diferențe, ci să vadă un spectacol bun. În clipa în care se concentrează pe unul singur și este cineva divă/div, este greu pentru ceilalți și nu mi se pare cinstit. Indiferent de starea de sănătate sau psihică, trebuie să faci totul ca spectacolul în sine să aibă loc și să fie cea mai bună variantă care putea exista la acel moment. Trebuie să dai tot ce poți, pentru că restul distribuției nu are nicio vină că tu nu ești în cea mai bună formă, iar în acest caz, mai bine renunți. Și mai am o vorbă… „Mai bine să-ți pară că nu ai cântat, decât să-ți pară rău că ai cântat”. Este foarte interesant în America, pentru că acolo forma de salut este „how are you?” și se potrivește foarte bine la operă înainte de spectacol… și răspunsul care descrie exact starea noastră dinainte de spectacol ar fi: „too soon to tell and too late to do something about it”.

Ai cântat în toată lumea, pe scena unor teatre renumite din Europa, dar și din Statele Unite ale Americii. Care este diferența între teatrele de operă din străinătate și cele din România?

Cred că diferența majoră este faptul că sunt foarte multe titluri pe care cred că ar trebui să le abordeze teatrele din România, dar se spune că nu va exista public pentru așa ceva. Nu e adevărat, publicul se educă. Cu această echipă de PR se poate pregăti publicul înainte cu 6 luni și se poate pune orice în scenă. Eu aș propune să se facă și repertoriul de secol XX de operă în care simți tumultul și frământările secolului care nu sunt chiar de trecut cu vederea, pentru că este vorba despre două Războaie Mondiale, schimbări majore de granițe și toate aceste lucruri se simt în muzică. Din păcate, la sfârșitul secolului XIX ne cam oprim și dăm publicului numai ce este obișnuit să asculte. Ar trebui să existe un echilibru. Oamenii mai în vârstă din sală vor simți până în adâncul sufletului muzica secolului XX, iar după ce ai astfel de titluri în repertoriu și te întorci la un Verdi, îl asculți altfel. De ce nu se face Richard Strauss? Sunt voci pentru astfel de titluri și se va simți mai bine și orchestra pentru că acolo are ceva de arătat. Este o provocare. Acum este nebunie cu Pasagera de Weinberg, care este pe o poveste din Auschwitz foarte interesant construită și are o muzică interesantă. Se cântă peste tot.

Rolul buf al lui Figaro este cel pe care, după cum spuneai, este cel pe care l-ai interpretat de cele mai multe ori. Care ar fi rolul care s-ar încadra pe locul al doilea al numărului de spectacole? Consideri că rolurile bufe te reprezintă mai mult decât cele dramatice?

După Bărbierul din Sevilla, spectacolul pe care l-am cântat cel mai mult este La Cenerentola, dar acum mă simt mai mult Rigoletto. Îmi place să joc, îmi place să mă transform și, din păcate, publicul clujean m-a văzut prea puțin în roluri dramatice, mă preferă în roluri bufe. Eu în ultimii ani am făcut mai mult roluri dramatice, precum Scarpia (Tosca), Rigoletto, Faninal (Cavalerul rozelor). Nu cred că se vede mai puțin artistul din mine dacă nu joc un rol buf, dar acest lucru este la latitudinea publicului și este și „crucea” pe care o ducem unii dintre noi. Un alt exemplu este Petre Burcă. Și pentru el este greu să iasă din sfera rolurilor bufe și să apară în fața publicului în roluri dramatice, pentru că face o treabă atât de bună în rolurile bufe. Pe de altă parte, sunt unii care, într-adevăr, nu au cealaltă latură, nu li se potrivesc rolurile bufe. Cu toate acestea, părerea mea este că suntem artiști, nu neapărat comedianți.

Chiar mă gândeam… cum aș putea eu să justific că eu nu port păr? Eu am păr, mie-mi crește părul, dar, de fapt, chelia pentru mine este precum pânza albă a unui pictor. Nu poți decât să o înfrumusețezi. Noi avem ocazia să ne transformăm în alți oameni pe scenă prin mustețe, peruci, machiaj și costume. Prin anii  ’60 era o serie de filme franțuzești denumită Fantomas. În rolul principal era un actor mare al acelor vremuri, Jean Marais, iar personajul era un fel de super erou care nu avea niciun fel de expresie facială și se putea transforma în oricine. Era un fel de Șacalul. Asta îmi place să cred despre artiști, că se pot transforma în oricine, și asta îmi place mie să fac.

Ai cântat rolul Eisenstein din opereta Liliacul de Johann Strauss II la Opera din Iași în două reprezentații în luna decembrie, dar ai și regizat Voievodul Țiganilor la Opera din Brașov, unde ai mai fost în postura de regizor. Când a apărut pasiunea pentru regie?

Cred că pasiunea pentru regie s-a născut din faptul că aveam nevoie să găsesc soluții pentru problemele regizorilor cu care lucram. Majoritatea regizorilor lucrează în imagini, în tablouri, vor niște gesturi, o acțiune, dar nu știu s-o explice, să rezolve tehnica și am început să caut soluții pentru această problemă. Încet, încet mi-am dat seama că îmi place să rezolv aceste probleme și, mai mult decât atât, îmi place să gândesc acțiunea, să o explic în așa fel încât să se poată pună în practică. Stilul de lucru s-a sedimentat ulterior. Încerc de fiecare dată să explic ceea ce îmi doresc astfel încât acțiunea să pornească din interpret. Îi dau un bagaj de date și îl provoc să întrebe ce nu a înțeles. Astfel, sunt aproape întotdeauna în totalitate mulțumit. Eu nu spun „uite, vreau să intri pe ușa aia, faci 4-5 pași și faci un anumit gest”, care este coregrafie, din punctul meu de vedere, ci îi explic: „aș dori să intri și să ai această reacție la un moment dat” și astfel, interpretul simte rolul din interior. În comparație cu atunci când faci o „coregrafie”, când dai datele pentru fiecare mișcare, în acest caz, gesturile ies din interior și fiecare interpret le realizează cu naturalețe. Nu-mi place falsitatea. Deci, așa s-a născut pasiunea pentru regie. Îmi place să mă informez despre ceea ce urmează să regizez, pentru că astfel mi se clarifică multe lucruri despre întreaga istorie pe care o pun apoi cu plăcere în scenă.

Am început ca asistent de regie pe o lucrare foarte mică. Ideea îmi aparținea în totalitate, dar neavând studii nu am putut să conving să fiu lăsat să mă ocup de unul singur. Am lucrat cu o tânără regizoare și am construit împreună. Atunci am decis că pot, îmi place și am nervii necesari, așa că am urmat cursurile de Master în Artele Spectacolelor la Academia de Muzică și am avut ocazia în 2013 să regizez una dintre cele trei opere din Il Trittico de Puccini, Gianni Schicchi. Acolo, deși nu ai cor, ai foarte mulți soliști, este un dialog constant, un verism foarte bine pus la punct și este singura operă bufă a compozitorului. Am mutat povestea la sfârșitul anilor 1960. Oamenii au fost deschiși și au apreciat spectacolul. Drept dovadă, mi-a adus și a doua ocazie de a regiza un spectacol acolo în 2016, cu Voievodul Țiganilor. Acest spectacol a fost debutul meu ca regizor a unei lucrări mai ample cu cor, balet, două distribuții de soliști. Partea muzicală a lucrării este conturată ca cea a unei opere, deși este vorba despre o operetă. A fost gândită de Strauss ca o operă, dar devenind ulterior operetă. Am avut, deci, ocazia să regizez o operă care are și text, dialog în stil teatral, declamativ. Timpul, deși puțin, ne-a ajuns. Mi-a plăcut ce a ieșit, dar, ca orice artist care își dorește să fie mai bun, știu unde mai pot să șlefuiesc, să îmbunătățesc. Regia este un țel pe care doresc să continui să-l finisez.

 În ziua de astăzi există foarte multe montări moderne care au mai mult sau mai puțin sens, dar care au ca scop clar șocarea publicului. Ce părere ai despre aceste tipuri de abordare, atât din punctul de vedere al interpretului, cât și din punctul de vedere al regizorului?

Trăim în epoca în care jumătate din iubitorii de operă s-au săturat de clasic, pentru că au văzut unele titluri de 100 de ori cu aceleași decoruri, același stil de cânt. Din acest motiv, au început în occident să facă teatru de regie, o regie mai futuristă, mai șocantă. Există o școală specială care pregătește regizori pe bandă rulantă care se concentrează pe aceste aspecte. De exemplu, la Kassel a avut loc premiera operei Luisa Miller de Verdi. Scena era goală, ceea eu detest. Este de prost gust ca publicul să vadă fundalul scenei. Teatrul trebuie să tragă o linie și să creeze o imagine pe care să o ofere publicul, păstrând un pic de intimitate a culiselor. Pe acea scenă goală, era o construcție care ar fi trebuit să fie un copac, dar care arăta ca primele avioane construite de Aurel Vlaicu. Acest gen de regie ar putea fi acceptată dacă ar exista o regulă conform căreia fiecare regizor care vrea să profeseze astăzi ar trebui să ia o operă complicată și să o regizeze clasic. Aș vrea să știu că măcar o dată în viața lor au făcut cercetarea necesară pentru a face regie. Acești regizori vin nepregătiți. Își construiesc câteva imagini, dar cum le realizează, nu știu. Deschid partitura, se uită și întreabă: „atâta muzică mai am?! Da’ ce fac eu cu atâta muzică? Nu se poate tăia?”. De obicei, lucrează într-o limbă străină și mulți dintre regizorii din Germania, de exemplu, nu știu italiană. Deschid partitura de la Ricordi, care are sub textul original, textul în germană și le-am spus de foarte multe ori că acel text este doar o adaptare, iar cuvântul care în italiană vine pe o acută, în germană poate veni cu două măsuri înainte și nu poate fi valabilă aceeași gestică. Dacă vrei să faci ceva pe un text într-o limbă pe care nu o cunoști, ia cu câteva luni înainte un dicționar și tradu fiecare cuvânt. Trebuie luat în considerare că textului original a fost cel pe care s-a compus acea muzică. Sunt o grămadă de aspecte pe care ei nu le cunosc sau de care nu sunt interesați, ei vor doar să șocheze. Ok, putem să șocăm, dar nu de prost gust. Există două variante: poți să șochezi astfel încât să se vorbească de bine sau poți să șochezi atât de rău încât să se vorbească negativ. Cea de a doua variantă este preferată și a devenit un țel astăzi. Mai sunt și regizori care își pun în scenă propriile frustrări. Ca regizor ești un mic Puppet Master care pune lucrurile unde le vrea, nu întotdeauna într-o poziție bună, dar asta nu interesează pe nimeni. Critica trebuie să semnaleze aceste lucruri de fiecare dată și astfel, și opinia publică va avea curajul să spună ceea ce gândește. În cazul unor regizori, dacă le urmărești cariera, observi că prin toate spectacolele lor continuă să arate cu degetul și nu realizează că ajunge și ar fi cazul să se oprească.

Atâta vreme cât poți explica ce faci pe scenă, consider că este ok. Ca și regizor, când cer să se facă ceva pe scenă nu este pentru că sunt un dictator și așa vreau eu, ci mă gândesc că poate cineva mă va întreba „de ce”, iar eu trebuie să am deja un răspuns. Dacă l-aș căuta pe loc, ar exista riscul să se contrazică cu alte lucruri. M-am certat cu regizori din acest motiv, iar un exemplu este momentul în care lucram cu cineva care mi-a spus „fă asta”, iar eu am încercat să îi explic că ceea ce făceam înainte și după acel gest nu este în concordanță cu ceea ce îmi cerea. El mi-a răspuns pe un ton neadecvat că trebuie să fac acel gest pentru că așa vrea el. I-am spus „știți că sunt român? Și noi am avut un dictator pe vremuri și l-am împușcat”. S-a supărat și a vrut să mă scoată din producție, dar i-am explicat directorului că atunci când un interpret, în special dintr-un rol principal, este confuz și îi cere mai multe explicații, acesta trebuie să-și ia timp să-i explice. În lună în care aveau loc repetițiile pentru acest spectacol tatăl meu era pe moarte și am plecat la înmormântare în singurele zile libere, fără a spune nimănui. Au aflat de la agentul meu, căruia i-am spus că există riscul să întârzii. M-am întors și am intrat pe scenă direct de pe drum. Era vorba despre Liliacul. La finalul spectacolului, regizorul a venit primul la mine și m-a îmbrățișat și mi-a mulțumit că am intrat în spectacol. Atunci am început să plâng și nu m-am mai putut opri vreo oră.

Acum ceva timp ai realizat un spectacol după o idee proprie, Alter Ego, alături de tenorul Bassem Alkhoury, basul Hee-Saup Yoon, violoncelistul Eugene Lifschitz și pianista Giulia Glennon. Povestește-ne puțin în ce constă acest spectacol și de unde ți-a venit ideea!

În spectacolul Alter Ego, după cum spune și titlul, fiecare cântă cu el însuși. Ideea de bază era ca fiecare dintre noi să-și aleagă un duet din care să poată cânta ambele personaje. Eu am cântat duetul de la începutul actului IV din Boema dintre Marcello și Rodolfo, prietenul meu coreean, fiind bas, a cântat duetul din Don Carlo dintre Regele Filip II și Marele Inchizitor, iar tenorul a cântat duetul din Bărbierul din Sevilla dintre Contele Almaviva și Figaro. Tot show-ul se poate găsi pe YouTube. Acesta a fost realizat prin înregistrări audio și video în locația spectacolului și în costum a părților interpretate de alter egourile noastre și proiectate pe un ecran din dreapta scenei. Astfel, am cântat cu noi înșine. Ideea mi-a venit când am văzut un dansator care dansa cu el însuși într-un show și m-am gândit cum să transpun treaba asta în operă. Băieții de la Kassel mi-au dat mână liberă, au avut încredere în mine și am avut tehnicieni cărora le-a plăcut proiectul și l-au susținut până la capăt. Am avut tehnician de sunet bun, care să înregistreze și să redea foarte bine, cameraman care să filmeze și să proiecteze imaginile. Primul număr din spectacol a fost Panis Angelicus pe care l-am cântat pe 6 voci!

Care sunt planurile artistului Marian Pop pentru următoarea perioadă de timp?

În lunile ce urmează trebuie să-mi finalizez teza de doctorat, dar nu va scrie niciodată în stânga numelui meu „Doctor”. Vă garantez! Cel puțin, la dorința mea, acest lucru nu se va întâmpla. Nu cred că asta definește pe cineva, dar oferă posibilitatea de a avea un cuvânt de spus atunci când voi ajunge să predau și să finisez viitori cântăreți. Nu vreau să ajung să mă plafonez și să fac pași înapoi, ci să fac totul din suflet, nu pentru bani sau alte beneficii. Un cântăreț care nu interpretează din suflet, este gol pe dinăuntru și nu place oricât de frumoasă i-ar fi vocea. Există iubitori de muzică nevăzători și ei simt când un artist cântă fără suflet. După cum și Beethoven spune, „To sing a wrong note is insignificant, but to sing without passion is unforgivable”. Avea dreptate! Din fericire, generația nouă de cântăreți iubește muzica. Nu doar în România, ci peste tot. Am văzut cântăreți din Mongolia și te gândești… de unde?! Au voci superbe și atât de multă energie. Astăzi s-au deschis porțile și vin oameni de peste tot din lume să învețe opera la ea acasă, iar acest lucru îți dă avânt să-ți dorești și tu același lucru. Globalizarea este un lucru bun. Cei mai buni prieteni din Kassel sunt un sirian și un coreean, cu care stau la grătar, bem țuică de prună și ascultăm, nu pentru că-mi plac mie, manele vechi. Nu ascult manele (la fel cum nu ascult operă), dar este ritmul care ne vibrează tuturor. Eu ascult muzică electronică, pentru că mă calmează. Ai să râzi, dar când studiez, în boxe bubuie muzica electronică. Mă concentrez mult mai bine decât dacă aș asculta pe altcineva cântând partitura din fața mea.

Îmi place să predau, îmi place să formez voci și să lucrez în interpretare. Vreau să mă axez pe workshop-uri. Am avut ocazia să încep să fac workshop-uri chiar în State, unde am lucrat cu tineri cântăreți din studioul de tineret al Operei. Deși majoritatea dintre ei au fost reticenți la ideea de a face un workshop cu public, publicul face ca workshop-ul să aibă un impact aparte. Altfel este emoția studentului când lucrează doar un profesor. Atunci când lucrează cu un profesor, dar are și publicul, este deja artist de scenă și îmi place foarte mult să atrag publicul în conversație, să mă aprobe sau dezaprobe. Îi întreb „v-a plăcut sau nu v-a plăcut?” sau „credeți că a înțeles?”. Este un fel de Talk Show. Dacă doar profesorul vorbește, este un fel de dictatură și la moment dat oamenii își pierd atenția. Trebuie să fie toată lumea implicată, iar eu trebuie să conving întreaga sală de ceea ce spun, nu doar studentul, și trebuie să folosesc un limbaj pe care să-l înțeleagă toată lumea. În sală sunt și iubitori de operă cărora le place să audă voci, dar nu cunosc procesul de formare a vocii, care sunt expresiile folosite. Iar în ceea ce privește interpretarea, publicul percepe textului așa cum îl spui, dar cuvintele au un subtext și un al doilea subtext, vorbesc cu două sensuri, iar ceea ce-mi place mie este să schimb sensul cuvintelor unei arii și să construiesc momentele ce preced aria. Este vorba despre cum a decurs ziua acelui personaj până la acel moment, de unde vine, poate are dureri de măsele… Cu cât este mai uman, cu atât este mai natural. Aceste detalii îți trasează foarte clar ceea ce urmează să faci pe scenă și totul devine mult mai credibil. Așa lucrez și când regizez. Sunt datele pe care le caut împreună cu soliștii, unele sunt date de libret și de partitură, altele le punem noi pentru a ne finisa, a ne șlefui personajul ca atunci când îi trimit pe scenă nu trebuie să spun „acum ești rănit”.

Din perspectiva instructorului vocal, de ce crezi că în ziua de astăzi destul de mulți tineri se pierd sau își pierd chiar vocea? Consideri că abordarea unor roluri mult prea dificile prea devreme este unul dintre principalele motive?

Vocile se distrug atunci când cânți prost. Cântatul incorect distruge vocea indiferent de ceea ce cânți. Atunci când cânți corect, nu ai de ce să te îngrijorezi. Faptul că nu ți se potrivește un rol, este altceva. Există un proces prin care un interpret ajunge să abordeze un rol, iar în acest proces există foarte mulți factori decisivi care au în mână cele două opțiuni, da sau nu, inclusiv interpretul. Adevărata greșeală este când încercăm să cântăm un rol ca altcineva. Faptul că asculți mai multe variante ale unui rol este foarte rău, pentru că în acest caz  ajungi să-ți placă una dintre variante și să imiți. Trebuie să cânți cu vocea ta. Până când ajungi să asculți o variantă a rolului pe care îl abordezi, învață-l așa cum l-au învățat primii cântăreți, din partitură, și cântă-l pe vocea ta. Frazarea se poate fura. Dacă încerci să copiezi culori vocale, îți faci praf glasul, pentru că nu există două voci identice, suntem amprente diferite. Dacă scrie în partitură cupo, cântă cupo. Dar cum poți tu să cânți cupo, nu cum cântă altă solistă care are 180 km și e negresă, pentru că are alte date de la mama natură. Poți să cânți ce vrei tu. Problemele apar atunci când încerci să cânți ca și altcineva. Cu cât este mai mare și mai dificil rolul, cu atât timp aș petrece adunând informații, citind. Nu îl pune direct în glas. Uită-te la text, la subtext, la frazare, la note. După ce ai toate informațiile, deduci restul de informații, iar după ce ai dedus, inventezi alte informații pentru a face un rol unic. De exemplu, faci rolul Desdemonei, dar ești brunetă. Trebuie să vizualizezi cum ar fi să fii blondă, să te transpui, să te gândești dacă te vezi pe tine într-adevăr dându-ți sufletul lui Otello. Sunt date despre care nu se vorbește, dar întrebarea pe care trebuie să o punem prima dată este „what if”. După ce ai toate aceste informații pe masă, vezi altfel rolul. Emoția și problemele apar din neștiință. Cu cât știi mai multe, cu atât ești mai liniștit. Primii cântăreți nu au auzit pe nimeni în acel rol. Ei au trasat niște linii pe care noi astăzi le imităm. Very wrong! Este neplăcut ca în momentul în care tu studiezi să bată cineva la ușă și să zică „voiam să văd cine sună ca X”. Trebuie să știe din partea cealaltă a ușii că tu cânți, acolo trebuie să ajungi. Asta spun tuturor studenților mei. Poate că încă nu sună cum ar trebui, dar studiind corect, vocea se va dezvolta. Iar acest lucru cere timp pentru a strânge informații și pentru a putea studia încet. Întotdeauna nu ne ies anumite pasaje pentru că stricăm ceva poate chiar cu câteva portative înainte. De exemplu, atunci când urmează o acută căreia nu-i dăm de capăt deși în vocalize nu ne pune probleme și nu realizăm că nu asta este problema, ci drumul până la acel moment din partitură, pe care îl neglijăm.

Ce știi acum, după ani și ani de urcat pe scenă, și crezi că ți-ar fi folosit dacă ai fi știut mai devreme sau îți dorești să fi știut mai devreme? Ai schimba ceva la parcursul tău artistic de până acum? Ce îi poți sfătui pe cei care sunt studenți și visează să devină artiști lirici?

La început nu mă interesa să știu, nu voiam să-mi bat capul. Bad guy, very bad guy. Lumea citea. Eu m-am bazat pe fler. A funcționat perfect pentru că eram eu însumi și lumii îi plăcea și mie-mi plăcea că lor le place, dar la un moment dat te plafonezi. Pentru a rămâne bun trebuie ca întotdeauna să mai adaugi ceva ca să se vadă ca te dezvolți. Atunci am început să descopăr informația. Am căutat, am citit și apoi am mai citit și mai mult și am ajuns acum după 26 de ani să-mi placă istoria, matematica, pe care o detestam la școală, am ajuns să vreau să știu cât mai multe lucruri. Cu toate acestea, cred că merită să începi să cauți informația atunci când tu îți dorești și nu pentru că trebuie.

Poate că într-o altă conjunctură mi-aș fi dorit să încep Academia un pic mai târziu, prin ‘93-’94, pentru că atunci când am început eu studiile eram în cea mai haotică perioadă a vieții mele, la 18 ani. Mai rău nici că se poate pentru un băiat. Dar sunt ceea ce sunt astăzi pentru că au existat acele momente. Nu știu cum aș fi fost dacă ar fi fost altfel.

Tinerilor o să le dau sfaturi atunci când vor veni la workshop-uri, pentru că nu există o regulă generală. Fiecare trebuie să-și aștepte ceasul interior să decidă când este momentul să facă anumite lucruri. Sunt foarte mulți tineri cu dorință și cu talent și mă bucură! Aveți foarte multă bază de cunoștințe, posibilități, nu există granițe. Eu, ca să merg să dau o audiție, trebuia să obțin viză și să stau ore și chiar zile la graniță către Ungaria. Mulți au renunțat pentru că nu au avut nervii necesari. Iar apoi, la Viena am dormit în mașină, pentru că nu aveam bani. Lucram la Opera de Stat din Viena și nu aveam bani. Din banii dintr-un turneu cu Opera din Brașov mi-am luat o mașină în care am dormit timp de peste o lună, deși aveam spectacole la Opera din Viena. N-a fost ușor.

Acesta este primul interviu al anului 2017 realizat de mine și eu îl consider mai mult decât un succes! Sper să vă inspire și să vă facă plăcere lecturarea lui, dar și să vă incite să veniți pe 11 ianuarie, ora 18:30 la Opera Națională Română din Cluj ca să-l ascultați pe Marian Pop, alături de colegii săi, în spectacolul Bărbierul din Sevilla. Îi mulțumesc încă o dată protagonistului pentru amabilitate și pentru timpul acorda!

Kisses, Bianca

10