Browsing Tag

Köpeczi Sándor-Attila

De vorbă cu… Köpeczi Sándor-Attila

Proaspăt întors cu mai puțin de o săptămână în urmă de la Concursul Internațional Tenor Viñas, unde a reprezentat cu succes România, aducând acasă Premiul pentru cea mai bună interpretare verdiană, basul clujean Köpeczi Sándor ne vorbește despre experiența parcursului acestui concurs, dar și despre drumul său artistic precedent și viitor, într-un interviu acordat colecției De vorbă cu… al Jurnal de Soprană. Este un interviu de care sunt mândră, în primul rând pentru că este realizat alături de un coleg pe care l-am privit mereu cu admirație, care este, înainte de a fi cântăreț, un om și un muzician excepțional, iar apoi, pentru că avem în față un exponent al următoarei generații de artiști lirici internaționali de top, fără doar și poate.

Köpeczi Sándor a absolvit specializările Pian și Canto clasic din cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca, fiind în prezent student în anul II de Masterat al specializării Canto clasic din cadrul aceleiași instituții. A debutat pe scena internaţională ca și solist vocal în 2014, la premiera mondială a operei contemporane Bizánc (Kalil) de Selmeczi György, spectacol care a participat la Festivalul de Operă de la Miskolc, Ungaria. Din acel moment, repertoriul său liric s-a îmbogățit cu roluri precum Sparafucile (Rigoletto), Bătrânul Evreu (Samson şi Dalila), Comandorul (Don Giovanni), Sacristanul (Tosca), Bartolo (Nunta lui Figaro), Ferrando (Il Trovatore), Colline (Boema), José Castro şi Billy Jackrabbit (Fanciulla del West), Lodovico (Otello). În ceea ce privește repertoriul vocal-simfonic, Sándor a interpretat Requiem de Mozart, Requiem de Dvořak, Requiem Parastas de Marțian Negrea, Damnațiunea lui Faust de Berlioz. În luna octombrie 2019, a fost invitat al Galei Kálmándy30, care a avut loc la Budapesta, un concert dirijat de János Kovács, câștigător al premiului Liszt Ferenc.

În prezent, este solist al Operei Maghiare de Stat din Cluj-Napoca. Pe parcursul stagiunii 2019-2020, va interpreta rolul Regelui din Aida de Giuseppe Verdi și Osmin din Die Entführung aus dem Serail de Wolfgang Amadeus Mozart la Opera din Budapesta.

Dragă Sanyi, te felicit și pe această cale și îți mulțumesc pentru că ai decis ca prin intermediul Jurnal de Soprană să ne ții la curent cu evoluția ta de pe parcursul ediției cu numărul 57 a Concursului Tenor Viñas, de la care te-ai întors chiar astăzi cu Premiul pentru cea mai bună interpretare verdiană. Cu ce gânduri și așteptări te-ai înscris la concurs și care dintre ele s-au revelat pe parcursul desfășurării acestuia?

În momentul în care m-am înscris, am realizat că mă înham la un parcurs care poate să meargă foarte bine sau nu, pentru că în orice concurs este vorba, într-o anumită măsură, de o loterie. Imediat apoi, am conștientizat că un factor foarte important este reprezentat de felul în care îmi construiesc repertoriul. Pentru înscriere, regulamentul concursului prevedea ca repertoriul fiecărui participant să fie alcătuit din 6 arii, în 3 limbi și 3 stiluri diferite. Una dintre acestea a fost interpretată în faza preliminară, iar restul de cinci, în cele trei etape de la Barcelona. Din punctul meu de vedere,  privind din perspectiva regulamentului și a desfășurării sale, concursul caută să premieze un cântăreț echilibrat, care are posibilitatea de a puncta fiecare cerință, atât din punct de vedere al textului și al limbilor străine, tehnicǎ vocalǎ, cât și din punct de vedere stilistic, apariţie scenicǎ, şi, nu în ultimul rând, timbrul vocal. Cei mai mulți dintre participanții eliminați pe parcursul semifinalelor, deși își confirmaseră potențialul în etapele precedente, au fost inconstanți în execuție, fie au întâmpinat dificultăți din punct de vedere al limbii si dicţiei, fie au abordat un repertoriu pe care juriul l-a considerat nepotrivit pentru vocea lor, pentru momentul respectiv al concursului. 

Am ales aria lui Osmin din Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart pentru prima rundă. Știam că în această arie totul se bazează pe atitudine, vocalitate, ambitus și, mai ales, pe Re-ul grav. La fel ca și acutele pentru tenori, dacă acest sunet este convingător, succesul este garantat. Pentru a doua etapă, am optat pentru o arie care să-mi confere siguranța că voi trece mai departe, alături de o arie total opusă ca și caracter. În speță, A te l’estremo addio… Il lacerato spirito din opera Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi și Pif, Paf, Pouf din opera Les Huguenots de Giacomo Meyerbeer. Mi-am dorit foarte mult să ajung în finală, iar pentru acest moment am ales La Calunnia din opera Il Barbiere di Siviglia de Gioacchino Rossini și Come dal ciel precipita din opera Macbeth de Giuseppe Verdi. 

Jurizarea a fost, fără dubii, caracterizată de profesionalism. Într-un concurs de acest tip, contează totul: conduita profesională, înfățișarea, ce răspunsuri dai, atitudinea, energia, dicția, muzicalitatea, inteligența muzicală, artistică și teatrală. Contează până și felul în care intri în încăpere în timp ce juriul iese la pauză. Juriul te privește ca pe un produs și te vizualizează într-una dintre producțiile teatrelor lor. În concluzie, părerea mea este că Tenor Viñas este un concurs serios, cu un juriu de excepție, o organizare foarte bună, cu excepția pereților hotelului prin care, timp de 48h în primele două zile ale primei etape, se auzeau 100 de cântăreți făcând vocalize simultan. Am avut nevoie de dopuri pentru urechi și de o stăpânire aparte a nervilor. Nu reușeam să înțeleg de ce, fiind cu toții sub presiune psihică a concursului, continuau să studieze zeci de minute sau chiar ore. Consider că, în aceste condiții, orice mic disconfort psihic sau vocal te poate da cu ușurință peste cap.

Așadar, poți spune că achizițiile profesionale cu care te-ai întors de la concurs sunt, în cea mai mare parte, de ordin psihologic.

Da, cu siguranță. De fapt, întregul nostru domeniu de activitate este în strânsă legătură cu acest control al gândurilor și emoțiilor, despre capacitatea de a-ți induce starea în care să poți să dai maximum de potențial. Cea mai importantă relaționare pe care o ai pe parcursul unui concurs este cea cu tine însuți. Concursul de canto este despre autocunoaștere. 

Care au fost factorii care te-au surprins pe parcursul acestei experiențe? Faptul că aveai în față 11 nume de marcă ale industriei liricii mondiale sau conștientizarea faptului că prestația ta este transmisă pe calea internetului peste tot în lume?

Ceea ce m-a copleșit a fost sala impozantǎ și publicul . Este un teatru foarte frumos, cu siguranță unul dintre cele mai frumoase din lume, cu o acustică foarte bună… De pe scena, sala arată ca într-un film artistic. Te surprinde în sens estetic, iar, datorită sistemului de iluminare care este activ de-a lungul desfǎşurǎrii spectacolelor sau al concertelor, poți vedea umbra a fiecărei persoane din public. Nu am avut deloc acces la scena mare, ci am cântat cu toţii acolo pentru prima datǎ direct in finalǎ.

Ai perceput susținerea celor de acasă ca fiind constructivă sau ca fiind un factor de presiune asupra ta?

Această presiune este continuă pentru fiecare dintre noi, din ce în ce mai mare cu cât înaintezi în carieră sau pe parcursul unui concurs. Eu am încercat sǎ mǎ desprind de aceste detalii. Nu am fost activ pe rețelele de socializare şi nu prea am vorbit la telefon. Consider că un concurs se gestionează în bucătăria internă. Sunt convins că toți cei care au câștigat prin muncă, pe merit competiții mari, nu au avut intenția de a-și face publică viitoarea prestație la concurs sau de a ține urmăritorii la curent oră de oră cu parcursul acestuia; probabil îţi trebuie un departament separat de PR ca sǎ fie totul conform aşteptǎrilor. Mǎ rog, cei care îşi permit…

Decizia de a participa a fost în totalitate a ta sau influențată în vreun fel? Cum au reacționat cei din jurul tău la anunțarea acestei vești?

Decizia de a participa a fost a mea în totalitate. Nu pot să spun că am primit vreun feedback în acest sens, în afară de cel al celor două entități determinante în studiul şi dezvoltarea mea ca şi cântǎret, tenorul și profesorul Marius Vlad Budoiu și doamna Decan Iulia Suciu, care m-au susținut mereu și mă susțin în continuare. 

Faci parte dintr-o familia de muzicieni. Cum a influențat acest factor decizia ta a păși pe acest drum? 

Nu realizezi că faci parte dintr-o familie de muzicieni decât în momentul în care iei contact cu cei din afara familiei sau cu familia extinsă și descoperi că activitățile tale cotidiene diferă de ale lor, că ești, într-un fel, excepția de la regulă. Nu toată lumea face muzică. Ambii mei părinți au fost cântăreți. Adult fiind, îmi amintesc sentimentele trăite la vârsta de 3 ani, când o ascultam pe mama cântând pe scenă Tosca, Abigail, Lady Macbeth… Nu-mi amintesc nimic din punct de vedere auditiv, doar senzorial și afectiv. Aveam pielea de găină, nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Probabil, încet-încet, din acel moment a luat naștere instinctual, în subconștient pasiunea mea pentru muzica clasică,… operă. 

Cum a avut loc prima ta întâlnire cu pianul, instrument despre care știu că l-ai studiat până la absolvirea studiilor la nivel de licență, și cum s-a produs trecerea dintre pianistul și cântărețul Köpeczi Sándor?

Eu am fost foarte timid. Din acest motiv, părinții mei au decis să mă îndrume înspre studiul pianului. Mi-a plăcut foarte mult pianul, dar nu îndeajuns încât să pot să îl proiectez ca o pasiune de o viață, ca o modalitate de a-mi câștiga existența. Profesorul meu de pian, conf. univ. dr. Csíky Boldizsár, m-a susținut întotdeauna foarte mult. Este un profesionist desăvârșit, un artist în cel mai pur sens al cuvântului. Are niște cunoștințe extraordinare. La clasa dânsului, am conștientizat că, în ceea ce privește pianistica, fie îți dorești foarte tare și ești foarte pasionat, fie realizezi care este, de fapt, drumul tău. Cred că pianiștii duc unele dintre cele mai dure vieți ca artiști. Timp de minim 12/16 ani, iar apoi, în funcție de cât timp te menții în breaslă, duci o viață paralelă vieții din societate, o viață între patru pereți și un instrument cu care relaționezi. Pianiștii sunt mereu considerați un soi aparte, așa cum eram și eu considerat și nu înțelegeam de ce. În comparație cu viața boemă, colorată pe care o duc cântăreții, mai puţin cei profesionişti, pianiștii nu-și permit să sărbătorească după concerte, ci se întorc în sala de studiu, pentru că pasajul din Rachmaninov nu a ieșit, atmosfera de la Chopin nu a fost cea dorita din cauza emoțiilor, din pricina stresului, Beethoven a fost prea rigid, deși trebuia să fie doar ferm și așa mai departe… Probabil, asta a făcut diferența pentru mine. Viața unui pianist este una foarte interiorizată, construită pe un caracter potrivit muncii în singurǎtate. Ca pianist, toate trăirile se desfășoară înăuntrul tău, îți comunici arta prin intermediul unui instrument, iar aceasta necesită o lume a ta interioară foarte armonioasă. Ca și cântăreț, oferi emoție publicului în mod direct, prin intermediul vocii tale. 

Părinții mei nu mi-au sugerat niciodată să încep să cânt. Ba chiar, la început, înainte de admiterea la specializarea Canto Clasic, tatăl meu îmi spunea că nu este convins că sunt conștient la ce mă înham. Efectiv, eu  am conștientizat că acesta este drumul meu. Este vorba despre unul dintre acele momente din viață în care realizăm că tocmai ni s-a întâmplat ceva hotărâtor. În cazul meu, examenele de pian, când, din cauza emoțiilor, se bloca musculatura, poigne-ul și respirația, dispărea lejeritatea de a continua și se crea un cerc vicios, în care abia așteptam să termin lucrarea. Toți pianiștii trec prin etapa asta. Pe lângă talent și muncă, factorul determinant în construirea carierei unui pianist este structura personalității, chemarea aceea de a-ți asuma faptul că o treime din viața ta studiezi intre patru pereți pentru a bucura publicul timp de o oră. Am admirat și admir foarte mult pianiștii. 

Pe scurt, în urma examenului de licență, profesorul meu mi-a spus: „Sanyi, ai fost extraordinar! Comisia a fost impresionată. Să știi că tu, dacă ai studia un pic, ai fi excepțional!”. Aceste cuvinte au fost cu dulci și amare pentru mine totodată. A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit de la un pianist profesionist, cu un background artistic, muzical incontestabil, care m-a făcut, însă, să realizez că pentru mine, din perspectiva în care mă raportez la pian, nu este suficient. După examenul de licența, am comunicat faptul că nu dau la Masterat.

Este un lucru bun că am început mai târziu, pentru că vocea mea este puțin mai rară și greu de stăpânit. Este cunoscut faptul că vocea de bas se dezvolta cel mai târziu. Consider că cel mai important moment din viața unui tânăr este acela în care se face trecerea de la inconștiența de a face pe plan profesional sau universitar ceea ce, fie că admitem sau nu, am fost împinși sau influențați de părinți, familie sau prieteni, la conștientizarea a ceea ce ne place cu adevărat și a posibilității de susține prin muncă ceea ce ne place, pentru a deveni o carieră. Pentru mine, acest lucru s-a întâmplat în anul 2014. Cânt în continuare la pian,… mai ales pe parcursul orelor de studiu individual al vocii.

În ce măsură consideri că este importantă pregătirea ta ca instrumentist profesionist în cariera de cântăreț?

Cu siguranță m-a ajutat pregătirea de instrumentist în cânt, pentru că pianiștii gândesc foarte multe laturi ale partiturii, în timp ce cântăreții, de obicei, gândesc doar o linie melodică și, poate, textul aferent acesteia. Pe lângă linia orizontală a discursul muzical, trebuie să știi ce se întâmplă în partitură din punct de vedere armonic, al formei, al caracterului, al stilului perioadei muzicale, vocalitatea specificǎ acesteia, poezia/libretul, premisele perioadei compoziţionale, detalii fără de care este imposibil redai concepția compozitorului. Este imperios necesar! Adela Zaharia este un exemplu de o inteligență muzicală ieșită din comun și consider că acesta a fost unul dintre factorii determinanți pentru ea în câștigarea Marelui Premiu Operalia, alături de tehnica vocală de excepție, apariție scenică și o pregătire temeinică din toate punctele de vedere. Dacă nu deții această calitate, nu poți aduce ceva nou și personal interpretării și nu vei deveni niciodată un artist de referință pentru o anumită lucrare, pentru ca rămâi în nișă. 

Pe scurt, care sunt persoanele despre care poți spune că te-au format din punct de vedere profesional?

În ordine cronologicǎ: Părinții mei, profesorii mei de pian, Papp Tibor † (Liceul de Muzică) și prof. univ. dr. Csíky Boldizsár, iar, cele mai influente, profesorul meu de canto, tenorul și prof. univ. dr. Marius Vlad Budoiu și conf. univ. dr. Iulia Suciu, decana Facultății de Interpretare a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca.

Care sunt următorii pași ai carierei tale, în viitorul apropiat? Iei în considerare participarea la alte concursuri de acest gen?

Da, dar nu în viitorul apropiat. Am nevoie să sedimentez ceea ce am învățat cu această ocazie. Cu siguranța, data viitoare voi fi mult mai pregătit. Cât despre spectacole, urmează 6 spectacole de Aida la Opera din Budapesta, apoi Don GiovanniSamson și Dalila și Boema cu Ștefan Pop, invitat special la Opera Maghiară din Cluj, instituție care are un colectiv din ce în ce mai valoros, cu un ansamblu solistic din ce în ce mai bun. Spre finalul stagiunii 2019-2020, voi interpreta rolul lui Osmin din opera Răpirea din Serai la Opera din Budapesta pe parcursul a 6 spectacole. Alături de colectivul Operei Maghiare din Cluj-Napoca, voi participa la un turneu de mai multe spectacole în Secuime, printre care și Rigoletto. De asemenea, în luna martie voi participa la Cursul de măiestrie în Interpretare și Tehnică Vocală susținut de basul Riccardo Zanellato, o ocazie de neratat să primesc sfatul unei personalități care a lucrat atâția ani cu cei mai mari maeștrii dirijori din lume, în speță cu Riccardo Muti, și, în același timp, un fost student al regretatului Bonaldo Giaiotti.

14