Browsing Tag

Operalia

De vorbă cu Adela Zaharia

Tânăra soprană Adela a studiat cântul liric și pianul la Academia de Muzică „Gheorghe Dima„ din Cluj, debutând în timpul studiilor, în anul 2010, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca în rolul Gildei (Rigoletto de Giuseppe Verdi), urmat de Norina (Don Pasquale de Gaetano Donizetti), Musetta (La Boheme de Giacomo Puccini) și Micaëla (Carmen de Georges Bizet). Imediat după absolvirea masteratului, și-a continuat pregătirea in cadrul studiului de operă de la Komische Oper Berlin (2012-2014), unde a avut ocazia de a interpreta rolurile Musetta și Micaëla, dar și Helena (A Midsummer Night’s Dream de Benjamin Britten), Pamina (Die Zauberflöte de Wolfgang Amadeus Mozart) și altele.

A devenit o invitată permanentă a Komische Oper Berlin (2014) și, începând cu stagiunea 2015/16, este invitată să se alăture ansamblului de la Deutsche Oper am Rhein (Düsseldorf), unde a debutat în rolurile Constanze (Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart), Lucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti), Donna Anna (Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart). A continuat colaborarea cu Komische Oper cu un turneu cu opera Die Zauberflöte în regia lui Barrie Kosky și debutând în rolul Prințesei Elsbeth din opereta Fantasio de Offenbach. Die Zauberflöte a dus-o pe scene importante, precum Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Balshoi Teatre din Moscova, Edinburgh International Festival, Shanghai Grand Theater.

Din repertoriul vocal-simfonic, a abordat titlurile Carmina Burana de Carl Orff, Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, Mesia de G. F. Haendel, Matthäus Passion de J.S.Bach, Ein Deutches Requiem de J. Brahms, Requiem de W. A. Mozart, Lobgesang de F. Mendelssohn, Das Paradies und die Peri de R. Schumann (Peri).

De asemenea, a câștigat Marele Premiu în cadrul Concursului Internațional „Haricleea Darclée” în 2012.

Cele mai importante debuturi pe care soprana le va avea în următoarea perioadă sunt cele în rolurile Elisabetta (Roberto Devereux de Donizetti) la Opera din Frankfurt, Gilda (Rigoletto de G. Verdi ) și Violetta Valery (La Traviata  de G.Verdi ) la Deutsche Oper am Rhein din Düsseldorf.

Dragă Adela, sincere felicitări încă o dată pentru felul în care te-ai prezentat în toate etapele concursului Operalia și, mai ales, pentru premiile câștigate! Ai fost o revelație pentru toți cei care au urmărit parcursul acestei ediții și nu m-am îndoit nicio secundă, încă din semifinală, că vei fi pe primul loc. Probabil că ai fost asaltată de propuneri pentru interviuri și îți mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta invitația mea. Combinația dintre un artist de cel mai înalt nivel și un om cu un caracter atât de frumos este rar întâlnită și de apreciat! 

Când a apărut dragostea pentru operă? Când a fost momentul în care ți-ai găsit chemarea, când ai știut că acesta este drumul tău și de ce Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca?

Nu pot să spun că eu mi-am găsit chemarea. Cred că ea m-a descoperit pe mine. În liceu, eram la secția Pedagogie și mă pregăteam intens la teoria muzicii, solfegiu și dicteu ca să dau admitere la Muzicologie, la facultate. Studiam și canto, dar secundar, și cântam des ca și solistă alături de corul liceului. În clasa a 12-a am ajuns la clasa de canto a Mihaelei Ișpan, care a adus cu ea entuziasmul profesorului tânăr, a cântărețului proaspăt ieșit de pe băncile facultății, și o tehnică vocală extraordinară. Ea mi-a oferit o nouă perspectivă, mi-a stârnit interesul. În acel an am participat și la Olimpiada de canto – deși nu studiam la secția canto-clasic, iar juriul prezidat de soprana Mariana Nicolesco mi-a acordatul Premiul I. Atunci a fost primul moment în care m-am întrebat la modul serios dacă nu cumva acesta e drumul meu. Astfel, în clasa a XII-a m-am răzgândit și am dat admitere la Canto clasic la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Am ales Clujul pentru că voiam să studiez cu tenorul Marius Budoiu. Îl auzisem des cântând la Filarmonica din Arad și eram foarte impresionată de el ca și cântăreț, ca și artist complet care se afla, atât de evident, la alt nivel, lucru vizibil de la primul pas pe care îl făcea pe scenă. De asemenea, Mihaela Ișpan mi-a recomandat același lucru: să dau admitere la Cluj și să studiez cu Marius Budoiu.

Care sunt oamenii care ți-au îndrumat pașii până la scenă, până la debut?

Eu sunt cântărețul care are în permanență nevoie de profesor. Nu sunt genul căruia i-a dat Dumnezeu vocea și totul merge uns mai departe. Nu. Eu am avut foarte mult de învățat și am mereu nevoie să mă perfecționez, să descopăr câte ceva nou și probabil din acest motiv am avut mai mulți profesori. În timpul liceului făceam ore particulare cu un alt absolvent de Cluj – Willy Rudolf, am continuat în cadrul liceului cu Mihaela Ișpan, iar la Conservator am început studiile la clasa Ramonei Eremia. În această perioadă, am avut parte și de îndrumarea prețioasă a doamnei Niculina Mirea. Am continuat studiile universitare la clasa Marius Vlad Budoiu, unde am și absolvit studiile. Așadar, în România am studiat pe rând cu un bas-bariton, o mezzosoprană, o soprană și un tenor – și pot să spun că această diversitate mi-a folosit foarte mult, deoarece fiecare tip de voce și cântăreț are o abordare și o perspectivă ușor diferită asupra pedagogiei cântului. Cu siguranță, Marius este cea mai pregnantă prezență – am învățata enorm de la el, nu doar tehnică vocală, cât și stilistică, artă scenică, etică profesională. E un artist și un profesor complet. A fost alături de mine și de restul studenților săi trup și suflet și va fi mereu un model pentru noi. Pe lângă tot ce ne-a învățat, și-a sacrificat timpul și energia, a organizat și a investit financiar în concerte și producții de operă concepute și regizate de el, care aveau ca scop unic să ne ajute pe noi să căpătăm experiență scenică. În afară de spectacolul de licență, când am avut ocazia să cânt Gilda pe scena Operei din Cluj, toate celelalte roluri debutate pe scena Operei i le datorez lui. Și nici nu știu dacă i-am spus vreodată cât de mult au contat aceste spectacole – pe lângă că am învățat și m-am dezvoltat extraordinar de mult, faptul că aveam acele spectacole în CV a fost un atu important în obținerea primului meu contract la studioul de operă al Komische Oper Berlin și în rolurile care mi-au fost încredințate acolo. Tot în perioada în care am studiat cu Marius am avut marele noroc să o am ca și corepetitoare pe Codruța Ghenceanu, care la rândul ei a investit foarte mult în pregătirea mea. Alături de ea am început să înțeleg cum se trece la următorul nivel de cânt, de interpretare, de la studentul mega stresat de tehnică și emoții la un tânăr interpret care să arate ceva promițător și să aibă ceva interesant de spus pe scenă. A petrecut lângă mine ore nenumărate, ajutându-mă să caut subtilitățile muzicii, interpretări interesante, mi-a împrumutat din energia ei  muzicală și nu numai, în timp ce – pe nesimțite – mă ajuta să pun cărămidă cu cărămidă la încrederea în forțele proprii și în viitor.  Trebuie sa recunosc că cei mai frumoși și mai importanți ani au fost cei alături de ea și de Marius.

După ce am plecat la Berlin, faptul că făceam parte dintr-un studio de operă însemna continuarea studiilor mele, pentru că despre asta este vorba în studiourile de operă prin definiție. În perioada respectivă am participat la multe masterclassuri și am lucrat cu câțiva oameni despre care pot să spun că mi-au oferit o nouă perspectivă asupra unor lucruri, mi-au atras atenția asupra unor aspecte la care nu mă gândisem până la acel moment sau despre care nu știam cum trebuie să fie – și mă refer de la tehnică vocală până la prezență scenică sau plănuirea în perspectivă a repertoriului și carierei. Iar în continuare îmi pregătesc fiecare debut cu un vocal coach, lucrez mult în particular cu diverși pianiști și pregătesc fiecare eveniment important alături de o ureche experimentată, căreia îi ofer toată încredere în a mă ghida către cel mai bun rezultat posibil.

După câțiva ani buni de carieră de mare succes în Germania, anul acesta ai hotărât că este momentul să participi la unul dintre cele mai prestigioase concursuri de gen din lume. Cum ai luat această decizie?

Bineînțeles, cunoșteam concursul Operalia, am urmărit unele ediții, știam cum se desfășoară lucrurile, iar anul acesta mi-am spus că poate ar fi momentul să încerc. Feedback-ul ultimelor două stagiuni a fost foarte bun pentru mine, iar acest lucru m-a făcut să mă simt pregătită să particip. Consider că sunt într-un moment în dezvoltarea mea în care, dacă până acum m-am dedicat exclusiv pregătirii tehnice, studiului repertorial, acum pot în sfârșit să privesc și în alte direcții în paralel.

Ai cântat în fața lui Placido Domingo și a unui juriu de cel mai înalt nivel internațional, ai concurat cu unii dintre cei mai buni artiști lirici ai acestei generații și ai fost numărul unu. Au fost emoțiile scenei Operalia mai mari decât cele obișnuite? 

Da, normal, pentru că în juriu au fost unii dintre cei mai importanți manageri de teatre din lume, care sunt obișnuiți cu un anumit nivel, cu anumiți cântăreți și, în al doilea rând, pentru că am fost în preajma unei personalități ca Placido Domingo și pentru că am avut ocazia de a lucra cu el. A fost un efort uriaș să îmi controlez emoțiile, atât pe scenă, cât și în repetiții. De asemenea, atenția media care este oferită concursului poate fi copleșitoare. De exemplu, semifinala a fost urmărită prin live streaming pe Facebook de peste 200 000 de oameni. Finala nu a fost la fel de ușor de contorizat, pentru că este difuzată atât online, cât și pe Medici TV, dar dacă semifinala a avut un asemenea impact… Așadar, a fost o provocare pentru nervii mei să cânt și să dau randament maxim, fiind conștientă de toate acestea, știind cât poate fi de important pentru cariera mea acest moment. Au fost și foarte mulți oameni din România care îmi scriau mesaje de încurajare. Îmi spuneau că sunt alături de mine și că SIGUR voi câștiga, iar acest lucru, pe lângă că a fost foarte drăguț și neașteptat, a pus și un plus de presiune, de responsabilitate asupra mea.

Cum te-ai pregătit pentru Concursul Operalia? Pe ce criterii ți-ai ales repertoriul pentru acesta? 

Pregătirea a fost foarte intensă. Cu vreo două luni înainte, viața mea a început să fie doar despre Operalia – nu doar pregătirea repertoriului, ci și organizarea prezenței mele acolo în cele mai mici detalii. Am avut în această perioadă și 3 spectacole, pe care, spre rușinea mea, le-am pus pe plan secund, pentru că repertoriul pentru Concurs și dorința de a face o figură bună acolo deveniseră prioritatare. Iar în ultima lună, timp de două săptămâni am lucrat zilnic cel puțin câte o oră și jumătate, alături de pianist și vocal coach și ultimele două săptămâni doar alături de pianist până în ziua în care am plecat către Astana. Fie cântam întreg repertoriul pentru a-mi antrena rezistența și a observa cum reacționează vocea mea în diferite situații și combinații de arii, fie lucram la detalii. Am fost conștientă de faptul că nu puteam să las să mă ia nimic prin surprindere și a fost cel mai inteligent lucru pe care l-am putut face.

Pentru Operalia, fiecare participant este liber să-și aleagă repertoriul. Există cele două categorii: operă și zarzuela, singura cerință fiind alegerea a patru arii de operă diferite, respectiv a două zarzuele, dacă se optează și pentru această categorie. Din acest punct de vedere, este un concurs permisiv, pentru că alte concursuri impun repertoriul. Alegerea ariilor, în cazul meu, a fost o etapă foarte importantă. Mi-a dat foarte multă bătaie de cap și, până în ziua limită de înscriere, nu știam ce voi cânta. Este un factor foarte important. Mulți au avut de pierdut din această cauză și voiam, cel puțin din acest punct de vedere, să nu mi se poată reproșa nimic. Am dorit neapărat să cânt o arie de Mozart și puteam să aleg între Donna Anna și Konstanze. Am ales Konstanze, pentru că aveam pe lista de concurs alte arii în limba italiană și doream să arăt că pot cânta și roluri în limba germană. Pe același principiu am ales și o arie franceză, iar belcanto era o alegere evidentă, fiind repertoriul cu care mă prezint cel mai bine la ora actuală. Am dorit să am diversitate în repertoriu, ca să se vadă cum mă descurc în diferite etape stilistice, personaje, limbi stăine etc. Din acest motiv am ales să particip și la categoria Zarzuela. Eram conștientă că va arăta o altă latură a mea pe care ariile de operă nu ar fi putut s-o evidențieze și știam că va fi un atu, va arăta că sunt un artist care poate face mai mult decât clasica operă. Două treimi din repertoriu a fost învățat special pentru Operalia, în lunile dinaintea concursului, tocmai pentru că am ales să ma prezint cu unele dintre cele mai spectaculoase arii. Astfel, aria lui Ophélie și cea din Puritanii au fost noi pentru mine. Puteam sa aleg, în loc, Je veux vivre” și valsul Musettei – de exemplu, pe care le aveam deja în repertoriu, dar sunt 100% convinsă că nu ar fi avut același impact.

Te așteptai la acest imens succes?

Cu siguranță nu mă așteptam să câștig! În primul rând, eu am o tendință de a mă subestima (personal, consider că e mult mai sănătos decât opusul…) și, în al doilea rând, mă aștept întotdeauna la ce e mai rău, ca să nu mă ia prin surprindere nimic, iar dacă lucrurile ies bine, cu atât mai bine! Scopul meu a fost exclusiv să mă prezint acolo cât de bine pot, pentru că am considerat această experiență ca fiind cea mai importantă audiție din viața mea, pentru 10-11 teatre foarte importante. Voiam să cânt la cel mai bun nivel de care sunt capabilă, să fac o impresie bună juriului și, în plan secundar, îmi doream să ajung în etapele difuzate, fiindcă asta oferă vizibilitate. Avem nevoie să fim auziți cât mai des, să ne facem cunoscuți unui public numeros și să fim auziți și de oamenii importanți din domeniu. Cât timp am fost acolo, nu i-am ascultat pe ceilalți concurenți. De obicei nu-i ascult pe alții și prefer să mă concentrez exclusiv pe ce am eu de făcut. Iar din această cauză, nu știam unde mă situez reportat la nivelul competiției. Pentru mine, de fiecare dată când se anunțau rezultatele de la o etapă la următoarea, era o reală surpriză plăcută. Așa că pot să spun că am trăit experiența la maxim! Și din același motiv a venit și reacția mea la anunțarea premiului I. A fost un moment atât de copleșitor, prea frumos ca să fie adevărat… Așa că acum am ca amintire o gramadă de poze în care plâng și arăt groaznic. (râde)

Astăzi ai cântat și ne-ai încântat cu un moment în cadrul unuia dintre concertele cu tematica Muzica secolului XXI al Festivalului Internațional „George Enescu”. Dă-mi câteva detalii despre scena pe care ai interpretat-o și despre cum a primit publicul muzica contemporană.

Lucrarea lui Iain Bell, A Harlot’s Progress, a fost comisionată de Theater an der Wien. El avea 31 de ani când a compus opera, care a avut premiera mondială în 2013, cu Diana Damrau. Iain Bell a compus foarte mult pentru Diana Damrau, cicluri de lieduri, concerte, au o colaborare foarte apropiată și el scrie, de asemenea, pentru multe alte nume importante din lumea operei. Cântăreții, în general, îi îndrăgesc compozițiile. Opera este bazată pe o serie de gravuri apărute în aceeași perioadă cu cele care l-au inspirat pe Stravinski în compoziția operei The Rake’s Progress. Nu sunt sigură cine a scris libretul, dar l-am citit în întregime și  are un limbaj foarte colorat, lasă o impresie foarte puternică. Este vorba despre o tânără naivă din Marea Britanie care pleacă de la țară și ajunge în Londra secolului al XVIII-lea, în speranța de a găsi acolo o viață mai bună. O matroană află despre sosirea tinerei la Londra și se hotărăște să pună mâna pe ea. O așteaptă și, din momentul în care coboară din trăsură, îi spune că este verișoara sa îndepărtată din Londra și o invită să locuiască în casa ei. Nu după mult timp o vinde primului venit și, astfel, eroina, Moll Hackabout, trece prin experiența unui viol – care probabil nu avea să fie ultimul… În cea de a doua scenă, Moll apare în compania unui nobil bătrân și bogat care are „grijă” de ea, dar ea este îndrăgostită de un bărbat apropiat vârstei ei, cu care are o relație foarte pasională. Bătrânul îi surprinde, o dă afară din casă pe Moll, iar ea ajunge în scurt timp de la a fi întreținută de acesta, la a fi o prostituată comună. Se îmbolnăvește de sifilis și nu mai poate să-și câștige existența nici măcar din prostituție. Între timp, ajunge și în închisoare alături de cel de care se îndrăgostise, loc pe care îl părăsește doar pentru a da naștere copilului lor. Pierde orice legătură tatăl copilului, nu mai știe nici măcar dacă acesta mai e în viață sau a fost executat, și își pierde mințile, la fel ca și sănătatea. O singură prietenă îi rămâne alături, un fel de Annina pentru Traviata. În scena pe care eu am interpretat-o astăzi, Moll trăiește într-o sărăcie cruntă, e extrem de bolnavă, prietena ei are grijă de ea și de fetița ei, dar nu mai există speranță. În această scenă a nebuniei, Moll vorbește despre plăgile care îi acoperă corpul și despre faptul că-i este în permanență frig, ceea ce semnifică prevestirea morții. Are viziuni ale tatălui copilului său și retrăiește momentul violului, care este și climaxul muzical al ariei, iar după toată această agonie se liniștește, simțind cum își dă duhul. Așa este structurată aria și din punct de vedere muzical, finalul scăzând nuanțele dinamice din ce în ce mai mult, registrul vocal este mai jos, se cere mai mult aer în voce, deoarece puterile o părăsesc și moare. Iar ultima pagină a orchestrei este o muzică sublimă, încărcată emoțional, ce zugravește eliberarea sufletului atât de chinuit și ridicarea lui la cer.

Având în vedere că a fost un concert de muzică modernă/contemporană, sunt convinsă că publicul a fost de connaisseurs în mare majoritate, iar un astfel de public are mai multe așteptări atât de la muzică în sine, cât și de la artiștii de pe scenă. Mi-a făcut mare plăcere să interpretez acest fragment de operă în cadrul Festivalului și mi-a plăcut energia publicului, chiar dacă nu vorbim despre o sală plină. Au reacționat foarte cald, iar, din punctul meu de vedere – și pot să spun și din cel al compozitorului și al dirijorului – a fost un concert reușit. Am primit foarte multe reacții pozitive și în online și social media, de la oameni care au urmărit streaming-ul video sau transmisia de la radio.

Cum ai primit invitația de a participa pentru prima dată la Festivalului „George Enescu” și cum este văzut acesta în străinătate, acolo unde se desfășoară în cea mai mare parte cariera ta?

Invitația a venit, în mod surprinzător, prin agenția de impresariat din care fac parte și a venit cu mult înainte de momentul Operalia (specific acest lucru fiindcă am fost des întrebată dacă invitația a venit ca urmare a concursului). Festivalul Enescu este un eveniment foarte respectat în afara țării. Lumea știe ce se întâmplă în cadrul acestuia, este cunoscut faptul că participă nume și orchestre foarte mari și că sunt atât de multe concerte într-un timp atât de scurt. Se citesc critici ale concertelor din cadrul Festivalului, se caută înregistrări… iar părerea tuturor este că e păcat că acest lucru se întâmplă doar o dată la doi ani. Și este, de asemenea, păcat că în România nu există un efort ceva mai susținut din partea sferei politice și financiare, pentru a ne putea mândri cu evenimente de nivel înalt în mod constant. Sigur, instituțiile muzicale în majoritatea lor fac eforturi mari pentru a prezenta publicului spectacole și concerte de calitate, cu invitați apreciați în lumea muzicii internaționale, dar nu putem nega că mai mult sprijin ar fi oricând binevenit…

După gala de premiere a concursului, ai câștigat mai mult decât cele două premii. Ai câștigat mulți susținători, admiratori care exclamă „S-a născut o stea”. Cum ți-a schimbat viața și cariera concursul și care va fi parcursul tău pe viitor?

Din punct de vedere personal, viața e puțin mai obositoare în urma concursului. Mai multe drumuri, mai multe întâlniri, mai multe decizii. Sunt mult mai activă pe pagina mea de facebook – Adela Zaharia – Soprano, încerc să fiu în contact permanent cu cei care îmi urmăresc parcursul profesional, trebuie sa aloc mult mai mult timp mesajelor, emailurilor, detaliilor organizatorice, am mereu câte ceva ce trebuie rezolvat urgent. Pe scurt, nu îmi mai permit luxul de a fi la fel de procrastinatoare ca și inainte…! (râde)

Iar din punct de vedere profesional, după cum știi, în domeniul nostru – cel puțin în occident – planificările stagiuniilor se fac cu mult timp înainte. MET-ul, de exemplu, are stagiunea planificată în linii mari până în anul 2022. Din această cauză, lucrurile nu se vor întâmpla foarte repede sau precipitat. Ceea ce se poate întâmpla in viitorul apropiat sunt  jump in-uri, dacă cineva renunță la un contract sau la un spectacol și se caută un înlocuitor în ultimul moment – ceea ce înseamnă că trebuie să fiu în cea mai bună formă posibilă mereu. În rest, lucrurile nu se întâmplă de pe o zi pe alta. Concertele apar mai ușor și am câteva foarte importante planificate, dar din principiu nu vorbesc despre proiectele următoare până nu semnez contractele. Din partea operelor ale căror manageri au fost în juriu încep să vină propunerile. Trebuie să acord o foarte mare atenție la ce mi se propune și pentru ce perioadă, pentru că a planifica o stagiune fără destulă atenție este foarte periculos. Există riscul de a suprapune studiul și punerea în scenă a două roluri care nu se „împacă”, iar acest poate să dăuneze vocii enorm. De asemenea, prea multe călătorii într-un timp scurt mă consumă și risc să nu dau un randament maxim – mai ales în repertoriul pe care îl cânt eu, unde elementele cheie sunt supra acutele, piano-urile, flexibilitatea în voce și corp. Trebuie să aleg cu atenție între oferte, atât din punct de vedere al repertoriului, cât și al timing-ului. Stagiunea care urmează era planificată de mult pentru mine și nu aduce foarte multe lucruri noi, în afară de concertele care apar acum, în ultimul moment, după concurs. Aceasta înseamnă pentru mine Konstanze, Lucia, Gilda (rol pe care l-am interpretat ultima dată în anul IV de studenție și sunt foarte curioasă cum mă voi simți și cum îl vor reprimi vocea și corpul meu), La princesse și Le feu din L’enfant et les sortilèges, Roberto Devereux (debut) în Frankfurt și un turneu în Japonia cu Die Zauberflöte, care va avea loc în funcție de rezolvarea unor complicații apărut în program.

În ceea ce privește România, cânt în deschiderea stagiunii Filarmonicii din Arad – orașul meu natal, iar în noiembrie voi fi artistul invitat al serii la Balul Vienez de la Timișoara. Încercăm să mai punem la cale și alte spectacole și concerte, atât alături de opere, cât și de filarmonici, dar trebuie să găsim timp și, pentru un moment, doar aceste două evenimente sunt bătute în cuie.

Care sunt cerințele pe care industria le pretinde din partea unui cântăreț de operă, în ziua de astăzi? Este importanța elementul vizual în creștere în lumea operei?

Cerințele față de cântăreții de operă au crescut exponențial în ultimii ani. Din partea noastră, se așteaptă să fim capabili de a face orice. Dacă nu știi să te dai pe role, înveți – preferabil în câteva  zile. Dacă nu știi să dansezi un stil anume, înveți. Dacă ai frică de înălțimi sau ești claustrofob, treci peste. E costumul inconfortabil, acustica deficitară din cauza decorului, trebuie să cânți din fundul scenei, te adaptezi. Și preferabil fără să te plângi. Iar acestea sunt doar câteva exemple. Din punct de vedere muzical, din punct de vedere lingvistic, al dicției, din punct de vedere teatral, totul trebuie să fie cât mai aproape de perfecțiune. Cred că motivul principal din cauza căruia aceste așteptări au crescut este concurența. Tot mai mulți absolvenți de canto ies de pe băncile academiilor de muzică din întreaga lume. Ca să ne facem o idee, mi s-a povestit că pe vremea generațiilor mai vechi de cântăreți, la Cluj existau trei (3!!!) locuri la canto, odată la fiecare doi ani. În generațiile actuale, cifra se învârte în jurul a 25 de absolvenți anual! Nu mai vorbim de instituțiile de studii superioare de peste hotare cu tradiție și la mare căutare pe plan internațional, unde cifra este cu mult mai mare.

Un alt motiv poate fi faptul că în occident, orchestrele și corurile sunt foarte bine organizate în ceea ce privește sindicatele, iar despre cele ale cântăreților nu se poate spune același lucru. Astfel, drepturile cântăreților trec des pe un plan inferior. Nu este nimic ieșit din comun dacă după un contract de doi ani ești anunțat că serviciile tale nu mai sunt necesare. Va veni următorul cântăreț, mai dornic să învețe și să mulțumească conducerea. Și da, se pune mai mult accent pe aspectul vizual. Eu spun mereu ca Anna Netrebko a fost cea care a schimbat industria, la fel cum Callas a făcut-o la vremea ei. Netrebko a fost pachetul complet, vocal și vizual, de la bun început. A fost o apariție de Hollywood, însoțită de un material vocal și o tehnică uluitoare. Voi ține minte cât trăiesc momentul în care am vazut un video cu ea pentru prima oară. Priveam și lacrimile îmi curgeau pe obraji incontrolabil. Asta e reacția mea automată atunci când sunt martoră la ceva sublim, monumental. Aceeași reacție am avut-o și vazând-o live in Il Trovatore, întinsă pe buza scenei, cu părul atârnând deasupra orchestrei și atingând perfecțiunea în D’amor sull’ali rosee. Ea cânta, o sală întreagă nu respira, iar eu eram cu ochii în lacrimi. Este un fenomen, atât vocal, cât și scenic. Dar schimbarea pe care ea a adus-o poate avea și un aspect negativ. Uneori cei cu putere de decizie sunt atât de concentrați pe apariția scenică, încât se face prea mult rabat de la calitățile vocale.

6

De vorbă cu Ștefan Pop

Am o admirație aparte pentru cei care pleacă din țara noastră și ajung pe cele mai mari scene ale lumii, iar cel cu care am purtat conversație pe care sper din suflet că vă va face plăcere să o citiți nu este numai român, ci este și bistrițean și se mândrește cu acest lucru. A absolvit Liceul de Muzică din Bistrița și Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, devenind la scurt timp câștigătorul a două dintre cele mai importante concursuri de canto din lume și în distribuțiile producților tuturor teatrelor importante din lume! La vârsta de 30 de ani și peste 7 ani de carieră internațională, are un repertoriu vast, cuprinzând titluri precum Rigoletto, Don Giovanni, Norma, Boema, Traviata și multe altele, și este în plină ascensiune. Ultimii doi an au fost cei mai înfloritori și se anunță proiecte la fel de importante în viitorul său, dar mai multe ne va spune chiar el. Ladies and gentlemes… Ștefaaaan Pop!

Tenorul Ștefan Pop s-a născut în Bistrița în anul 1987. A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca și a câștigat numeroase concursuri de specialitate, precum „Sigismund Toduță” (2007), „Hariclea Darclée” (2007), „Marțian Negrea” (2008), „Ion Perlea”, „Sabin Dragoi” (2009), cele mai importante fiind International Music Competition din Seoul (2010) și „Operalia” (2010), unde a câștigat premiul I și premiul publicului.

Are o activitate bogată, având colaborări cu majoritatea Filarmonicilor din România (București, Târgu Mureș, Iași, Timișoara, Oradea), de menționat fiind prima audiție absolută a Colinda balada op.46 de György Kurtág, interpretată alături de orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, din martie 2009.

Tenorul a debutat în stagiunea 2008-2009 a la Opera Maghiară din Cluj în rolul lui Paolino din opera Il matrimonio segreto și la Opera Națională din Timișoara în rolul lui Nemorino din Elixirul dragostei. În decembrie 2009 a avut loc debutul său internațional cu rolul Alfredo din La Traviata, în producția lui Franco Zefirelli, la Teatro dell’Opera din Roma. La scurt timp după acesta, a început colaborarea cu teatre prestigioase din Europa: Opera Națională din Atena, Opera de Stat din Viena, Teatro Verdi Trieste, Opera de Stat din Hamburg, Opera din Frankfurt, Teatrul „Carlo Felice” din Genova, Teatrul Massimo din Palermo (alături de Mariella Devia), Opera din Tel-Aviv și multe altele.

A interpretat rolul Nemorino in L’Elisir d’amore la Teatro Verdi Trieste în 2010 și a debutat în rolul Elvino în opera La Sonnambula la Opera de Stat din Viena în același ani, iar mai târziu, a debutat la Opera din Zürich în rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Versi și în Seoul, ca Ducele di Mantova din Rigoletto, operă a aceluiași compozitor. A fost invitat în trei concerte alături de soprana Angela Gheorghiu în Seoul și Shanghai. În Februarie 2012, Ștefan Pop a debutat la Opera din Paris în rolul Ducelui di Mantova din Rigoletto, iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Royal Opera House, interpretând rolul Nemorino. Decembrie 2013 i-a adus debutul în rolul Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București, la Opera Rijeka (Croația), în martie 2014 și în Hong Kong, în mai 2014.

În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo într-o variantă concertantă a operei La Boheme de Giacomo Puccini la Salla Pleyel din Paris, alături de Patrizia Cioffi. Mai târziu, în august 2014, a debutat în rolul cântărețului italian în opera Der Rosenkavalier în cadrul Festivalului de la Salzburg. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni la Opera Bastille din Paris, sub bagheta lui Alain Altinoglu.

Tenorul a pășit pe scenă alături de unii dintre cei mai importanți cântăreți de operă, printre care se numără Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura, Thomas Hampson, Erwin Schrott, dar și sub bagheta dirijorilor Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Paolo Longo și Luciano di Martino.

Dragă Ștefan, mă bucur să ne revedem la Bistrița după o perioadă destul de îndelungată! Îți mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta realizarea acestui interviu și îți urez un călduros „Bun venit acasă!”. Cum se simte vacanța după o stagiune plină de realizări și după succesul răsunător de la Bologna?

După 7 ani de carieră în care nu am avut nicio vară liberă, am simțit nevoie de a-mi lua o vacanță, pentru a mă bucura de timpul petrecut acasă și pentru odihnă, atât psihică, cât și fizică… Vreau să mă ocup puțin de mine. Mă bucur să fiu acasă, pentru că Bistrița este atât de liniștită, încât aici îmi încarc cel mai bine bateriile!

De la începutul carierei mele, mi-am petrecut verile cântând. De două ori am fost la Sanxey, o dată la Taormina, la Salzburg, la Arena di Verona, iar în țară, am venit doar pentru câteva zile, uneori am și cântat câte un concert, dar nu am avut o vară întreagă liberă. Chiar simțeam nevoie de o vacanță după ultimii doi ani, în care am debutat în 5 roluri, toate foarte dificile și foarte diferite, Roberto DevereuxLucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti), Norma (Vincenzo Bellini), trei titluri de belcanto pur, Atilla (Giuseppe Verdi) și La Boheme (Giacomo Puccini).

Deși am primit oferte și pentru această vară, am decis să nu le accept, tocmai pentru a mă odihni, iar imediat după concertul de la Bistrița, mă voi întoarce în Italia, unde voi relua studiul.

Și bistrițenii se bucură că te-ai întors acasă și că vor avea ocazia de a te reasculta! De cât timp nu ai mai cântat la Bistrița și cum ai primit invitația de a realiza un concert cu ocazia zilelor orașului? Cine sunt cei care vor urca cu tine pe scenă? 

N-am mai cântat la Bistrița de aproape doi ani, de la momentul în care am primit, alături de soprana Anita Hartig, titlul de cetățean de onoare al orașului. Sunt fericit că voi cânta acasă, pentru că familia mea și prietenii mei au ocazia să mă vadă pe scenă și, deși i-am dus pe părinții mei cu mine aproape peste tot unde am cântat, nu toți cei dragi mie au această posibilitate.

Inițial, doream să realizez un concert ceva mai complex, asemănător cu „Pavarotti și prietenii”, care să poată fi vizionat în direct la televiziunile naționale, dar din cauza unor neînțelegeri birocratice de ordin financiar acest lucru nu a fost posibil. Poate la anul… Astfel, alături de Primărie și de Consiliul Local, am ajuns la concluzia că Zilele Bistriței vor fi sărbătorite cu un concert Ștefan Pop și prietenii, mai exact soprana Cristina Păsăroiu și Alin Anca, pe data de 19 august, pe Pietonalul Liviu Rebreanu.

După cum ai menționat și tu, cariera ta este din în ce în mai înfloritoare, repertoriul tău este din ce în ce mai diversificat, mai complex, cucerești scene noi, cu parteneri de scenă cu renume, iar criticii te apreciază și chiar te compară cu Luciano Pavarotti. Care sunt highlight-urile următoarei perioade, în ceea ce privește cariera ta? Vom avea ocazia să te ascultăm pe scena teatrelor lirice din țară, la Cluj, București, în stagiunea care urmează?

Din luna octombrie și până în iunie voi fi foarte ocupat, zburând de la un spectacol la altul. În octombrie plec în Japonia, unde voi cânta Norma cu Mariella Devia, iar apoi, La Traviata la Florența, dar aceasta este în curs de confirmare. În lunile decembrie și ianuarie voi cânta Rigoletto la Parma cu Leo Nucci. El spune că va fi ultima sa reprezentație a acestui spectacol și este foarte posibil ca așa să fie, pentru că într-adevăr, spectacolul va avea loc la Teatrul Reggio di Parma (Casa Verdi). Imediat după acest spectacol voi începe repetițiile pentru Norma la Genova cu Mariella Devia, iar apoi mă voi întoarce la Parma pentru Roberto Devereux, unde voi fi din nou alături de Mariella Devia. Apoi, o să debutez în Simone Boccanegra de Giuseppe Verdi la Bologna, după care voi cânta din nou Norma cu Mariella Devia, la Veneția. Aceste angajamente se întind până la finalul lunii mai, iar apoi, în luna iunie m-aș putea întoarce în țară, dacă voi primi propuneri în acest sens. În toamna anului viitor mă reîntorc la Veneția pentru La Traviata, unde în rolul Violettei va debuta Nadine Sierra.

Sunt mulțumit de traseul carierei mele. Nu vorbim de Metropolitan, La Scala sau Covent Garden, dar atâta timp cât feedback-ul publicului este pozitiv și criticii sunt mulțumiți, mă declar și eu mulțumit.

Mi s-a propus să debutez în Don Carlo, alături de Placido Domingo la Valencia, dar studiind mai atent pe partitură am decis că nu este momentul să mă avânt. Știu că maestrul Domingo a cântat acest rol în jurul vârstei de 25 de ani, iar eu am 30, dar eu nu vreau să-mi iau pe nimeni drept exemplu. Vreau să merg încet, dar sigur. Consider că dacă aș fi debutat în acest rol m-aș fi expus și nu-mi doresc acest lucru. Poate am făcut alegerea bună, poate nu… Dar mai am timp, am doar 30 de ani și vreau să cânt până la 60 de ani. După Norma de la Napoli, am primit oferte de a debuta în Andrea Chenier. Probabil că dacă aș fi cântat Don Carlo, aș fi primit oferte pentru Otello (râde).

În cei 7 ani de carieră ai avut parte de o ascensiune impresionantă,  nu doar în ceea ce privește contractele, dar și ca tehnică vocală și interpretare. Ai fost înzestrat de la natură cu un talent imens, dar cine sunt oamenii care ți-a îndrumat pașii și îi consideri responsabili de ceea ce este Ștefan Pop astăzi?

În primul rând, am avut norocul de a fi descoperit. Eu voiam să dau la Conservator în Cluj și să mă axez pe folclor, dar profesorul meu de canto din liceu, domnul Marian Țigănilă, m-a îndrumat spre operă. În timpul Conservatorului am studiat cu Marius Vlad Budoiu și a fost un început bun, iar apoi, m-am pregătit cu Corneliu Murgu pentru Operalia. După ce mi-am început în adevăratul sens al cuvântului cariera, am studiat timp de trei ani cu Ion Buzea, care m-a ajutat mult din punct de vedere muzical și în ceea ce privește experiența ca tenor.

În ultimii doi ani, foarte multe lucruri s-au schimbat. În jurul vârstei de 27 de ani am observat o schimbare. Acum am și eu 30 de ani și corpul s-a maturizat, nu mai sunt un copil. Am început să studiez în Italia cu un tenor căruia nu-i voi da numele, apoi cu un bariton și m-am oprit la Bonaldo Giaiotti care este cel mai mare bas italian. Mi-a fost recomandat de o pianistă din Coreea pe care am cunoscut-o la Operalia. La început am fost reticent, gândindu-mă cum îmi va exemplifica mie acutele un bas, dar am hotărât să încerc și pot să spun că mi-a schimbat viața. Studiez de doi ani cu el și am învățat de la el tehnica vechii școli italiene de cânt, adevăratul cânt în mască și legătura între mască și corp.

Ceea ce eu sunt astăzi, pot să spun că este rezultatul triunghiului Ion Buzea – Bonaldo Giaiotti – Nello Santi. După 200 de reprezentații de La Traviata,  am avut ocazia să cânt acest titlu sub bagheta maestrului Nello Santi, iar această experiență mi-a schimbat viziunea despre cântat. Mi-a dat câteva sfaturi foarte importante și ascultam tot ce spune întregului ansamblu, inclusiv la repetițiile cu orchestra. Spunea că Ogni nota merita il suo tempo („Fiecare notă merită timpul ei”). Nu fiecare măsură sau frază, ci fiecare notă! De asemenea, de la el am învățat că a fi umil te va face mare. Trebuie să fim umili în fața partiturii, pentru că partitura este ca Biblia, iar teatrul este Biserica. De când am auzit aceste două lucruri de la el, mi-am schimbat total modul de a gândi. După ce am cântat La Traviata sub bagheta sa, m-a rugat să-i cânt o frază din Norma și a zis „Bine! Noi vom face Norma împreună”. La acel moment nu mi-a venit să cred! „La 28 de ani, Norma?! Del Monaco, Giacomini cântau Norma!”, mă gândeam eu. Ei bine, cu Norma am descoperit ce înseamnă, de fapt, să cânți cu corpul și am legat vocea de corp, iar efectul sonor este cu totul altul. Simt că nu am limite! Deși există zile mai bune sau mai puțin bune, sunt foarte conștient de ceea ce fac tehnic și nu vreau să mă abat de la acest drum, pentru că îmi dă siguranță și liniște. Chiar și Bonaldo a trecut prin diverse schimbări în tehnica vocală, dar descoperind această tehnică, a reușit să cânte toată viața. În general, toți cântăreții întâmpină dificultăți după 5-6 ani de carieră, iar acesta este momentul în care se face selecția naturală. Eu am avut din totdeauna o ambiție de fier și merg pe principiul că dacă alții pot, pot și eu. În fața lui Dumnezeu toți suntem egali, iar dacă el mi-a dat tot ce am nevoie pentru a cânta, voi cânta. Poate că dacă nu eram atât de credincios nu reușeam să ajung atât de departe, pentru că tot ce am făcut până acum am făcut prin credința și voința mea.

Studiez, de asemenea, cu un pianist foarte experimentat de la Teatro Reggio di Parma. Succesul debutului în Lucia s-a datorat celor trei săptămâni în care am studiat alături de pianistul meu și celor două săptămâni de studiu cu Bonaldo.

În primii ani de carieră am cântat foarte mult și am studiat puțin, dar acum m-am hotărât să iau studiul în serios și să merg în Italia de fiecare dată când am ocazia. În ultimii doi ani am venit acasă doar pentru câteva zile, iar  acum este prima pauză mai lungă pe care am luat-o. Studiul contează foarte mult și rezultatele sunt vizibile, dar contează foarte mult cu cine studiezi. Consider că am evoluat foarte mult, iar acest lucru se vede în debuturile în 5 roluri diferite într-un timp atât de scurt, ceea ce a reprezentat o provocare, iar mie îmi plac provocările. Imediat după debutul în Norma, am învățat în patru zile Roberto Devereux, am debutat și sunt mulțumit de rezultatul final, deși este un rol foarte dificil.

Realizările tale de pe parcursul celor 7 de ani de carieră depășesc cu mult cele ale unor cântăreți cu dublul experienței tale și ești încă la început! Ai încercat vreodată să ierarhizezi această multitudine de realizări? Care sunt cele mai importante și marcante asupra carierei tale?

În mod cert, prima realizare majoră a fost câștigarea concursului Operalia. Povestea din jurul participării la acest concurs este foarte interesantă, pentru că eu aveam 22 de ani când m-am înscris la concurs și 23 de ani când a avut loc acesta. Eram foarte tânăr și inconștient! Faptul că am cântat la nunți timp de vreo 7 ani a fost un atu pentru mine, pentru că emoțiile distructive au dispărut. Eu nu am mers la aceste concursuri cu gândul de a câștiga marele premiu. Nu-mi dădeam nici măcar șansa de a ajunge până în finală. Tot ce-mi doream era să câștig aproximativ 10 000€,  pentru a-i cumpăra tatălui meu un tractor. Poate părea banal, dar este ceva ce mi-a dat o energie incredibilă. Și am mers la Seoul, care mie mi s-a părut cel mai greu concurs, pentru că a trebuit să cânt 12 arii, în limbi diferite, printre care și coreeana, dar am luat premiul I. Cât despre Operalia, am participat pentru că-mi doream să-l cunosc pe Placido Domingo și să ajung în finală pentru a cânta la Teatro alla Scala. Cine nu-și dorește la 22 de ani să cânte la Teatro alla Scala?! Când am realizat că sunt în finala concursului, eram deja mulțumit. Am cântat cum am știut mai bine ca să văd dacă mă place publicul de la La Scala, iar dovadă mai mare decât premiul publicului nu aș fi putut primi. Acesta este mai important pentru mine decât premiul I, pentru că, după atâtea spectacole în Italia, știu ce cât de mult înseamnă aprecierea publicului italian. Iar acum, după ediția de anul acesta a concursului, mă bucur foarte mult pentru reușita Adelei Zaharia de la Operalia!

Acest concurs a fost pentru mine o rampă de lansare, pentru că acolo m-au văzut 12 directori ale celor mai importante teatre și am primit contracte pe următorii 3 ani. Am început să cânt la Viena, Paris, Londra… În afară de Metropolitan, am cântat pe toate scenele importante din lume. Un alt atu al meu a fost vârsta, pentru că la 22-23 de ani nu ești destul de conștient să-ți asumi anumite responsabilități, iar publicul nu te judecă atât de aspru. De vreo 3 ani încoace, nivelul este altul, sunt privit mult mai în detaliu de public și de critici. În concluzie, Operalia a fost o experiență frumoasă, foarte importantă în cariera mea. Iar apoi, în fiecare teatru în care  am cântat a trebuit să reconfirm ceea ce ei au văzut și au crezut în mine.

Dintre cele mai importante realizări ale mele fac parte, de asemenea, concertele alături de Angela Gheorghiu, La Traviata cu Edita Gruberova și cu Mariella Devia, care a fost pentru mine o revelație, pentru că, din punct de vedere tehnic, ea este ceva extraordinar. Cea mai mare amprentă asupra carierei mele, după Operalia, este, cu siguranță, întâlnirea cu Nello Santi. El are 87 de ani, a studiat cu Toscanini și i-a dirijat de la Di Stefano, Corelli, Del Monaco pe toți artiștii mari de până acum.

După ce ai pășit pe aproape toate scenele marilor teatre din lume, care sunt diferențele observabile între România și străinătate, în ceea ce privește publicul și critica? De asemenea, există diferențe majore de nivel între echipele de producție și ansamblurile din România și cele din afara țării? Care este percepția acestora asupra muzicienilor români?

La început, impresarii și agenții erau sceptici când aflau că vin din România, dar nu din cauza faptului că țara noastră nu este cunoscută ca având o tradiție în arta lirică. Dimpotrivă! Întotdeauna în distribuția producțiilor importante ale teatrelor din Europa au existat și artiști români, precum Nicolae Herleea, Lucia Stănescu, Virgiana Zeani, Ion Buzea, Viorica Cortez, Alexandru Agache, Elena Moșuc, Angela Gheorghiu, George Petean… Dar se considera că în România cultura este subapreciată.

Primul fragment de muzică de operă pe care l-am ascultat a fost Che gelida manina  în interpretarea lui Luciano Pavarotti, iar anul acesta am debutat la Parma în La Boheme în exact aceeași producție, realizată acum aproximativ 25 de ani la Los Angeles, dacă nu mă înșel. Cu siguranță mama operei este Italia. Acolo, publicul apreciază altfel. Se spune că la Parma este cel mai exigent teatru și este adevărat. Se simte de pe scenă o energie aparte care vine dinspre sală, pentru că publicul, pe lângă faptul că este foarte cunoscător în domeniu, este și foarte atent și așteaptă orice prilej de a se exprima… pozitiv sau negativ. A avut loc acolo o reprezentație de La Traviata în care, după actul I, s-a închis cortina de fier, cea utilizată de obicei în caz de incendiu, și s-a anulat spectacolul, pentru că Violetta nu era pe placul publicului. După ce am cântat Che gelida manina nu a aplaudat nimeni până ce nu s-a strigat primul Bravo de la loggione. Cea mai mare satisfacție apare când, după spectacol, publicul fidel al teatrului mă abordează și-și exprimă uimirea vis a vis asemănarea mea cu Pavarotti, atât din punct de vedere vocal, cât și vizual (râde). Aceste aprecieri îți conferă atât curaj, cât și o responsabilitate imensă. Idolul meu este Luciano Pavarotti și este o onoare să fiu comparat cu el, dar eu nu voi fi al doilea Pavarotti, ci primul Ștefan Pop. Fac parte din distribuția a 2 titluri dintre cele 5 care vor fi puse în scenă stagiunea viitoare la Parma, Rigoletto cu Leo Nucci și Roberto Devereux cu Mariella Devia. Emoții vor fi cu siguranță, dar merg cu brațele deschise!

În concluzie, publicul din Franța, Viena, din teatrele mari din Germania și de la Convent Garden, dar mai ales din Italia și din Spania, este expert în operă, pentru că acolo opera se „mănâncă pe pâine”, ca să zic așa.

Omul simplu care merge la operă, merge fie deschis, fără nicio așteptare, fie cu foarte multe așteptări. Diferența dintre România și, de exemplu, Italia este că publicul italian care merge la operă cu foarte multe așteptări, are și foarte multe cunoștințe în domeniu și foarte multe spectacole vizionate și audiate. Sunt oameni în publicul teatrelor importante, precum cel de la Parma, care frecventează opera de 60 de ani! Acei oameni au ca termen de comparație cântăreți și dirijori de cel mai înalt nivel. Vorbim de teatre unde au avut loc premierele absolute ale capodoperelor genului, care au fost dirijate chiar de compozitorii acestora. Îți dai seama ce înseamnă pentru mine atunci când un om cu o asemenea experiență mă abordează după spectacol cu lacrimi în ochi și-mi spune că o asemenea interpretare n-a mai avut ocazia să asculte de 25 de ani, în condițiile în care în acel teatru al cântat Pavarotti, Corelli… Publicul italian are inclusiv cunoștințe de tehnică vocală, iar atunci când fac o apreciere folosesc termeni de specialitate!

În România, publicul pretinde a fi cunoscător, dar procentul celor a căror părere este cu adevărat avizată este foarte mic. Dacă în Italia 80% din public este cunoscător, cu vârste de peste 50 de ani și cel puțin 20 de ani de operă, 10% turiști și 10% tineret și oameni care vin la operă din curiozitate, în România, 80% din public merge la operă fără a se aștepta la ceva anume, se bucură de ceea ce li se oferă indiferent de nivelul spectacolului. Majoritatea celor care se pretind cunoscători de operă nu au cântat niciodată la un instrument, nu au făcut nici măcar figurație într-un spectacol de operă, dar au așteptări ireale de la interpreți și critică nefondat. Îi întreb: „Ai cântat vreodată? Nici măcar în cor la biserică?!” Și atunci cum poți să îți dai cu părerea despre vibratoul meu?! Acest lucru mă deranjează atât aici, cât și în străinătate, dar în Italia critica este mult mai obiectivă. Acolo nu se plătește critica, cum se practică în alte locuri. Întotdeauna vor găsi ceva de criticat, în special dacă nu ești italian, pentru că ei țin cu artiștii lor, contrar a ceea ce se întâmplă în România, unde întotdeauna invitații străini sunt mai apreciați, indiferent de prestația lor, iar românii sunt mai aspru criticați. Perfecțiunea nu există! Dacă ar exista, nimeni nu ar mai cânta. Fiecare cântăreț este diferit în felul său și își pune amprenta pe rol, chiar dacă acesta este deja scris.

Publicul obișnuit din România este, cu siguranță, mult mai călduros, te primește cu brațele deschise. Îmi scriu oameni din Cluj, București, Timișoara pe rețelele de socializare și mă întreabă când mai vin să cânt în țară. Eu le spun că vin cu drag când programul îmi permite.

În România, școala de instrument este foarte bună. Nu cred că este teatru în care am cântat și nu am întâlnit cel puțin un instrumentist sau un corist român. Problema nivelului din România nu este școala, ci ceea ce se întâmplă mai apoi în teatre. Noi avem 5-6 teatre mari în țară și tocmai din acest motiv nivelul ar trebui să fie mai ridicat, dar instrumentiștii și cântăreții buni pleacă în străinătate. Norocul este că uneori ansamblurile noastre au ocazia să lucreze cu dirijori buni, precum David Crescenzi, și se dezvoltă. Am constat că în România, nu doar în teatre, ci în general, oamenii nu-și asumă responsabilități. Totul este făcut doar ca să fie făcut. În străinătate, se pune mult mai mult accent pe disciplină și implicare în tot ceea ce se realizează. Acolo, cei din cor cântă foarte bine! Tenorii din corul Operei de la Napoli au niște acute incredibile, iar orchestrele sună neașteptat de bine. Dacă există probleme într-una dintre partidele orchestrei, se lucrează individual, iar cei care nu îndeplinesc cerințele dirijorului sunt penalizați la salar sau au parte de alte tipuri de sancțiuni. Eu am făcut 12 de ani de vioară și știu ce înseamnă. Este nevoie de mult studiu. O altă problemă este faptul că în teatrele din țară se fac foarte multe compromisuri. Sunt foarte mulți cântăreți, atât coriști, cât și soliști care nu mai sunt apți de a-și practica meseria, dar nu sunt înlocuiți, pentru că „dacă au lucrat aici 20 de ani, trebuie să-i ținem până la pensie”. În străinătate nu se întâmplă așa ceva.

Cariera ta a început foarte devreme, la vârsta de 22 de ani. Cum percepeai lumea operei atunci și ce lecții de viață ți-a oferit aceasta pe parcursul celor 7 ani? Duc cântăreții de operă o viață obișnuită, ca toți ceilalți oameni?

Noi, cântăreții de operă, nu ducem o viață normală, pentru că întreaga noastră viață este sacrificată în favoarea artei, iar arta nu sacrifică nimic pentru noi. De exemplu, atunci când am debutat la Roma în La Traviata lui Franco Zeffirelli, la vârsta de 22 de ani, soțul impresarei mele, domnul Petrov, care acum nu mai este printre noi, a venit să mă asculte și mi-a deschis ochii într-un fel. Eram foarte încântat de succesul pe care îl avusesem. Înainte de acest spectacol, mai cântasem doar la Timișoara, Cluj și la Satu Mare. În comparație cu aceste teatre, cel de la Roma era imens. Mă simțeam ca un gladiator în Colosseum. După spectacol, trecând dintr-un capăt în altul al scenei, domnul Petrov mi-a spus să mă opresc la mijlocul acesteia. Toate luminile din sală erau stinse, în afară de o singură lumină de veghe. Nu am înțeles în acel moment, dar ceea ce urma să-mi spună a fost cea mai mare lecție de viață pe care am primit-o. „Ascultă sala”, mi-a spus. Era o liniște deplină, o senzație funebră.  „Nu vreau să-ți stric seara, pentru că ceea ce ai realizat tu a fost extraordinar, dar vreau să fii conștient de faptul că indiferent cât de mult durează aplauzele și ovațiile, după spectacol rămâi singur, în această liniște deplină”. La acel moment nu realizam ce înseamnă de fapt acest lucru, dar acum pot să spun că DA, așa este. Cred că cel mai dificil lucru pentru un artist este singurătatea, deși avem nevoie de ea în ziua spectacolului, pentru a ne concentra, pentru a acumula energia. Noi sacrificăm tot, dar muzica nu sacrifică nimic pentru noi. Ea e deja scrisă. Pentru mine, familia este foarte importantă. Am foarte multe exemple în jurul meu de oameni divorțați, singuri sau căsătoriți, dar care nu au copii și, ajunși la vârsta la care nu mai pot să cânte, nu are cine să aibă grijă de ei. Nu trebuie să uităm că suntem oameni normali, până la urmă. Pe mine, acest lucru mă ține cu picioarele pe pământ. Dacă, prin absurd, de mâine nu aș mai putea cânta nici operă și nu m-aș putea întoarce nici la folclor, m-aș apuca de agricultură, pentru că eu consider că nimic nu este mai liniștitor și mai încărcător decât natura. Omul a fost creat în mijlocul naturii.

În finalul interviului nostru, am să te rog să transmiți un mesaj celor care te așteaptă pe scene României, dar și nouă, celor care pornim primii pași către scenă și îți mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea de a răspunde la aceste întrebări!

Aștept cu drag invitații să cânt în țară, iar atunci când nu pot veni nu este din cauză că nu sunt plătit îndeajuns. Nici nu pretind să fiu plătit cu onorariul din străinătate, care oricum este și el destul de mic, în comparație cu cel al unui cântăreț de folclor care cântă jumătate de oră pe 2000€. Teatrele din țară se plâng întotdeauna de buget, dar există atâția oameni cu bani în țara aceasta, care ar putea sponsoriza dacă li s-ar cere acest lucru.

Eu am o vorbă pe care o spun mereu: „Cânt din suflet pentru suflet”. Eu dau totul pe scenă pentru public și atunci merită să facă și ei efortul de a veni la operă. Le garantez că ce face muzica, nu poate face nimic altceva. Muzica este ca dragostea, merge direct în inimă și nu o poți controla. În ea se poate găsi eliberarea totală, pe care o mai putem găsi doar în natură, dar în alte proporții de intensitate și durată. Toată lumea merge la cinema să vadă filme 3D, când pot veni la operă să vadă un film live, cu muzică, acțiune, costume, decor… Recomandarea mea nu este doar să umple sălile operelor din țară, ci să meargă și în străinătate, în special în Italia. Acum, biletele de avion sunt foarte accesibile, se pot achiziționa online și am deja o mulțime de fani care vin să mă asculte în străinătate. Sfatul meu este acesta: mergeți un weekend la Veneția și includeți în programul dvs. un spectacol de operă. O asemenea experiență deschide orizonturile, îți dă termenul de comparație, iar apoi, poți să-ți dai cu părerea despre ceea ce se întâmplă pe scenă.

Țara noastră este plină de talente în toate domeniile, scrimă, tenis, medicină și așa a fost dintotdeauna. Nu degeaba era numit Bucureștiul „Micul Paris”, ci pentru nivelul de cultură. Muzica de operă este ca un drog de care odată ce te-ai apucat, nu te poți lasă. Dacă știi ce vrei și într-adevăr îți place atât de mulți să cânți, trebuie să fii conștient de un singur lucru: nimic nu se poate realiza fără foarte multă muncă. Eu nu am considerat niciodată că muzica de operă este mai dificilă decât alt gen sau altă artă, ci cred că fiecare domeniu este dificil atunci când îți asumi o responsabilitate și faci tot ce-ți stă în putință pentru a ajunge unde-ți dorești. Ajungem la ceea ce spuneam mai devreme: „Dacă alții pot, și eu pot.” E simplu! Talente sunt multe și fiecare are drumul lui. Este nevoie de perseverență în studiu. Loc este pentru toată lumea, la fel și repertoriu, atâta timp cât ieși cu ceva în față.

3