Browsing Tag

Soprană

Enescu 2019. De vorbă cu Diana Damrau & Iain Bell

Pentru început, doresc să vă mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea voastră, pentru timpul pe care mi l-ați oferit, pentru posibilitatea de a lua parte la repetițiile pentru concertul de diseară, alături de London Symphony Orchestra și maestrul Gianadrea Noseda, în care tu, Diana, vei interpreta ciclul de lieduri pentru soprană și orchestră The Hidden Place, compus special pentru tine de Iain, o lucrare despre care am avut ocazia să vorbesc cu acesta în interviul publicat pe site-ul oficial al Festivalului „George Enescu” cu o lună în urmă. În debutul acestui interviu, însă, doresc să fac un pas înapoi și să vorbim despre recitalul pe care l-ai susținut duminică, 1 septembrie la Ateneul Român, alături de Xavier de Maistre, această alăturare dintre voce și harpă ce pare din alt univers muzical. Pentru publicul din România, cu siguranță o premieră. Mi-ai mărturisit anterior că această idee îi aparține lui Xavier. Care a fost parcursul acestui concept?

Diana Damrau: Eu și Xavier ne cunoaștem încă de la debutul nostru în cadrul Salzburger Festspiele, alături de orchestra Filarmonicii din Viena, în opera Don Carlo de Giuseppe Verdi. Eu interpretam rolul Vocii din cer. În contextul acelui concept regizoral, stăteam împreună cu Xavier și harpa sa undeva la trei etaje deasupra scenei, în laterala acesteia pentru a putea urmări ce se întâmpla în scenă, dar nu și dirijorul (râde). Astfel, am început să vorbim, să ne cunoaștem mai bine, mi-a făcut cunoștință cu soția sa, violonistă, și am devenit buni prieteni. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că îi plac foarte mult liedurile și, lucrând într-o orchestră de operă, a deprins câteva cunoștințe despre cum funcționează vocea. „Diana, știi, eu te pot acompania la harpă. Aproape 75-80% din repertoriu poate fi cântat cu acompaniament de harpă”, mi-a zis. Xavier cântă aproape toate lucrările după partituri scrise pentru pian. Harpa este un instrument minunat și, de fapt, este strămoșul primului instrument care a acompaniat, încă din Antichitate, vocea umană. Harpa pe care o cunoaștem în ziua de astăzi a evoluat, utilizând pedalele poți cânta orice, iar Xavier poate cânta la harpă absolut orice. Așadar, ne-am întâlnit și, din moment ce el este francez, iar eu ador repertoriul francez de lied, ne-a luat nu mai mult de jumătate de oră să decidem că vom face acest recital împreună în turneu. Recitalul de la Ateneu a fost cel de-al patrulea recital în această formulă. A fost minunat!

Care sunt detaliile pe care le cunoșteai despre Festivalul George Enescu înainte de a primi invitația din partea acestuia și cum este Festivalul privit în afară?

Știam despre existența Festivalului Enescu de foarte mult timp, aproximativ 10 ani. Nu am avut ocazia să-i urmăresc parcursul, din cauza programului meu încărcat, dar mi-am dorit mereu să mă apropii de locul natal al profesoarei mele Carmen Hanganu. Mi-a povestit atât de multe lucruri despre România! Soțul meu, Nicolas Testé, a fost invitat acum 2 ani, a cântat rolul Méphistophélès în La Damnation de Faust de Hector Berlioz și, astfel, am avut ocazia să fiu mai aproape de ceea ce se petrece aici, dar, la acel moment, prezența mea aici era deja confirmată pentru această ediție. Sunt foarte fericită să mă aflu aici și să cunosc orașul,  oamenii despre care Carmen Hanganu îmi povestea mereu. Mă simt mai aproape de ea. La Festivalul Enescu sunt prezente cele mai bune orchestre, cei mai buni soliști. Este un eveniment cultural major și, mulțumită tehnologiei, întreaga lume poate participa. Ieri, am primit un mesaj de la un prieten care-mi spunea „oh, am petrecut un an în București pe durata studiilor și am auzit că vei cânta acolo și acolo”, iar altcineva îmi spunea „te-am ascultat! Mi-a plăcut atât de tare recitalul tău!” și am fost surprinsă, pentru că locuiește în Statele Unite. Este minunat! Conectează întreaga lume prin intermediul muzicii!

Cum te-ai simțit în fața publicului din România și cum crezi că va primi acesta cea de-a doua ta reprezentație în cadrul Festivalului George Enescu, de la Sala Mare a Palatului?

Diana Damrau: Publicul românesc este foarte cald. Cunoaște muzica. În primul rând, își cunoaște propria muzică și iubește vocile. De asemenea, școala românească de cânt este faimoasă și are cei mai buni profesori. Am avut norocul de a studia sub îndrumarea unuia dintre acești profesori, doamna Carmen Hanganu. Așadar, da, cred că românii, muzicienii români, în special, au muzica în sânge. Bineînțeles, un recital de voce și harpă este ceva rar, ce nu mulți au avut ocazia să asculte până acum. Eu și Xavier am făcut primul pas în această direcție și sper că am dat startul unei noi tradiții ce ne poartă, cumva, înapoi la rădăcini. Din punct de vedere dinamic, combinația dintre voce și pian poate fi fortissimo, dar și pianississississississississimo (râde). Nu este ceva cu care auzul să fie obișnuit. Publicul trebuie să fie foarte receptiv și foarte atent la ceea ce se petrece pe scenă pentru a înțelege muzica. Poate să dureze puțin, dar, la final, conexiunea dintre scenă și sala de concert se realizează. Și asta s-a și întâmplat! Cât despre concertul de mâine, premiera absolută a lucrării The Hidden Place de Iain Bell va avea loc la Sala Mare a Palatului, cu LSO și dirijorul Gianandrea Noseda, dar și debutul meu în scena finală a operei Capriccio de Richard Strauss, rolul Contesei! Abia aștept. Este minunat să fiu parte a acestui concert! Orchestra este excepțională, iar pe maestrul Noseda îl cunosc de câțiva ani. Este mereu o plăcere să ne întâlnim pe scenă. Preconizez un concert cu succes fulminant! 

Iain, ești prezent pentru a doua oară la București, în cadrul Festivalului George Enescu. Ediția precedentă alături de soprana Adela Zaharia și scena nebuniei din opera A Harlot’s Progress, de asemenea compusă și cântată în premieră de Diana Damrau, iar, de această dată, alături de minunatul ciclu de liedul pentru soprană și orchestră The Hidden Placeși chiar cea căreia îi este dedicat. Cum te simți?

Iain Bell: Este o încântare! Este o plăcere să fiu invitat aici pentru a doua oara, muzica mea să fie inclusă în programul acestui Festival pentru a doua ediție consecutiv! Este o încântare, absolută încântare! Tocmai ce am terminat repetiția alături de London Symphony Orchestra, ceea ce pentru mine, de asemenea, londonez, este „întruparea” a tot ceea ce mi-aș fi putut dori. Pentru un compozitor născut în Londra, care trăiește în Londra oportunitatea de a colabora cu orchestra care reprezintă în țara mea natală elita muzicală este ceva la care visam. Am fost încântat de felul în care repetiția s-a desfășurat. Gianandrea Noseda este un dirijor extraordinar de dăruit. Ascultând interpretarea pe care o oferă muzicii mele a fost surprinzător. Are propriile sale concepții, pe care, însă, le ador. Ador muzicalitatea, încrederea pe care o transmite și amabilitatea sa. O combinație destul de rară. Așadar, tocmai am avut o repetiție minunată!  

Dacă ai avut ocazia să parcurgi programul ediției cu numărul 24 a Festivalului George Enescu, ai putut observa numărul impresionant de titluri aparținând genului de operă a secolului XX. Tu, la rândul tău, un compozitor contemporan de operă, cum privești această alegere din partea Festivalului?

Sunt impresionat de locul pe care opera secolului XX îl ocupă în cadrul acestei ediții a Festivalului. Publicul va avea ocazia să asculte unele dintre cele mai importante lucrări de gen ale acestei perioade, printre care Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss, un basm profund alegoric, Moses und Aron de Arnold Schönberg și Peter Grimes de Benjamin Britten, adevărate pietre de temelie ale fiecărui compozitor de operă. Ca și compozitor, indiferent de tipologia de operă pe care dorești să o compui sau țara din care ești, sunt absolut convins că te vei apleca asupra cel puțin uneia dintre aceste lucrări cel puțin o singură dată, poate pentru inspirație dramatică. Este minunat că aceste lucrări sunt incluse în programul Festivalului!

Întotdeauna mi-am dorit să te întreb, poate că și datorită faptului că Festivalul „Enescu” a facilitat să ne cunoaștem, cum percepi muzica lui Enescu, în special unica sa operă, Oedipe?

Opera Oedipe a fost pusă în scenă la Covent Garden cu aproximativ 3 ani în urmă. Este absolut fenomenală! Enescu este compozitorul care a reușit să abordeze un sentiment profund romantic, adăugând exact doza necesară a propriei sale electricități. Este un dramaturg înzestrat, ceea ce poate fi observat chiar și în muzica sa simfonică. Simți mereu că ceva urmează să se întâmple, că în spatele muzicii există un fir narativ. Nu este doar muzică. De asemenea, după cum am avut ocazia să ascultăm în repetiția de astăzi și vom avea ocazia să ascultăm în concertul de mâine seară, a știut cum să compună pentru voce. A înțeles vocea într-un mod aparte.

Am avut ocazia să discut cu Iain despre lucrarea sa, ciclul de lieduri The Hidden Place pentru soprană și orchestră, lucrare compusă pentru soprana Diana Damrau pe versurile mătușii tale, Christa. De asemenea, Iain mi-a mărturisit că cel de-al treilea lied, Autumn este preferatul tău. 

Diana Damrau: Da, Autumn este preferatul meu. Îl ador de când l-am ascultat pentru prima dată. Este toamna (autumn)! Iain știe cum să creeze atmosferă prin intermediul orchestrației, a schimbărilor subtile… și, astfel, devine teatru muzical. Asemenea muzicii programatice aș putea spune, pentru că Iain transpune textul și situația descrisă în acesta în muzica sa. Creează un alt univers, un mediu aparte pentru cuvinte, pentru personaj, pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lucrare. De asemenea, muzica sa este scrisă special pentru voce. Despre The Hidden Place, această lucrare este foarte aproape de sufletul meu, este specială. Versurile poemelor sunt compuse de verișoara mamei mele, pe care o consider mătușa mea, Christa. Ea locuiește în Anglia, a fost cântăreață la rândul său și a scris aceste versuri despre un loc ascuns dintr-un parc unde se întâlnea cu soțul său. Iain a „pictat” aceste poeme în contextul celor patru anotimpuri. Ador faptul că ele descriu imagini, cu cuvinte frumoase, dar sunt și sexy într-o anumită măsură. Este minunat. Atât de minunat! Și sunt despre mătușa mea. Și despre Jimmy, soțul ei. Despre familie. Și mă simt atașată de aceste lieduri care au parte, în sfârșit, de premiera absolută!

Publicul din România, și nu numai, te asociază cu rolul Reginei Nopții din singspiel-ul mozartian Die Zauberflöte, rol care te-a consacrat. Ulterior, am avut ocazia să te urmărim interpretând roluri precum Lucia (Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti) și Violetta (La Traviata de Giuseppe Verdi) pe cele mai mari scene ale lumii. Care este, însă, rolul de care te simți cel mai aproape?

Diana Damrau: O, Doamne… Asta este greu de spus. Nu știu care rol mi se potrivește cel mai bine, dar fiecare dintre acestea trei pe care le-ai menționat sunt foarte speciale pentru mine. Nimic nu este mai frumos pentru o soprană de coloratură decât să poată să interpreteze rolul unei mame și, totodată, al unui demon al răzbunării cu puteri magice cum este Regina Nopții – o provocare atât muzicală, cât și teatrală. Am tânjit să cânt acest rol. Încă de la grădiniță, de la vârsta de 4 ani îmi doream rolul mamei vitrege la serbare (râde). Niciodată nu mi-am dorit să fiu o prințesă. Cred că drama era deja acolo (râde), preconizând Regina. Cât despre Lucia di Lammermoor și scena nebuniei, felul în care vocea este utilizată pentru a ilustra această boală, asemenea unui instrument, utilizând extremele superioare ale vocii este impresionant. Dacă în ceea ce privește Regina Nopții doar atingi contra Fa-urile, în Lucia trebuie să pară că te joci cu Mi bemolul. Totul este încadrat într-o poveste, iar personajul este o adevărată inspirație pentru interpret pe întregul parcurs al acesteia. Este un rol care te atrage, ca soprană, la fel ca și Ophélie (Hamlet de Ambrois Thomas). Au atât de multe de descoperit! Nu sunt victime. Se luptă pentru viața lor, în ciuda circumstanțelor în care trăiesc. De asemenea, Violetta trăiește viața unui bărbat. În saloanele sale se perindă politicieni și oameni importanți ai vremii. Este responsabilă, este școlită, deși femeile din perioada aceea nu aveau acces la educație, nu s-a căsătorit niciodată, ci a folosit bărbații pentru a-și îndeplini dorințele. Este egoist, da, dar, ca și curtezană, ceea ce nu trebuie să fie confundat cu o prostituată, trebuie să poți să ghidezi și să inspiri acești bărbați. A obținut tot ce și-a dorit, în detrimentul dragostei, însă. Situația în care se află, boala, faptul că știe că urmează să moară… întreaga poveste a acestui personaj este atât de bogată. Consider această operă, libretul, muzica, vocalitatea care trece de la o soprană lirică la una dramatică combinația care face rolul Violettei unul dintre cele mai complexe existente. Se spune că ai nevoie de 3 soprane diferite pentru a-l cânta, dar eu cred că trebuie să adaptezi propria ta voce situației muzicale descrise de Verdi. Așadar, nu știu care dintre aceste roluri mi se potrivește cel mai bine, dar le iubesc pe toate la fel de mult!

Fără îndoială, ai remarcat multitudinea de fani din România, tineri cântăreți care te adoră, pe care îi inspiri să viseze și pentru care ești un model de urmat. Care ar fi sfatul tău pentru toți acești cântăreți la început de drum? Care crezi că este menirea unui cântăreț? Ce datorează acesta vocii sale, muzicii și, mai apoi, publicului?

Diana Damrau: Ei bine, datoria ta față de tine în calitate de cântăreț este să-ți găsești vocea. Propria ta voce. Nu încerca să copiezi pe nimeni. Găsește-ți vocea, ghidat de profesorul tău, Apoi, fii onest și umil în fața a ceea ce cânți. Noi nu suntem dive, zei sau zeițe aici, pe Pământ. Noi suntem unelte. Unelte menite să atingă suflete și să ofere frumos publicului. Să-i facem să viseze, să plângă, să iubească, să mediteze, să capete o nouă perspectivă asupra vieții lor, care să o facă pe aceasta din urmă mai bună. Muzica este aceea care atinge ceva în sufletului omului mai mult decât cuvintele. Prin intermediul vocii umane, alături de cuvinte, de poveștile pe care le spunem ne transpunem într-o altă dimensiune. Noi, muzicienii, avem ocazia să cântăm unele dintre cele mai frumoase lucrări pe care maeștrii ni le-au oferit. Avem o misiune dificilă, care presupune multă muncă pentru a oferi publicului cea mai bună variantă, cu ajutorului propriilor posibilități vocale. Această muncă nu se termină niciodată. Înveți și înveți și înveți! Este captivant, pentru că vocea se schimbă, corpul se schimbă, tu însuți te schimbi. Nu te simți mereu la fel, fiecare reprezentație este diferită. Trebuie să-i oferi atenție și să-ți iubești vocea, pentru că este singurul tău instrument. Nu-l poți schimba. Nu pot decide: „astăzi vreau să fiu o mezzosoprană dramatică!”. Vocea mea este așa cum este și vreau să ating potențialul său maxim. Cel mai bun sfat pe care aș putea să-l ofer tinerilor cântăreți este ca, în ciuda dificultăților, multitudinii de detalii cărora trebuie să le dăm atenție, pronunției, partiturii, tehnicii vocale, respirației, interpretării, a tuturor lucrurilor care necesită concentrare, să dea la o parte toate micile probleme care îi apasă, tracul de scenă și să fie optimiști și să se lase purtați de val, pentru că, după cum spunea dragul meu coleg Gerald Finley, „enjoy your singing, because if you don’t enjoy it, you can’t bring joy”. Publicul simte când ești speriat, plictisit sau că nu-ți pasă, iar această stare se va transmite. Este despre a oferi, nu despre a primi. Este dăruire. 

8

De vorbă cu Elena Moșuc

Una dintre acele întâlniri pe care le visezi, nu știi dacă se vor întâmpla, dar speri la ele de fiecare dată când asculți o înregistrare sau vizionezi un spectacol cu artistul respectiv. Pentru mine, din ce în ce mai multe astfel de întâlniri au loc și mă încarcă de energie pozitivă și mă motivează să aspir la mai mult de la mine ca să le urmez exemplul. Cred că de prezentări nu este nevoie, dar trebuie să precizez: o ador!

Născuta în România, la Iași, Elena Moșuc a studiat la Universitatea de Muzică George Enescu din orașul natal. A câștigat mai multe concursuri internaționale, cel mai important fiind ARD Wettbewerb, concursul televiziunilor germane în 1990, care i-a deschis drumul unei cariere internaționale, și i s-au decernat multe distincții și premii prestigioase. În 2005, Președintele României i-a acordat titlul de Ofițer al Artelor, înaltă recunoaștere a meritelor ei excepționale. În 2009 a obținut titlul de Doctor în muzică Summa cum laude la Universitatea de Muzică din București și a fost desemnată Femeia Anului 2009. În 2010 devine cetățean de onoare al orașului său natal Iași, în 2015 i se acordă OSCARUL românesc, Marele Premiu al Operelor Naționale din România, încununând astfel cariera sa internațională de excepție, iar în 2017 și în 2018 a fost nominalizată pentru renumitul și internaționalul OSCAR DELLA LIRICA.

Elena Moșuc a fost foarte atașată de Opera din Zürich, unde și-a demonstrat talentul și dăruirea pentru scenă în diverse roluri, majoritatea interpretate pe tot mapamondul, precum Regina Nopții (interpretat de 250 de ori), Konstanze, Donna Anna, Zerbinetta, Lucia, Linda di Chamounix, Elvira, Gilda, Violetta, Mimi, Musetta, Micaela, Maria Stuarda, Norma s.a. A fost invitată să cânte atât în întreaga Europă, pe cele mai faimoase scene internaționale (la Teatrul Scala din Milano, Viena, Opera Covent Garden din Londra, Teatrele Bastille, Opéra Comique, Palais Garnier și Champs-Elysées din Paris, Roma, Torino, Veneția, Palermo, München, Berlin, Hamburg, Bucuresti, Barcelona, Bilbao, Tel Aviv etc.) și în festivaluri de renume (Salzburg, Arena din Verona, Savonlinna în Finlanda, Torre del Lago – Italia), cât și în SUA (la Metropolitan Opera New York și Dallas), în Japonia, China, Taiwan și Coreea.

A lucrat cu mari dirijori, precum Sir Colin Davis, Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Fabio Luisi, Nello Santi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Philipp Jordan, Valéry Gergiev etc și cu regizori de marcă (Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Mario Martone, Graham Vick, Martin Kusej etc.) Este recunoscută ca una dintre cele mai versatile și expresive soprane ale epocii moderne.

Printre triumfurile recente se numără câteva debuturi considerate excepționale, care i-au îmbogățit repertoriul, precum Norma (Zürich, Lyon, Paris, Festivalul din Savonlinna), Marguerite (Faust) la Zürich, Hamburg si Budapesta, Liù (Turandot) la Zürich și la Festivalul puccinian de la Torre del Lago, Mimi ( Zürich, București), Medora (Il Corsaro) Zürich și Duisburg, Nedda ( Pagliacci ), Alice Ford ( Falstaff ), Luisa Miller ( Zürich, Napoli, Scala din Milano), Lucrezia Borgia, Maria Stuarda (Zürich și Berlin)Anna Bolena (concertant la Viena), Semiramide (Lyon, Paris) și Magda (La Rondine) în München. O mențiune specială merită debutul său la Scala din Milano cu rolul Violetta Valéry din La Traviata sub bagheta marelui maestru Lorin Maazel, urmat de Gilda (Rigoletto), tot la  La Scala, noua producție de Luisa Miller în care Elena a avut un succes personal ieșit din comun, Micaela în Carmen și Lucia di Lammermoor. Trebuie sa adăugăm ultimele succese cu Zerbinetta (Ariadne auf Naxos) la Zürich, Festivalul din Salzburg și Bastille din Paris, Lucia di Lammermoor la Barcelona, Palermo, Torino, Las Palma și Menorca, Lucrezia Borgia la Brüxelles și ABAO Bilbao, La Traviata în Malta și Atena. În 2017, punctele culminante ale aparițiilor sale pe scenele lirice internaționale au fost Maria Stuarda în Genova, spectacol considerat unul dintre cele mai bune din Europa, și senzaționalul succes cu dificilul rol Anna Bolena la Lisabona și Desdemona în Tokyo.

Pe langă spectacolele de operă și concerte, Elenei Moșuc îi place să experimenteze și alte genuri muzicale, precum Fado și Musical și este pasionată de muzica de film, realizând un superb CD, L’amore è poesia  la Abbey Road Studios cu Orchestra Simfonică din Londra, apărut în septembrie 2016 la casa de discuri Solo Musica/Sony, în care filmul și opera se îmbrățișează.

Discografia sa include 3 CD box – A Portrait și un CD Donizetti Heroines publicate de Sony Classical, înregistrarea în premieră mondială a Stabat Mater de Gualberto Brunetti, With Compliments (arii de Händel, acompaniată de Orchestra de Cameră din Zürich), înregistrarea integrală a operetei Schön ist die Welt („Lumea este frumoasă”) de Franz Léhar, obținând și premiul criticii muzicale germane pentru înregistrări, Simfonia a II-a de Mahler sub conducerea lui Valéry Gergiev, opera integrală La Rondine, apăruta în 2017 și ciclul de lieduri cu orchestră Tragédie d’amour, aparținând compozitorului elvețian Emile Jacques-Dalcroze, precum și numeroase DVD-uri cu producții de operă, cum sunt RigolettoFlautul FermecatAriadne auf NaxosLa Bohème și Lucia di Lammermoor.

O mențiune particulară merită interpretarea sa în filmul The Genius of Mozart (Geniul lui Mozart), realizat de BBC, și participarea artistei de doua ori la Gala FIFA, transmisă în direct în toată lumea, în peste 120 de țări. În aprilie 2018 va apărea noul său CD, Verdi Heroines la casa de discuri Solo Musica/Sony.

Mă bucur foarte mult că am ocazia să vă cunosc personal și vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați acceptat acest interviu! Ne bucurăm de fiecare dată când un astfel de artist se întoarce în patrie, fie și doar pentru un spectacol, iar absența dvs. de pe scena clujeană a fost destul de îndelungată. Cum vă simțiți când vă întoarceți în România? După cât timp ați revenit la Cluj și cum ați primit invitația?

Îmi place să mă întorc în România, dar nu se întâmplă prea des și nu cred că aș mai putea să mă acomodez aici, în primul rând, din cauză că nu se cântă repertoriul pe care îl abordez eu. În plus, eu m-am obișnuit să călătoresc foarte mult.

Am cântat la Cluj o singură dată un spectacol de Lucia di Lammermoor, iar acum mă întorc după 23 de ani de la acel moment în cel de-al doilea spectacol al meu de Il Trovatore de Giuseppe Verdi, titlu în care am debutat pe 28 martie, pe scena Operei din Belgrad, sub bagheta maestrului Dejan Savić. Cât despre felul în care am primit invitația… de fapt, eu m-am invitat (râde). Dorindu-mi foarte mult să debutez în rolul Leonorei, am propus acest lucru operelor din Belgrad și din Cluj și, astfel, mi-am făcut debutul în rol la Belgrad și voi cânta cel de-al doilea spectacol aici, la Cluj.

În această seară va avea, deci, loc cel de-al doilea spectacol de Il Trovatore al Elenei Moșuc, pe scena Operei din Cluj. Ce ne puteți spune despre echipa cu care veți urca pe scenă și despre colaborarea cu maestrul Adrian Morar?

Sunt foarte mulțumită de colectivul pe care l-am găsit la Cluj. Nivelul ansamblului acestui teatru a fost întotdeauna unul ridicat. Este a doua colaborare cu dirijorul Adrian Morar, prima având loc la aniversarea mea de acum 4 ani, de la București, cu La Traviata. Ne-am înțeles și atunci foarte bine, iar acum, fiind un rol nou, trebuie să ne oferim reciproc ceva mai multă atenție.

Pentru Călin Brătescu va fi debut în rolul Manrico. Alături de el am mai cântat La Traviata cu ceva ani în urmă. La debutul meu de la Belgrad, l-am avut alături, în rolul Contelui de Luna, pe baritonul Florin Estefan. Aceea a fost prima noastră colaborare, iar cea de a doua va avea loc duminică, pe scena clujeană. A ieșit un duet excepțional! Cânt pentru prima oară cu Andrada Roșu, după ce am cântat alături de tatăl ei Marea Misă în Do minor la București, în 1991. Am auzit că dânsul s-a stins și-mi pare foarte rău. Știu că era un profesor de canto foarte bun.

Repertoriul dvs. este unul foarte vast, care are ca centru belcantoul italian, dar iată, avem o surpriză! De ce Leonora?

Pentru că a venit timpul, vârsta și experiența necesare pentru Leonora. Este un rol pe care mi l-am dorit de mult timp și reprezintă un pas înainte în dezvoltarea mea artistică. După ce, foarte mult timp am cântat din repertoriul verdian roluri precum Gilda, Violetta, Luisa Miller, Medora, Alice Ford, îndrăznesc acum să pășesc spre un nou teritoriu. Leonora este un rol cu mai mult dramatism vocal. Poate că multă lume nu se așteaptă de la mine să cânt acest rol, dar eu îl consider un pas foarte binevenit, ca o întregire a repertoriului meu. Moda din ziua de astăzi este ca Leonora să fie cântată de o voce dramatică, dar nu asta este ceea ce Verdi și-a dorit de la acest rol. Pe vremea aceea, Leonora era interpretată de soprane care cântau Rosina, Adina, Gilda, Violetta… În afară de unele pasaje puțin mai dure, nu motivează nimic împământenirea acestei concepții despre acest rol, iar eu, interpretându-l în spectacolul de debut de la Belgrad, m-am simțit foarte bine.

Ați crescut cu muzică, muzică bisericească, datorită bunicilor dvs., după cum ați menționat într-un interviu precedent, dar când a avut loc întâlnirea cu muzica de operă și când ați știut că acesta este drumul pe care veți merge?

Fiind elevă la liceul pedagogic, ca viitor învățător, muzica era un pilon important în pregătirea mea și aveam o profesoară de muzică foarte severă, doamna Florica Bart, datorită căreia am învățat solfegiul adevărat. Chiar și după terminarea liceului, am continuat să studiez singură solfegiul la nivelul la care studiau studenții la conservator. Făceam, de asemenea, parte din corul liceului, iar una dintre colegele mele era solista acestuia, pentru că ea studia la Școala populară de arte. Conștientă de calitățile mele vocale și dorindu-mi foarte tare să fiu și eu solistă, la vârsta de 16 ani am început să urmez și eu cursurile Școlii populare de arte din Iaşi, unde prima mea profesoară de canto a fost doamna Mioara Cortez. Dânsa a fost prima persoană care a spus despre mine: „Fata asta o să ajungă mare!” (râde). Eram înnebunită după felul în care cânta și îmi plăcea atât de mult vocea ei caldă, puternică, expresivă încât plângeam când o auzeam la concerte sau la radio. M-a motivat să studiez. Mi-a fost profesoară timp de un an, iar în următorii patru, am studiat cu Silvia Tomovici. Mergeam la spectacolele de la Operă și de la Filarmonică, am început să-i cunosc pe soliști, pe instrumentiști și mă lăsau să intru prin spate, pentru că nu avem bani de bilet.

La vârsta aceea, visam, dar e foarte important să visezi. Tot ce visam pe atunci, s-a îndeplinit. Când am devenit învățătoare, visul bunicilor care m-au crescut, le povesteam colegelor mele: „Visez să cânt la Scala, la Metropolitan, la Paris, la Viena… cu Araiza, cu Hampson, cu Nucci”, iar ele râdeau la acel moment, dar apoi m-au admirat. Dacă vizualizezi și crezi în visul tău, acesta se îndeplinește. În aceea perioadă, dimineața lucram cu copiii, iar după-amiaza o dedicam studiului. De asemenea, cântam în corul a 2-3 biserici, învățând foarte multă muzică de la fiecare dintre dirijorii acestora. Duminica eram foarte ocupată (râde). Reiau acest obicei când vin în România, dar și în parohia noastră de la Zürich, unde am cântat chiar și la Înviere.

Momentul care v-a propulsat pe cele mai importante scene ale lumii, în lumina reflectoarelor a fost câștigarea Concursului de la München. Cum ați ajuns să participați și cu ce gânduri ați plecat spre acel concurs?

La Internationaler Musikwettbewerb der ARD München am ajuns tot din întâmplare, la sfatul unui flautist din orchestra Operei. În primăvara anului 1990 m-a întrebat de ce nu merg la un concurs internațional, pentru că până la acel moment participasem doar la „Cântarea României” și la Concursul ”George Enescu” de la Botoșani, care l-a avut ca președinte al juriului pe David Ohenesian, unde am luat locul II, premiul I nefiind acordat. Astfel am aflat despre concursul de la München. La acel moment nu îndeplineam toate cerințele de înscriere; dintre cele patru roluri la alegere cerute, știam doar două, Regina Nopții și Traviata, iar celelalte două, Mimi și Donna Anna, le-am învățat până la concurs. Dintre cei 115 concurenți, eram singura fără studii superioare de specialitate. Participasem doar ca să am experiența unui astfel de concurs, fără nicio speranță de a lua vreun premiu. În prima etapă am cântat trei arii: aria Reginei Nopţii din Flautul fermecat de Mozart, aria mare din La Traviata de Verdi şi aria Magdei din opera La Rondine de Puccini. Am cântat foarte relaxată deoarece ştiam că acolo nu mă cunoaşte nimeni şi, oricum, nu eram acolo pentru a câştiga, ci pentru a acumula experienţa unui concurs internaţional. După ultima etapă, juriul ne-a chemat pe toţi finaliştii într-o sală. Premiile au fost acordate începând de la ultimul. Ruxandra Donose a luat premiul al II-lea. Când mi s-a anunţat numele pentru premiul I, am crezut că nu aud bine. Surpriza a fost să aflu mai târziu că, după încheierea concursului, membri ai juriului declarau în interviuri apărute în presă: „A fost evident cine va lua premiul întâi încă din prima etapă”. A fost un concurs foarte greu, a cărui finală a avut loc la Herkulessaal der Residenz din München și care mi-a deschis foarte multe porți.

A avut tânăra Elena Moșuc modele, cântăreți pe care îi asculta? 

În perioada în care eram învățătoare, mi-am cumpărat un pick-up și, de fiecare dată când luam salariul, îmi cumpăram un nou disc. Aveam discuri cu soliști români, precum Lucia Stănescu, Eugenia Moldoveanu, Spiess, interpretând arii. Opere integrale nu prea se găseau. Aveam doar Turandot, Cavalleria… „Am furat” câte ceva de la toţi cei de la care eu am considerat că am ce învăţa… Ascult multe înregistrări din perioada de aur a operei, multe soprane şi nu numai soprane. Am învăţat foarte mult singură, studiindu-mi rolurile în care am debutat, ascultând multă muzică. Şi asta pentru că nu am vrut sa fiu niciodată dependentă de vreun profesor. De asemenea, pregătindu-mă pentru concursul de la München, Internationaler Musikwettbewerb der ARD München, pentru care trebuia să învăț șase arii din perioade stilistice diferite și patru roluri integrale, mergeam la biblioteca de la Conservatorul George Enescu și scriam de mână liniile melodice și textul. Am caiete întregi de muzică în care am scris roluri și arii și așa le-am învățat. Nu aveam partituri.

Ați început cu Regina Nopții, ați interpretat toate eroinele importante ale lui Bellini și Donizetti, dar și unele eroine verdiene, iar acum ne-ați surprins cu Leonora. Să detaliem puțin evoluția dvs., din punct de vedere repertorial, pe parcursul carierei. Unde se simte vocea dvs. cel mai bine și cu ce ne veți surprinde în continuare?

Am început cu Mozart, despre care se zice că este un repertoriu pe care cântăreții trebuie să-l abordeze la începutul carierei, deși este foarte greu. Consider că opera mozartiană necesită o tehnică desăvârșită. Eu am debutat cu Regina Nopții după 10 ani de studiu vocal, primul spectacol a avut loc la Iași, iar cel de-al doilea, la München, și am ajuns să interpretez acest rol de aproximativ 250 de ori. Nu mai cânt Regina Nopții de câțiva ani, dar nu pentru că nu aș mai putea, ci pentru că nu mai este compatibil cu repertoriul meu actual. Nu este vorba despre contra Fa. Am în continuare contra Fa și îl cânt în finalul primului act din I Puritani și în finalul duetului Lucia-Edgardo, foarte bine motivat atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere dramaturgic. Soțul meu îmi spune că abia acum am și vârsta care să facă acest rol mai credibil (râde), deși eu nu am fost niciodată o soprană de coloratură pură. Am avut întotdeauna și dramatism și o rotunjime în voce.

De asemenea, am renunțat la Gilda (Rigoletto), pentru că sunt atât de multe fete tinere care sunt mult mai potrivite pentru acest rol, și la Zerbinetta (Ariadne auf Naxos).

În martie 1991, am dat o audiţie la Opera din Viena, condusă atunci de Ioan Holender, audiţie hotărâtoare pentru cariera mea artistică, pentru că la acea audiţie era prezent regizorul Grischa Asagaroff, care urma să înceapă activitatea ca director artistic al Operei din Zürich, în luna septembrie a aceluiași an, alături de Alexander Pereira. Ştia aveau nevoie de o soprană de coloratură și, la 15 minute după audiţia de la Staatsoper din Viena, am luat un taxi şi am făcut audiţie pentru Pereira, la Konzerthaus. Pe loc mi-a oferit un contract pe trei ani ca membru în ansamblul Operei din Zürich, unde am cântat timp de 22 de ani. Acolo l-am cunoscut pe soțul meu, care este avocat, dar cânta din plăcere, colaborator în corul Operei din Zürich.

Pereira m-a „crescut”, oferindu-mi roluri din ce în ce mai complexe. Am avut în fiecare an debuturi, de cele mai multe ori în roluri principale. Am avut și două debuturi într-o lună: în februarie 2003, Luisa Miller și I Puritani. Ultimul meu debut în „era” Pereira de la Zürich a fost în Norma (2011), iar apoi, am debutat în Nedda și Alice Ford. Așadar, am început cu Regina Nopții, Gilda, Lucia și am ajuns încet, încet la Norma. Am avut norocul său alternez cu Gruberova, de la care am învățat foarte multe ascultând-o.

Cel mai bine mă simt în belcanto, deși este repertoriul cel mai dificil. Cu Puccini mă odihnesc (râde). Belcanto și Verdi, în asta constă repertoriul meu la această oră.

Sunt la vârsta la care pot să abordez și roluri ce conțin mai mult dramatism, iar experiența îmi permite să-mi îmbogățesc astfel repertoriul, fără să renunț la rolurile prin care am trecut deja. Anul viitor mă voi întoarce la I Puritani, de exemplu, pentru că vreau să mă mențin din punct de vedere tehnic. Iar toate rolurile mai dramatice pe care le-am abordat pe parcursul carierei m-au ajutat să-mi formez centrul vocii, pentru a ajunge la repertoriul pe care doresc să-l abordez de acum încolo. Și poate, în câțiva ani, voi aborda Elisabetta (Don Carlo), Simone Boccanegra, Ernani, Adriana Lecouvreur, dar eu nu vreau să forțez vocea. Voi cânta în continuare cu vocea mea, pe tehnică. De asemenea, mi-ar plăcea să am ocazia să realizez și scenic La Rondine (Puccini), pe care am înregistrat-o, pentru că este un rol lejer, dar frumos.

Anul viitor va aduce o surpriză despre care nu pot să vorbesc încă, din păcate. Este vorba despre un rol, destul de dramatic, la care nimeni nu se așteaptă, dar pe care l-au cântat și soprane cu același repertoriu ca al meu. Nu pot să spun nici unde voi debuta în acest rol, dar este prin apropiere.

Aveți o carieră fulminantă, plină de evenimente marcante, importante și, sunt sigură, de neuitat. Care ar fi, pentru dvs., cele mai semnificative dintre acestea?

Un moment pe care nu-l voi putea uita niciodată este prima zi când am cântat cu orchestră. Eram învățătoare, dar cei de la Filarmonică mă cunoșteau și m-au invitat în turneu la Bacău. Aveam foarte mari emoții la prima repetiție, dar eram, în același timp, în al nouălea cer.

Un alt moment special este debutul meu în Teatro alla Scala, în anul 2007, unde am interpretat rolul Violettei, sub bagheta marelui Lorin Maazel. Am avut multe spectacole de neuitat, dar în primul act al acestuia nu realizăm ce se întâmplă, unde mă aflu. Parcă pluteam, era un vis. Abia în actul doi am realizat că mă aflu pe scena Teatrului alla Scala.

În anul 2000 am mers, alături de maestra mea, la un spectacol la Arena din Verona. Când am intrat în Arenă și am văzut cât este de mare, i-am spus „Maestra, eu aici nu vreau să cânt niciodată!” (râde), iar un an mai târziu, în 2001, am debutat acolo Rigoletto și La Traviata, pentru care am primit premiul pentru Cel mai bun debut la Arena di Verona.

Momentele deosebite sunt și cele în care publicul este foarte cald. Îmi aduc aminte de un spectacol de Lucia, după care am fost aplaudată timp de jumătate de oră. Tehnicienii demontau decorurile, dar publicul nu voia să plece acasă.

După o carieră de aproape 30 de ani, vocea dvs. este la fel de proaspătă ca la început, dar, cu siguranță, mai bogată. Care este secretul longevității vocale?

Am știut de la început că doar o tehnică vocală solidă poate garanta succesul şi longevitatea în cariera de cântăreţ. Am avut norocul să mă nasc cu un instinct foarte bun al tehnicii respirației, iar respirația este baza cântului. Aceasta este concluzia la care am ajuns în urma anilor petrecuți pe scenă. Încă de la începutul studiului meu, mi-am dorit să-mi construiesc o bază tehnică temeinică, pentru că eram conștientă că rolurile pe care doream să le interpretez nu pot fi abordate fără să fiu foarte bine pregătită din acest punct de vedere. Am avut și la Iași maeștri buni de canto, printre care Adriana Severin, o excelentă soprană, dar, având în vedere că am urmat cursurile de zi ale Conservatorului din Iași doar timp de un an, printre călătoriile Iași-München, unde în 1990-91 cântam Regina Nopții, pot spune că adevărata mea pregătire a avut loc la Zürich, unde m-am stabilit în septembrie 1991. Acolo am avut ocazia să studiez și să lucrez cu cei mai mari dirijori, cu parteneri de scenă-staruri al scenei lirice, cu regizori și corepetitori excepționali. Corepetitorii sunt foarte importanți în formarea unui artist. Nu știu care este, în conservatoarele din România, rolul corepetitorului, dar cei de la Zürich m-au ajutat foarte mult în interpretare. Cât despre tehnică, am avut ocazia să cunosc o maestră de canto la Milano, Mildela D’Amico, cu care lucrez începând cu anul 1996 și care a fost colegă cu Renata Scotto la clasa de canto a renumitei profesoare de canto Liopard. Încă merg să studiez cu ea, atunci când timpul îmi permite, și o invit adesea la spectacolele mele. La Zürich studiez frecvent cu maestrul Ion Buzea. El spune că tehnica se învață atât înainte de pensie, cât și după pensie (râde). Așadar, tehnica poate fi perfecționată continuu, în primul rând, din cauza schimbărilor firești biologice. Lucia mea de acum 20 de ani nu este aceeași cu Lucia mea de acum, pentru că deja suntem două persoane diferite din foarte multe puncte de vedere. Noi, cântăreții, avem permanent nevoie de un control extern. Deși îmi înregistrez repetițiile și le ascult cu atenție, atunci când studiez, prefer să mă asculte și altcineva.

Vreau să cânt cât de mult pot, pentru că știu că Dumnezeu m-a creat ca să aduc bucurie celor din jurul meu.

În fiecare rol pe care îl interpretați se vede profunda cunoaștere a acestuia, atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere dramaturgic. Ce înseamnă pentru dvs. a învăța un rol și care sunt pașii pe care îi urmați?

Înainte de a învăța un rol, trebuie să ne documentăm în legătură cu toți parametri acestuia, să cunoaştem conţinutul întregii opere, să înţelegem personajele și să decidem dacă ni se potrivește. Abia apoi începem lucrul vocal și scenic. Fiecare sunt are importanța sa și trebuie studiat în amănunt, la sânge, de preferat sub îndrumarea cuiva care îți cunoaște vocea și îți poate da sfaturi, atât tehnice, cât și interpretative. Lucrând astfel timp de patru-șase săptămâni, alături de dirijor și regizor, intri din ce în ce mai mult, în fiecare zi, în personaj. Când lucrez la un rol nou, acesta devine o prioritate în gândirea mea, fie că sunt pe stradă sau la supermarket încerc să mă pun în situațiile în care se află personajul și încerc să-l conturez prin prisma personalității mele, fără să imit alte interpretări. Chiar și în ceea ce privește rolurile pe care le-am mai cântat de 100-200 de ori încerc să aduc de fiecare dată ceva nou. Trebuie să evităm rutina, să nu ne plafonăm și să fim întotdeauna pregătiți pentru un rol nou.

Eu absolvit liceul pedagogic, unul dintre cele mai exigente din Iași, și am profesat timp de 7 ani ca învățătoare, timp în care am dat de trei ori admitere la Conservatorul din Iași, fiind admisă a patra oară, în 1990. Mă bucur că s-a întâmplat așa! Datorită profesorilor severi de la liceu, m-am disciplinat și am deprins o bază pedagogică foarte bună. Acest lucru m-a ajutat foarte mult în cântat, pentru că eu știu exact cum să învăț fiecare rol. De asemenea, am susținut cu succes și masterclass-uri în Japonia. Sunt foarte mulți cântăreți buni care nu știu, însă, să predea.

Care sunt planurile dvs. în continuarea acestei stagiuni?

Imediat după spectacolul de la Cluj, voi fi la Verona, la Teatro Filarmonico, pentru Anna Bolena – un rol pe care îl iubesc din tot sufletul și pe care îl consider mai dificil decât Leonora. Chiar și Norma, pe care am interpretat-o în februarie la Muscat, este mai accesibilă decât Anna Bolena. Apoi, Lucia di Lammermoor la Genova. Așadar, un tur de forță – Leonora, Anna Bolena și Lucia (râde).  În iunie, am un recital foarte frumos, dar foarte dificil, la Zürich, cu lieduri franceze și românești în prima parte, unde voi cânta ciclul 7 Chansons de Clément Marot de George Enescu, dar și multe alte lieduri de Chausson, Debussy, Fauré și compozitori români,  iar în cea de a doua parte, arii de Verdi, pentru a-mi promova noul album care urmează să fie lansat pe 27 aprilie.

Așadar, după Eroinele lui Donizetti, vor apărea și cele ale lui Verdi pe un CD semnat Elena Moșuc. Ne puteți spune ce va conține, mai exact, acest nou album?

Verdi Heroines, care va conține arii de Verdi… arii la care nimeni nu se așteaptă (râde), ale eroinelor verdiene pe care poate le voi interpreta în viitor: aria din Don Carlos, Foscari, Aroldo, Attila, Vespri Siciliani, o arie care nu se prea cântă din Macbeth, o cabalettă de coloratură, ambele arii din La Traviata și am încheiat cu Messa da Requiem, Libera me. Sper să placă!

Pe lângă operă, ați abordat o paletă largă de genuri, cu același succes. Mai au loc fado, musicalul și muzica de film în viața Elenei Moșuc, în acest moment?

Acum 4 ani, am făcut un concert foarte special, Operfado, alături de cântărețul de fado Gonçalo Salgueiro. Am vrut să cânt cu el, pentru că este singurul cântăreț din Portugalia care cântă elegant. Este pasionat de operă și acest lucru influențează sesizabil felul în care cântă fado. Am dus acest concert pentru prima dată la Iași, iar apoi la Sibiu, București… Conținea o combinație între fado, operă și musical, pe care aș relua-o dacă aș dispune de resursele necesare, prima dintre acestea fiind timpul.

De curând, am creat un concept personal de concert, pe care sper să am cât de repede ocazia să-l concretizez pe scenă. Concertul se numește RESONANCE și este structurat în două părți care se completează. Prima parte este cea „dark”, cu piese melancolice, arii de operă și piese fado orchestrate special pentru mine, iar în cea de a doua apare „lumina”, cu mai multă voioșie și bucurie exprimate prin intercalarea de operă și piese pop, compuse de Marius Dragomir și orchestrate pentru orchestră simfonică. În ambele părți va apărea chitara clasică la care va cânta Bogdan Mihăilescu. În finalul concertului am introdus Canzonetta pentru soprană și orchestră de Flavio Motalla, cel mai bun exemplu de mixtură între operă și muzică de film à la Hollywood. Consider că un astfel de concert ar putea să adune public divers și se pretează mai mult pentru festivaluri și evenimente în aer liber.

Mi-a plăcut întotdeauna să experimentez, să fac ceva nou. Nu aș putea să cânt tot timpul aceleași roluri. De aceea, în fiecare an trebuie să am cel puțin un debut de rol și un debut într-un nou teatru.

Care sunt „condițiile” pe care trebuie să le îndeplinească și cum arată rutina zilnică a unui cântăreț de operă de succes?

Ca solist de operă, în primul rând, trebuie să fii conștient că ai o responsabilitate în fața publicului, chiar dacă rolul tău constă într-o singură frază. Chiar și aceea trebuie cântată bine! Trebuie să studiezi foarte mult, să citești cărțile care au servit drept inspirație operelor pe care urmează să le interpretezi, să ai o disciplină și un stil de viață echilibrat, pentru că instrumentul nostru nu este format doar din cele două corzi vocale, ci din tot corpul. Așadar, trebuie să fim odihniți, să știm ce și când ne face bine să mâncăm, să facem și ceva sport… Dacă vrei să faci o carieră din asta, trebuie să fii pregătit din toate punctele de vedere. În muzică, noi interpreţii suntem o parte a procesului de creaţie. Acesta nu se opreşte în partitură, ci se continuă pe scenă, la fiecare concert sau spectacol!

Ceea ce ajută mult vocea, este somnul. Așadar, în ziua spectacolului stau foarte mult în pat, până în jurul prânzului. De asemenea, sunt foarte atentă cu ceea ce mănânc, dar și când mănânc și evit anumite alimente care nu-mi fac bine, pe care le-am descoperit de-a lungul timpului. Am avut mult timp probleme cu aciditatea până să-mi dau seama care este dieta favorabilă mie.

Sunteți una dintre puținii cântăreți de operă care-și teoretizează experiența scenică, sau o parte din această, sub forma unei lucrări de doctorat, fără intenția clară de a se așeza la catedra Conservatorului. Cum ați luat decizia de a scrie această lucrare și cum ați ales subiectul, Tema nebuniei în opera italiană din prima jumătate a secolului al XIX-lea?

Nici eu nu m-am gândit la posibilitatea de a scrie un doctorat, dar, fiind prietenă cu mezzosoprana Mihaela Agache, soția profesorului Dan Voiculescu, care era și îndrumător de doctorat, acesta mi-a insuflat această idee, sub considerentul că nu se știe niciodată când îmi voi dori să îmbrățișez o carieră pedagogică, la nivel universitar. Inițial, voiam să aleg alt subiect, dar, ținând cont că am abordat atâtea titluri în care eroina este într-o situație psihică ușor deplasată (râde), am avut într-o noapte o sclipire și am zis „Asta e: nebunia!”. Ceea ce am vrut să demonstrez pe parcursul acestei teze de doctorat este felul în care bolile psihice de care suferă personajele respective pot fi ilustrate cu ajutorul muzicii și mijloacelor acesteia. În acest sens, am avut norocul ca în producțiile pe care le-am realizat să am ocazia să discut cu diverși regizori cu percepții diferite asupra situației prezentate de libret și, astfel, am învățat foarte multe lucruri care se regăsesc în teza mea de doctorat, dar și în felul în care am ajuns să interpretez personajele respective. De exemplu, Lucia mea preferată a fost cea de la Bruxelles, în regia lui Guy Joosten, în care eroina nu este, de fapt, nebună, ci doar se preface. Am vorbit și despre acest concept regizoral în teză.

Foarte multe lucruri s-au schimbat cu trecerea timpului în ceea ce privește demersul unui tânăr în construirea unei cariere în domeniul operei. Ce părere aveți despre felul în care tinerele generații privesc această meserie/vocație și ce i-ați sfătui?

Majoritatea cântăreților tineri sunt foarte siguri pe ei și se consideră capabili de a deveni autodidacți imediat după ce termină conservatorul. Sunt „staruri”, nu acceptă sfaturi și vor să ajungă cât de repede la Metropolitan și, din păcate, ajung. Încep să cânte pe la 20 de ani și sunt nevoiți să se oprească la scurt timp, pentru că impresarii nu au niciun interes de a crea cariere longevive. Asta este moda în ziua de astăzi! A început de aproximativ 10-15 ani, dar s-a intensificat în ultima perioadă.

La începutul carierei mele, dacă primeam sfaturi le mulțumeam celor care mi le oferă, dar astăzi, dacă faci o observație unui coleg mai tânăr, acesta se supără. Am cântat, în urmă cu doi ani, La Traviata cu un tenor foarte tânăr, în jur de 24 de ani, care nu a acceptat niciun fel de sfat. Ba mai mult, i-a spus agentului meu că nu mai vrea să cânte cu mine. De atunci, eu nu mai dau sfaturi, decât dacă mi se cere. Consider că dacă vrei să evoluezi, trebuie să accepți sfaturi și critici. Nu suntem și nu vom fi niciodată perfecți, dar trebuie să rămânem deschiși ca să putem face acest lucru.

Am avut momente în care chiar și jurnalismul critic m-a ajutat. Deși la prima vedere a unei critici negative mă supăram, citind cu atenție am devenit mai obiectivă și am învățat foarte multe lucruri. La început, citeam mai mult decât acum ceea ce se scria despre prestațiile mele.

Scopul meu nu a fost, de la început, să ajung la Teatro alla Scala sau la MET. Eu îmi doream să mă pun la punct din punct de vedere tehnic. La 26 de ani, când mi-am început cariera, am dat și eu, din curiozitate, o audiție la Scala, deși știam că nu era momentul potrivit. Am ajuns la La Scala după 17 ani de carieră, iar la Metropolitan, după 20. În ziua de astăzi, lucrurile se întâmplă invers. Cei tineri sunt în primul cast, iar cei cu experiență, în cel de-al doilea.

Sfatul meu pentru tinerele generații este să-și găsească un maestru de canto bun, ceea ce este foarte greu în ziua de astăzi, și să asculte foarte multe înregistrări, să-și formeze urechea ca să reușească să discearnă care dintre acestea merită într-adevăr atenția lor. Un alt lucru important este înțelegerea faptului că repertoriul trebuie construit încet, în limitele posibilităților fiecărei etapă din carieră, fără a forța vocea.

Pare că ați cucerit tot ce putea fi cucerit, din perspectiva unei soliste de operă. Este ceva la care mai visați?

Visul meu este să am propria mea orchestră, să nu mai depind de niciun agent și să am echipa mea cu care să călătoresc în toată lumea.4

De vorbă cu Luiza Fatyol

Interviurile din colecția Jurnalului de Soprană au luat o pauză cam mare, recunosc, dar revin în forță cu cel puțin trei materiale (don’t wanna jinx it) în luna aprilie, iar primul dintre ele este aici, de față și a fost realizat în luna ianuarie, atunci când am avut ocazia și privilegiul să asist la Rigoletto în concert, la Sala Radio din București, cu George Petean în rolul principal, Luiza Fatyol, protagonista acestui interviu, ca Gilda, Cosmin Ifrim (Ducele), Cristina Damian (Maddalene) și Petru Burcă (Sparafucile), sub bagheta dirijorului David Crescenzi. Am scris despre acest evenimente într-o postare pe Facebook, dar acest interviu este adevărata realizare a mea din acea perioadă. 

Fără falsă politețe și „însiropare” a textului, menționez că mi-am dorit mult un interviu cu Luiza. De fapt, mi-am dorit s-o cunosc personal, pentru că a răspuns afirmativ tuturor micilor mele proiecte blog-related și m-a impresionat umanitatea, simplitatea și firescul din comportamentul ei. Niciun fel de sopranism (you know what I mean😅) în ea, dar atât de multă energie pozitivă! Ca să vă convingeți, vă doresc lectură plăcută!

Mulțumesc încă o dată, dragă Luiza, pentru toată amabilitatea, cu scuzele de rigoare pentru întârzierea postării, dar… mai bine mai târziu!😁

Soprana Luiza Fatyol s-a născut în anul 1987 în Satu Mare, într-o familie de muzicieni. La vârsta de 5 ani începe să studieze vioara îndrumată de tatăl ei, violonistul Rudolf Fatyol. La vârsta de 17 ani trece însă la studiul cântului clasic. Devine studenta Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, secția Canto, la clasa prof. dr. Ana Rusu. Debutul operistic și-l face în anul 2009 pe scena Opere Maghiare din Cluj Napoca în rolul Carolinei din opera Căsătoria secretă de Domenico Cimarosa.

Participă la numeroase concursuri de canto naționale și internaționale, numărându-se mereu printre premianți. Amintim aici premiul 1 la Concursul Liedului Românesc – Brașov în anul 2008 și premiul 3 la Concursul Internațional de Canto „Hariclea Darclee“ în anul 2009.

Susține concerte atât în țara (București, Brașov, Sinaia, Cluj Napoca, Oradea, Satu Mare), cât și în străinătate (Italia, Franța, Olanda, Elveția, Germania).Între anii 2011 si 2014 este membra Studioului de Opera Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf/Duisburg. În acești ani participă la Masterclassuri susținute de către personalități din lumea operei, precum Linda Watson, Dame Ann Murrey, Helen Donath, Deborah Polaski, David Cyrus și Sir Thomas Allen.

Începând cu anul 2014, Luiza Fatyol devine solista Operei Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf/Duisburg, având bucuria de a interpreta roluri precum Susanna (Nunta lui Figaro), Zerlina (Don Giovanni), Adina (Elixirul Dragostei), Norina (Don Paquale), Micaela (Carmen), Gilda (Rigoletto), Lauretta (Gianni Schicchi), Nedda (Pagliacci), Violetta Valery (La Traviata),  Donna Elvira (Don Giovanni), Juliette (Romeo et Juliette). Este invitata în numeroase ocazii pentru a susține spectacole în diferite teatre din Germania precum „Komische Oper” Berlin, Theater Dortmund, Aalto Musiktheater Essen, Oper Köln, Landestheater Detmold.

Dragă Luiza, bine ai revenit în România și mulțumesc frumos pentru că ai acceptat invitația mea! Mă bucur foarte tare că am ocazia să te ascult și să conversăm și față în față. Am fost surprinsă plăcut de repetiția de ieri și de persoana minunată pe care am găsit-o în spatele artistului Luiza Fatyol. După cât timp te revedem pe scenele din țară și ce ne poți spune despre evenimentul care va avea loc pe 12 ianuarie la Sala Radio din București?

Cu mare drag! Nu am cântat în România de 6 ani, mai exact din momentul în care am primit contractul cu studioul de operă de la Düsseldorf. M-a surprins această invitație, deși știam că Ghiță Petean este, de o perioadă, prezent în fiecare an la Sala Radio, într-o operă în concert. M-a întrebat la un moment dat ce aș dori să cântăm împreună, iar eu i-am răspuns „ce ai vrea tu să cântăm”, iar el a ales Rigoletto. Sinceră să fiu, Gilda nu este unul dintre rolurile mele preferate sau unul dintre rolurile care îmi vin „mănușă”, dar m-a bucurat invitația și am acceptat. Mi s-a spus că poate am puțin prea multă vocea pentru Gilda (râde), dar nu consider acest lucru, pentru că doar aria acestui rol se încadrează într-o zonă de coloratură, iar restul rolului solicită mai mult.

Am alături o distribuție de excepție! Rar mai găsești un tenor care cântă Duca în felul în care o face Cosmin Ifrim. Cristina Damian este, de asemenea, minunată. Pe lângă niște artiști minunați, îmi sunt toți prieteni! Aceste întâlniri pe care le organizează Ghiță, cu ajutorul lui Răzvan Suma, au loc între prieteni, iar la repetiții ne simțim bine, ne distrăm, ne relaxăm și nu există răutăți sau antipatii.

Și clujenii sunt foarte norocoși, pentru că, după Rigoletto la București, în luna februarie, vor avea ocazia să te asculte la Opera Națională din Cluj-Napoca.

Da, voi fi prezentă și la Opera din Cluj în luna februarie, unde voi interpreta Adina în premiera de Elisir d’amore, într-o distribuție la fel de specială. La debutul meu în rolul Adina, rol în care mă simt foarte bine, pe care pot să-l cânt la orice oră și în orice condiții, l-am avut ca Nemorino pe tenorul Ștefan Pop, iar la această reîntoarcere îl voi avea alături tot pe el, dar și pe Bogdan Baciu (Belcore) și Zoltan Nagy (Dulcamara). Abia aștept să petrec o săptămână în Cluj (râde)! O să fie foarte distractiv!

După aceste două reîntoarceri acasă, cum arată în continuare această stagiune pentru tine?

După Rigoletto, mă voi întoarce acasă, la Düsseldorf, pentru a-mi face debutul de casă în Norina (Don Pasquale), în producția lui Rolando Vilazzon, și voi avea 3 reprezentații, pe 20 și 27 ianuarie și 3 februarie. După Elisir-ul de la Cluj, următorul moment important este debutul în Nedda (Paiațe) la Düsseldorf. Acesta este un rol pe care mi l-am dorit, îmi vine bine și abia aștept! Cam despre asta este vorba în această stagiune…

Povestește-mi cum a decurs și când a avut loc prima ta întâlnire cu muzica de operă și cum ai decis să urmezi acest drum.

Eu am studiat de mică vioară, pian. Am fost o instrumentistă convinsă, dar nu mi-a plăcut să studiez. Și, deși aveam o grămadă de CD-uri cu Callas, ascultam Whitney Huston, Queen… Când studiam la vioară și cântam fals, tata, iar apoi profesorul de la liceu mă sfătuiau să intonez vocal linia melodică și am ajuns la concluzia că nu reușeam să cânt la instrument cum trebuie pentru că nu-mi plăcea. Într-un final am decis să dau la Canto, iar acela a fost și momentul în care am ascultat pentru prima dată un CD cu arii în interpretarea Angelei Gheorghiu. Mi s-a părut fenomenal felul în care dânsa transmite atât de multă emoție și am acest sentiment de fiecare dată când ascult acel CD! Am mers la admitere cu un repertoriu de o dificultate ceva mai redusă decât cel al celorlalte candidate, ceea ce m-a făcut să am puține emoții, dar, fiind instrumentistă la bază, solfegiul la prima vedere și dicteul nu mi-au pus niciun fel de problemă. Cred că am pornit bine pe acest drum. Am avut îndrumători buni, de la doamna Niculina Mirea și până la doamna Carmen Gurban, pe care o ador. În timpul facultății a venit audiția la Düsseldorf, iar la doar o oră după audiție mi s-a pus contractul în față. În același an, de la Cluj au mai plecat și Bogdan Baciu, Ovidiu Purcel și Attila Fodre. Trei băieți și eu (râde). Bineînțeles că ei s-au mutat împreună, iar eu a trebuit să-mi caut chirie singură. Primul an a fost ca un duș rece, pentru că nu vorbeam limba, repetițiile erau solicitante și așteptările foarte mari. Între timp m-am căsătorit cu un trompetist român pe care l-am cunoscut în Germania și acum, după 6 ani, numesc Düsseldorf „acasă”.

Așadar, se poate spune că Angela Gheorghiu a fost una dintre primele persoanele care ți-au influențat decizia și decursul drumul tău. Care sunt celelalte persoane „responsabile” într-un fel sau altul de ceea ce este Luiza Fatyol astăzi?

Da, pe Angela Gheorghiu am avut privilegiul s-o și cunosc și s-o reîntâlnesc cu diferite ocazii. În ciuda părerilor împărțite despre dânsa, în ceea ce mă privește a fost întotdeauna foarte amabilă și păstrăm legătura prin e-mailuri. Este minunată!

Începuturile mele, însă, au fost la Satu-Mare, cu doamna Claudia Popdan, care m-a inițiat în vocalize și-mi dădea câteva sfaturi, iar tehnica în sine mi-a fost predată de doamna Niculina Mirea. În timpul Academiei de Muzică m-am îndreptat către doamna Carmen Gurban, pentru că am simțit că dânsa poate să-mi dea soluțiile de care aveam nevoie. Nu pot să spun că am fost o voce nativă, dar nu mi-am pus niciodată prea multe probleme în ceea ce privește tehnica.

De altfel, la fiecare întâlnire cu un partener de scenă nou, regizor sau dirijor, am foarte multe de învățat. L-am menționat mai devreme pe Hampson, care este o legendă și o prezență de lord. Când am cântat împreună, am avut o sigură repetiție, dar eu am ascultat toate înregistrările sale și a cântat exact cum mă așteptam. În timpul concertului, l-am privit, mi-am adus aminte de producția de La Traviata în care a cântat cu Anna Netrebko și Rolando Villazon și am simțit un fior. Îmi venea să plâng, dar a trebuit să mă adun și să continui să cânt. Foarte emoționant!

Un alt partener excepțional de scenă este „tatăl” meu, Ghiță Petean, pe care îl cunosc de foarte mult timp și l-am văzut în foarte multe spectacole. Îl admir și-l respect pentru că este atât de simplu, uman, sincer și bun. Trecând peste vocea excepțională, transmite o emoție pe care n-o găsești la mulți. Cântând împreună, colaborăm și nu concurăm, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, pentru că noi, cântăreții, suntem foarte egoiști.

Cântând mult, la un moment dat, devii autodidact și începi să-ți cunoști limitele și posibilitățile. La ora actuală, am încredere în foarte puține persoane atunci când vine vorba despre voce, iar acestea sunt pianistul cu care lucrez, care mă ajută enorm, Flavius, soțul meu, care este instrumentist, și directorul muzical de la Düsseldorf, britanicul Steven Harrison.

Vocea ta îți oferă foarte multe posibilități, din punct de vedere repertorial. Cum ai evoluat din această perspectivă din timpul facultății și până astăzi și unde îți dorești să ajungi?

În timpul facultății, repertoriul meu se învârtea sfera Adinei (Elixirul dragostei), Norinei (Don Pasquale), Musettei (La Boheme) și am cântat, o dată, chiar și Elvira (I Puritani). La masterat, am cântat cea de a doua arie a lui Mimi (La Boheme) și toată comisia mi-a spus că aceea este, de fapt, vocea mea, repertoriul pe care trebuie să merg. Nu am ascultat în totalitate sfatul lor, dar am început să cochetez cu ideea. Având un timbru mai întunecat, se poate confunda cu faptul că sunt dramatică sau spinto sau… cine știe. Poate că astăzi, aș cânta Mimi la unul dintre teatrele din țară, pentru că orchestrele nu sunt la fel de numeroase ca cele din străinătate, iar teatrele sunt mai mici. Întotdeauna a trebuit să am răbdare cu vocea mea, să văd în ce parte vrea să mă ducă…

Nu vreau să sune ca un clișeu, dar cred că lucrurile, în viața mea, s-au întâmplat după ce eu le-am anticipat. De exemplu, înainte de a debuta în Gilda, am fost la un spectacol de Rigoletto și mă gândeam „ce rol frumos! Oare aș putea să-l cânt?”, iar după un an a venit propunerea. În ceea ce privește Nedda, am avut ocazia să asist la o audiție unde o soprană cânta Micaela și Nedda. ”Ce arie frumoasă”, mă gândeam…, iar la două luni de la acel moment, mi s-a oferit și acest rol. În luna octombrie voi debuta în La Traviata, iar, în ceea ce privește acest rol, este vorba, cumva, de cerințele teatrului. Acum doi ani am fost rugată să când aria din actul I într-o gală, iar eu am refuzat, dar într-un final m-am ambiționat și am cântat-o. După acel moment, l-am avut la Düsseldorf, ca invitat într-o gală, pe Thomas Hampson, alături de care am cântat duetul Violetta-Germont. A fost un moment extraordinar pentru mine și o experiență greu de descris în cuvinte! S-a întâmpla chiar cu o zi înainte ca eu să împlinesc 30 de ani – cel mai frumos cadou pe care l-am primit! Mi-am dorit acest rol, pentru că, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai complexe, nu doar din punct de vedere vocal, dar, mai ales, dramaturgic, și mă simt foarte bine interpretându-l. Vocal, pentru Traviata ai nevoie de două voci. Unii spun că ar trebui trei, dar eu zic că sunt de ajuns două (râde). Prima arie este despre flexibilitate, ceea ce, slavă Domnului, nu este o problemă pentru mine, iar restul partiturii este ideal pentru felul în care s-a așezat vocea mea. Are întindere, registru mediu, multă orchestră și multă emoție, ceea ce nu-mi pune niciun fel de problemă. Mi-ar plăcea ca la un moment dat să cânt Fiordiigi (Cosi fan tutte), rol care mi s-a și oferit, dar pe care, la acel moment, din cauza programului, nu am putut să-l accept. Am cântat ariile, sunt superbe, iar opera este foarte lungă… aproximativ 4 ore. Dacă am ajuns să vorbim despre Mozart, trebuie să menționez că îmi place foarte mult Susanna (Nunta lui Figaro), în ciuda faptului că toată lumea spune că ar trebui să cânt Contesa, și am cântat Zerlina (Don Giovanni) și urmează să debutez în Donna Elvira anul viitor. De asemenea, voi debuta în Romeo și Julieta de Gounod, alături de Ovidiu Purcel. Abia aștept! Este un rol lung, complex, dramatic… Cu toate acestea, încă nu am găsit „rolul vieții mele”, cel pe care majoritatea cântăreților îl visează de la începutul carierei și cu care se identifică. Cred că mai trebuie să aștept pentru a cânta rolurile în care să mă simt „acasă”. Din punct de vedere vocal, Nedda și Violetta sunt, cu siguranță, pentru mine.

Privind de-a lungul carierei tale, care consideri că sunt „secretele” unui drum bun în cariera unui cântăreț de operă?

Este foarte greu să-ți răspund în două-trei cuvinte, pentru că sunt foarte multe de spus. Cred că, în primul rând, trebuie să fii disciplinat, să ai răbdare cu tine, să faci pașii corecți la momentul potrivit, pentru că, fără răbdare, ajungem să devenim frustrați și răutăcioși. De asemenea, se subînțelege că este nevoie de foarte multă muncă și mult respect pentru această meserie. În momentul de față, pentru mine contează mult mai mult emoția pe care o transmit decât sunetul tehnic, o acută perfectă. Trebuie să știi foarte bine ce vrei, ce poți și ce nu poți. Iar la finalul fiecărui spectacol, trebuie să mergi acasă încărcat de emoție.

Ai plecat din țară încă de la începuturile carierei tale și, după cum ai menționat mai devreme, nu ai avut ocazia să te întorci până acum pe scenele noastre. Te-ai gândit vreodată ca la un moment dat să te întorci în România de tot sau să te stabilești în altă țară decât Germania?

Nu m-aș întoarce în țară, pentru că nu cred că aș putea să mă (re)adaptez stilului de viață și de lucru de aici. Contractul meu de la Düsseldorf este până în 2019, iar apoi, nu știu încă ce se va întâmpla, dar nu-mi fac niciun fel de probleme, pentru că ce e al meu, e pus de-o parte. Dincolo de carieră, pentru mine viața personală este foarte importantă. Nu-mi doresc să merg să cânt, să fac bani și să stau singură în hotel. Am crescut într-o familie unită, în care tata era mereu în turneu și-și dorea să vină acasă. M-a ajutat Dumnezeu să întâlnesc un om excepțional cu care să mă căsătoresc și cu care îmi doresc, într-un viitor apropiat, un copil, iar acestea sunt niște puncte importante pentru mine, ca Luiza, ca femeie, ulterior artistă.

Având în vedere faptul că opera reprezintă vocația și cariera ta, mai are muzica clasică loc în viața ta, în timpul tău liber?

În timpul liber, nu ascult operă sau muzică clasică. Crescând în familie de muzicieni, am fost de mică la Filarmonică, știu concertele de vioară pe de rost, iar acum, de când am soț trompetist, și pe cele de trompetă (râde). Acum 5 ani, preferam să ies în oraș în timpul liber. Acum prefer să vizionez un film acasă. Vârsta (râde).

Dacă ai putea să-ți dai un sfat ție, celei din timpul facultății sau de la începuturile carierei, care ar fi acela?

Pe Luiza de la începutul carierei aș sfătui-o să riște mai multe. Nu regret nimic din ce am făcut, pentru că cred că totul se întâmplă cu un scop, dar am fost și sunt foarte atentă și grijulie cu mine. De asemenea, i-aș mai spune să aibă mai multă încredere în ea, problemă pe care o am și acum. Mă subestimez teribil.7

De vorbă cu Lilla Lee

Am auzit câte ceva despre ea atunci când a fost invitată pentru prima dată în România, mai exact la Opera din Iași, pentru o reprezentație de Tosca. A fost prima Tosca asiatică pe care am văzut-o și ascultat-o vreodată și am fost fascinată. Cu puțin timp în urmă, s-a întors în România, de această dată la București, ca Abigaille în Nabucco al lui Verdi, iar acum, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca. Putem spune că noi suntem cei cu adevărat privilegiați, pentru că avem ocazia să o ascultăm pe „adevărata Turandot”, așa cum se auto-intitulează cea cu care am avut onoarea de a sta de vorbă, și… nu o pot contrazice. Curiozitatea și cuvintele de laudă pe care le-am auzit m-au împins să mă infiltrez la repetiții și, spre norocul meu, am ajuns chiar în momentul în care aria In questa reggia începea. Breathless, speechless… HUUUGE VOICE! Vă invit diseară la operă să vă convingeți, iar până atunci, lectură plăcută! Ladies and gentlemen, Turandooot! Oh, sorry… LILLA LEE! 

Soprana Lilla Lee este originară din Coreea din Sud, însă a absolut studiile universitare pe teritoriul european, la Conservatorio di Musica „Giuseppe Verdi” din Milano, Conservatorio „Guido Cantelli” din Novara, la Școala de operă din cadrul Academiei „Arturo Toscanini” din Parma și la Instituto Superiore di Studi Musicali „O. Vecchi – A. Tonelli” din Mondena, cu Raina Kabaivanska. S-a bucurat, de asemenea, de îndrumarea lui Bonaldo Giaiotti și a lui Ernesto Veronelli.

A obținut premii la numeroase competiții internaționale: Premiul I și Premiul Publicuui la Internation Opera Competition „Giovanni Marinelli – Aureliano Pertile”, Premiul al II-lea în cadrul Concursului Internațional de canto „Spiros Argiris” de la Sarzana, Premiul I la Concursul Internațional „Iris Adami Corradentti” din Padova etc.

După debutul în rolul Turandot (Turandot, Giacomo Puccini) la OperaLombardia (2008, în cadrul AsLiCo – Associazione Lirica Concertistica Italiana), Lilla Lee a interpretat roluri importante pe scenele unor mari teatre de operă precum Teatro La Fenice din Veneția, Arena di Verona, Teatro Grande di Brescia, Teatro Fraschini (Pavia), Teatro Sociale (Como), Teatr Wielki Opera Narodowa (Teatrul Mare din Varșovia), Teatrul Antic al Operei de Stat din Plovdiv (Bulgaria), Opera de Stat din Ankara, Opera Națională București, Seoul Art Center, Cankarjev Dom din Ljubljana etc.

Pe parcursul anului 2017, Lilla Lee a avut apariții în rolurilor Tosca (Tosca, Giacomo Puccini) la Teatro Filarmonico din Verona, Abigaille (Nabucco, Giuseppe Verdi) și Aida (Aida, Giuseppe Verdi) la Opera Națională București și Turandot pe scena Teatrului Antic al Teatrului de Stat din Plovdiv (Bulgaria).

Bine ați revenit în România! Știu că ați cântat la București, Iași, iar acum suntem onorați să vă ascultăm la Cluj. Este prima dată când cântați la Opera Națională Română din Cluj? Cum vă simțit aici, alături de această echipă de pe scenă și din spatele acesteia? Nu vă voi întreba cum vă simțiți în acest rol, pentru că răspunsul este evident. 

Bungăsit! Da, am fost invitată la Iași anul trecut, cu rolul Tosca, iar apoi, anul acesta, la București pentru Abigaille. Este prima mea colaborare cu Opera din Cluj și mă simt foarte bine aici, mă simt apreciată. Colegii mei de scenă sunt foarte calzi și prietenoși, ca o familie. Într-adevăr, Turandot este rolul meu preferat. Simt că sunt adevărata Turandot (râde). Am debutat cu acest rol, a fost primul meu rol ca soprană și cred că începutul carierei își pune amprenta foarte puternic asupra oricărui artist. Mă simt extrem de bine în acest rol, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere teatral.

Care sunt rolurile care l-ar urma, din aceste puncte de vedere, dacă ar fi să facem un top 5?

Mă simt, de asemenea, foarte bine în Manon Lescaut (Puccini), Maddalena din Andrea Chénier de Giordano. dar și în Un ballo in maschera (Giuseppe Verdi) și, mai ales, în Lady Macbeth. Însă, libretul acestei opere este foarte, foarte dramatic și copleșitor pentru mine. Am avut șansa de a interpreta acest rol, dar voi mai aștepta puțin timp pentru a începe să îl cânt în mod regulat.

Cum v-ați descoperit talentul muzical, vocea? Care au fost primii dvs. pași către scena de operă și cine sunt oamenii care v-au influențat marcant cariera?

Când eram mică, urmăream la TV concursuri de talente pentru copii și voiam să particip și eu. Mama mea nu mi-a permis acest lucru, pentru că ea considera că este prea mult pentru o fetiță atât de mică să facă cunoștință cu faimă, să se simtă divă. Ea a dorit ca eu să cresc, să am discernământul alegerii de a merge sau nu pe acest drum. Primele mele lecții de canto au început în școala gimnazială. Am cântat de foarte multe ori în biserici catolice din Coreea, în mise, și tot mai multă lume îmi remarca talentul, iar eu mă simțeam foarte bine pe scenă. Astfel, mama mea a trebuit să accepte faptul că acesta este vocația mea. Am continuat lecțiile de canto în perioada liceului, iar apoi, am fost admisă la universitate în Coreea, dar am întrerupt studiile în cel de-al treilea an, pentru a mă muta în Milano, Italia, unde am absolvit Conservatorul. Până la acel moment mi se spusese că sunt mezzosoprană și mă simțeam mezzosoprană. După finalizarea studiilor universitare, l-am întâlnit pe marele bas Bonaldo Giaiotti, cel care mi-a spus „Nu, tu ești soprană!”. Ne-am cam certat (râde), dar pe parcursul celor doi ani în care am studiat sub îndrumarea sa, am început să-l cred (râde)! Din fericire, nu am apucat să cânt roluri mari ca mezzosoprană, pentru că eram foarte tânără, ceea ce a fost un noroc pentru mine, deoarece mi-ar fi fost mult mai greu să schimb macazul.

Cât despre cei care sunt responsabili pentru ceea ce eu sunt, din punct de vedere artistic, astăzi, aceștia sunt: în primul rând, maestrul Bonaldo Giaiotti, care mi-a deschis ochii către ceea ce vocea mea este, de fapt, și anume nu mezzosoprană, ci soprană. În al doilea rând, maestra Raina Kabaivanska, cu care am lucrat pentru Manon Lescaut la Teatro La Fenice, dar și maestrului Ernesto Veronelli, care m-a ajutat să-mi îmbunătățesc tehnica vocală, astfel încât, chiar și atunci când răcesc sau am probleme de sănătate să pot urca pe scenă. De asemenea, el mă încurajează și-mi dă foarte multă energie pozitivă. Îmi spune întotdeauna: „Nu te da bătută, Lilla! Poți trece și peste asta. Ai fost născută pentru a cânta și pentru a-ți valorifica darul primit de la Dumnezeu. Crezi în tine și în talentul tău!”. Tehnica vocală este foarte importantă. Cu o tehnică vocală temeinică, poți să rezolvi orice problemă, poți să faci parte din orice producție, indiferent de regie sau de cerințele dirijorilor și, în special, poți să te dezvolți. Astfel, cu fiecare arie, cu fiecare duet, te încălzești și poți cânta mai mult și mai mult în continuare – cu o tehnică vocală bună, nu ai limite!

Aveți o fiică de aproape 6 ani. Cum percepe ea și soțul dvs. faptul că sunteți cântăreață de operă? Își dorește să vă calce pe urme? Cum reușiti să împăcați partea familială cu cea profesională?

Este foarte dificil să le împac pe cele două – cariera și familia -, dar eu îmi decid prioritățile. Soțul meu adoră operă, iar fiicei mele deja îi place foarte tare să cânte și face parte din corul de copii al operei. A participat chiar și la câteva producții de Turandot. Mă admiră foarte tare și poate că-mi va urma pașii, deși este o meserie foarte dificilă. O voi lăsa pe ea să decidă.

Care sunt planurile dvs pentru continuarea stagiunii acesteia, în ceea ce privește angajamentele viitoare? Urmărind parcursul dvs. artistic, pare că vă simțiți mult mai bine pe scenele din Europa, unde a început și s-a dezvoltat cariera dvs. Este aici publicul mai cald decât cel din Asia? 

Sper că mă voi întoarce și în România, dar, până atunci, voi colabora cu Opera din Dubai pentru Aida, cu Opera din Varșovia, voi avea câteva angajamente și în Coreea. Sunt în discuții pentru sezonul de vară de la Torre del Lago și aștept confirmarea. Publicul este la fel de cald, atât în Europa, cât și în Coreea, dar mă simt mult mai bine în Europa. Spiritul meu este foarte libertin, încă de mică. Iubesc țara mea, dar nu simt că fac parte din acea cultură. Aici, în Europa, am avut șansa de face parte din produțiile unor teatre importante, precum cel din Veneția, Verona… Cu siguranță în Italia este cel mai avizat public de operă, pentru că acolo a luat naștere acest gen. Am avut întotdeauna recenzii bune acolo, dar publicul din estul Europei mă apreciază mult mai mult. Publicul italian este foarte critic și foarte încrezut (râde).

O întrebare pe care o pun tuturor artiștilor ajunși la o anumită maturitate a carierei este: ce sfaturi ați da acum, după ce ați acumulat experiența scenei, tinerilor care fac primii pași către vocația de artist liric?

În primul rând, trebuie să crezi în Dumnezeu! Drumul unui artist este foarte dificil. Există foarte multă invidie, mulți care te vor critica, care vor pune presiune asupra ta și vor dori să-ți ghideze pașii. Doar Dumnezeu poate decide ce se va întâmpla cu viața ta. În al doilea rând, trebuie să conștientizezi talentul tău, darul pe care l-ai primit și să ai încredere în acesta. Nu renunța pentru nimeni și nimic! Bineînțeles, fiecare dintre noi are un profesor care îi dă sfaturi și pot fi folositoare, dar noi trebuie să luăm propriile decizii. De exemplu, Caruso, care provenea dintr-o familie săracă, avea doar sprijinul mamei sale, care era menajeră. Aceasta a descoperit pasiunea fiului său pentru operă și l-a îndrumat către un profesor de canto. Primul său profesor i-a spus că el nu va face carieră, că are o voce prea mică pentru a cânta operă și că oricum statutul său social nu-i va permite să facă performanță în acest domeniu. Pasiunea lui Caruso a fost, din fericire, mai mare decât importanța pe care a dat-o cuvintelor dezcurajatoare ale profesorului său. El a început să învețe să cânte în biserica, nu s-a dat bătut și a devenit o legendă. Nu te da niciodată bătut –  este foarte important! Lasă-te ghidat de pasiunea ta pentru scenă și, pas cu pas, vei ajunge unde-ți dorești! Am văzut foarte mulți cântăreți care, fără date naturale excepționale, au ajuns să fie foarte buni prin muncă, răbdare și perseverență.

Și eu sunt într-o permanentă învățare. Mă sfătuiesc cu maestrul meu, îi trimit în permanență înregistrări sau îi cânt vocalize prin telefon, uneori chiar din camere de hotel (râde). El mă ascultă și-mi spune ce se mai poate îmbunătăți. Relaxarea este și ea necesară pentru voce, dar studiul trebuie făcut cel puțin de două ori pe săptămână.1

De vorbă cu Adela Zaharia

Tânăra soprană Adela a studiat cântul liric și pianul la Academia de Muzică „Gheorghe Dima„ din Cluj, debutând în timpul studiilor, în anul 2010, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca în rolul Gildei (Rigoletto de Giuseppe Verdi), urmat de Norina (Don Pasquale de Gaetano Donizetti), Musetta (La Boheme de Giacomo Puccini) și Micaëla (Carmen de Georges Bizet). Imediat după absolvirea masteratului, și-a continuat pregătirea in cadrul studiului de operă de la Komische Oper Berlin (2012-2014), unde a avut ocazia de a interpreta rolurile Musetta și Micaëla, dar și Helena (A Midsummer Night’s Dream de Benjamin Britten), Pamina (Die Zauberflöte de Wolfgang Amadeus Mozart) și altele.

A devenit o invitată permanentă a Komische Oper Berlin (2014) și, începând cu stagiunea 2015/16, este invitată să se alăture ansamblului de la Deutsche Oper am Rhein (Düsseldorf), unde a debutat în rolurile Constanze (Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart), Lucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti), Donna Anna (Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart). A continuat colaborarea cu Komische Oper cu un turneu cu opera Die Zauberflöte în regia lui Barrie Kosky și debutând în rolul Prințesei Elsbeth din opereta Fantasio de Offenbach. Die Zauberflöte a dus-o pe scene importante, precum Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Balshoi Teatre din Moscova, Edinburgh International Festival, Shanghai Grand Theater.

Din repertoriul vocal-simfonic, a abordat titlurile Carmina Burana de Carl Orff, Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, Mesia de G. F. Haendel, Matthäus Passion de J.S.Bach, Ein Deutches Requiem de J. Brahms, Requiem de W. A. Mozart, Lobgesang de F. Mendelssohn, Das Paradies und die Peri de R. Schumann (Peri).

De asemenea, a câștigat Marele Premiu în cadrul Concursului Internațional „Haricleea Darclée” în 2012.

Cele mai importante debuturi pe care soprana le va avea în următoarea perioadă sunt cele în rolurile Elisabetta (Roberto Devereux de Donizetti) la Opera din Frankfurt, Gilda (Rigoletto de G. Verdi ) și Violetta Valery (La Traviata  de G.Verdi ) la Deutsche Oper am Rhein din Düsseldorf.

Dragă Adela, sincere felicitări încă o dată pentru felul în care te-ai prezentat în toate etapele concursului Operalia și, mai ales, pentru premiile câștigate! Ai fost o revelație pentru toți cei care au urmărit parcursul acestei ediții și nu m-am îndoit nicio secundă, încă din semifinală, că vei fi pe primul loc. Probabil că ai fost asaltată de propuneri pentru interviuri și îți mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta invitația mea. Combinația dintre un artist de cel mai înalt nivel și un om cu un caracter atât de frumos este rar întâlnită și de apreciat! 

Când a apărut dragostea pentru operă? Când a fost momentul în care ți-ai găsit chemarea, când ai știut că acesta este drumul tău și de ce Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca?

Nu pot să spun că eu mi-am găsit chemarea. Cred că ea m-a descoperit pe mine. În liceu, eram la secția Pedagogie și mă pregăteam intens la teoria muzicii, solfegiu și dicteu ca să dau admitere la Muzicologie, la facultate. Studiam și canto, dar secundar, și cântam des ca și solistă alături de corul liceului. În clasa a 12-a am ajuns la clasa de canto a Mihaelei Ișpan, care a adus cu ea entuziasmul profesorului tânăr, a cântărețului proaspăt ieșit de pe băncile facultății, și o tehnică vocală extraordinară. Ea mi-a oferit o nouă perspectivă, mi-a stârnit interesul. În acel an am participat și la Olimpiada de canto – deși nu studiam la secția canto-clasic, iar juriul prezidat de soprana Mariana Nicolesco mi-a acordatul Premiul I. Atunci a fost primul moment în care m-am întrebat la modul serios dacă nu cumva acesta e drumul meu. Astfel, în clasa a XII-a m-am răzgândit și am dat admitere la Canto clasic la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Am ales Clujul pentru că voiam să studiez cu tenorul Marius Budoiu. Îl auzisem des cântând la Filarmonica din Arad și eram foarte impresionată de el ca și cântăreț, ca și artist complet care se afla, atât de evident, la alt nivel, lucru vizibil de la primul pas pe care îl făcea pe scenă. De asemenea, Mihaela Ișpan mi-a recomandat același lucru: să dau admitere la Cluj și să studiez cu Marius Budoiu.

Care sunt oamenii care ți-au îndrumat pașii până la scenă, până la debut?

Eu sunt cântărețul care are în permanență nevoie de profesor. Nu sunt genul căruia i-a dat Dumnezeu vocea și totul merge uns mai departe. Nu. Eu am avut foarte mult de învățat și am mereu nevoie să mă perfecționez, să descopăr câte ceva nou și probabil din acest motiv am avut mai mulți profesori. În timpul liceului făceam ore particulare cu un alt absolvent de Cluj – Willy Rudolf, am continuat în cadrul liceului cu Mihaela Ișpan, iar la Conservator am început studiile la clasa Ramonei Eremia. În această perioadă, am avut parte și de îndrumarea prețioasă a doamnei Niculina Mirea. Am continuat studiile universitare la clasa Marius Vlad Budoiu, unde am și absolvit studiile. Așadar, în România am studiat pe rând cu un bas-bariton, o mezzosoprană, o soprană și un tenor – și pot să spun că această diversitate mi-a folosit foarte mult, deoarece fiecare tip de voce și cântăreț are o abordare și o perspectivă ușor diferită asupra pedagogiei cântului. Cu siguranță, Marius este cea mai pregnantă prezență – am învățata enorm de la el, nu doar tehnică vocală, cât și stilistică, artă scenică, etică profesională. E un artist și un profesor complet. A fost alături de mine și de restul studenților săi trup și suflet și va fi mereu un model pentru noi. Pe lângă tot ce ne-a învățat, și-a sacrificat timpul și energia, a organizat și a investit financiar în concerte și producții de operă concepute și regizate de el, care aveau ca scop unic să ne ajute pe noi să căpătăm experiență scenică. În afară de spectacolul de licență, când am avut ocazia să cânt Gilda pe scena Operei din Cluj, toate celelalte roluri debutate pe scena Operei i le datorez lui. Și nici nu știu dacă i-am spus vreodată cât de mult au contat aceste spectacole – pe lângă că am învățat și m-am dezvoltat extraordinar de mult, faptul că aveam acele spectacole în CV a fost un atu important în obținerea primului meu contract la studioul de operă al Komische Oper Berlin și în rolurile care mi-au fost încredințate acolo. Tot în perioada în care am studiat cu Marius am avut marele noroc să o am ca și corepetitoare pe Codruța Ghenceanu, care la rândul ei a investit foarte mult în pregătirea mea. Alături de ea am început să înțeleg cum se trece la următorul nivel de cânt, de interpretare, de la studentul mega stresat de tehnică și emoții la un tânăr interpret care să arate ceva promițător și să aibă ceva interesant de spus pe scenă. A petrecut lângă mine ore nenumărate, ajutându-mă să caut subtilitățile muzicii, interpretări interesante, mi-a împrumutat din energia ei  muzicală și nu numai, în timp ce – pe nesimțite – mă ajuta să pun cărămidă cu cărămidă la încrederea în forțele proprii și în viitor.  Trebuie sa recunosc că cei mai frumoși și mai importanți ani au fost cei alături de ea și de Marius.

După ce am plecat la Berlin, faptul că făceam parte dintr-un studio de operă însemna continuarea studiilor mele, pentru că despre asta este vorba în studiourile de operă prin definiție. În perioada respectivă am participat la multe masterclassuri și am lucrat cu câțiva oameni despre care pot să spun că mi-au oferit o nouă perspectivă asupra unor lucruri, mi-au atras atenția asupra unor aspecte la care nu mă gândisem până la acel moment sau despre care nu știam cum trebuie să fie – și mă refer de la tehnică vocală până la prezență scenică sau plănuirea în perspectivă a repertoriului și carierei. Iar în continuare îmi pregătesc fiecare debut cu un vocal coach, lucrez mult în particular cu diverși pianiști și pregătesc fiecare eveniment important alături de o ureche experimentată, căreia îi ofer toată încredere în a mă ghida către cel mai bun rezultat posibil.

După câțiva ani buni de carieră de mare succes în Germania, anul acesta ai hotărât că este momentul să participi la unul dintre cele mai prestigioase concursuri de gen din lume. Cum ai luat această decizie?

Bineînțeles, cunoșteam concursul Operalia, am urmărit unele ediții, știam cum se desfășoară lucrurile, iar anul acesta mi-am spus că poate ar fi momentul să încerc. Feedback-ul ultimelor două stagiuni a fost foarte bun pentru mine, iar acest lucru m-a făcut să mă simt pregătită să particip. Consider că sunt într-un moment în dezvoltarea mea în care, dacă până acum m-am dedicat exclusiv pregătirii tehnice, studiului repertorial, acum pot în sfârșit să privesc și în alte direcții în paralel.

Ai cântat în fața lui Placido Domingo și a unui juriu de cel mai înalt nivel internațional, ai concurat cu unii dintre cei mai buni artiști lirici ai acestei generații și ai fost numărul unu. Au fost emoțiile scenei Operalia mai mari decât cele obișnuite? 

Da, normal, pentru că în juriu au fost unii dintre cei mai importanți manageri de teatre din lume, care sunt obișnuiți cu un anumit nivel, cu anumiți cântăreți și, în al doilea rând, pentru că am fost în preajma unei personalități ca Placido Domingo și pentru că am avut ocazia de a lucra cu el. A fost un efort uriaș să îmi controlez emoțiile, atât pe scenă, cât și în repetiții. De asemenea, atenția media care este oferită concursului poate fi copleșitoare. De exemplu, semifinala a fost urmărită prin live streaming pe Facebook de peste 200 000 de oameni. Finala nu a fost la fel de ușor de contorizat, pentru că este difuzată atât online, cât și pe Medici TV, dar dacă semifinala a avut un asemenea impact… Așadar, a fost o provocare pentru nervii mei să cânt și să dau randament maxim, fiind conștientă de toate acestea, știind cât poate fi de important pentru cariera mea acest moment. Au fost și foarte mulți oameni din România care îmi scriau mesaje de încurajare. Îmi spuneau că sunt alături de mine și că SIGUR voi câștiga, iar acest lucru, pe lângă că a fost foarte drăguț și neașteptat, a pus și un plus de presiune, de responsabilitate asupra mea.

Cum te-ai pregătit pentru Concursul Operalia? Pe ce criterii ți-ai ales repertoriul pentru acesta? 

Pregătirea a fost foarte intensă. Cu vreo două luni înainte, viața mea a început să fie doar despre Operalia – nu doar pregătirea repertoriului, ci și organizarea prezenței mele acolo în cele mai mici detalii. Am avut în această perioadă și 3 spectacole, pe care, spre rușinea mea, le-am pus pe plan secund, pentru că repertoriul pentru Concurs și dorința de a face o figură bună acolo deveniseră prioritatare. Iar în ultima lună, timp de două săptămâni am lucrat zilnic cel puțin câte o oră și jumătate, alături de pianist și vocal coach și ultimele două săptămâni doar alături de pianist până în ziua în care am plecat către Astana. Fie cântam întreg repertoriul pentru a-mi antrena rezistența și a observa cum reacționează vocea mea în diferite situații și combinații de arii, fie lucram la detalii. Am fost conștientă de faptul că nu puteam să las să mă ia nimic prin surprindere și a fost cel mai inteligent lucru pe care l-am putut face.

Pentru Operalia, fiecare participant este liber să-și aleagă repertoriul. Există cele două categorii: operă și zarzuela, singura cerință fiind alegerea a patru arii de operă diferite, respectiv a două zarzuele, dacă se optează și pentru această categorie. Din acest punct de vedere, este un concurs permisiv, pentru că alte concursuri impun repertoriul. Alegerea ariilor, în cazul meu, a fost o etapă foarte importantă. Mi-a dat foarte multă bătaie de cap și, până în ziua limită de înscriere, nu știam ce voi cânta. Este un factor foarte important. Mulți au avut de pierdut din această cauză și voiam, cel puțin din acest punct de vedere, să nu mi se poată reproșa nimic. Am dorit neapărat să cânt o arie de Mozart și puteam să aleg între Donna Anna și Konstanze. Am ales Konstanze, pentru că aveam pe lista de concurs alte arii în limba italiană și doream să arăt că pot cânta și roluri în limba germană. Pe același principiu am ales și o arie franceză, iar belcanto era o alegere evidentă, fiind repertoriul cu care mă prezint cel mai bine la ora actuală. Am dorit să am diversitate în repertoriu, ca să se vadă cum mă descurc în diferite etape stilistice, personaje, limbi stăine etc. Din acest motiv am ales să particip și la categoria Zarzuela. Eram conștientă că va arăta o altă latură a mea pe care ariile de operă nu ar fi putut s-o evidențieze și știam că va fi un atu, va arăta că sunt un artist care poate face mai mult decât clasica operă. Două treimi din repertoriu a fost învățat special pentru Operalia, în lunile dinaintea concursului, tocmai pentru că am ales să ma prezint cu unele dintre cele mai spectaculoase arii. Astfel, aria lui Ophélie și cea din Puritanii au fost noi pentru mine. Puteam sa aleg, în loc, Je veux vivre” și valsul Musettei – de exemplu, pe care le aveam deja în repertoriu, dar sunt 100% convinsă că nu ar fi avut același impact.

Te așteptai la acest imens succes?

Cu siguranță nu mă așteptam să câștig! În primul rând, eu am o tendință de a mă subestima (personal, consider că e mult mai sănătos decât opusul…) și, în al doilea rând, mă aștept întotdeauna la ce e mai rău, ca să nu mă ia prin surprindere nimic, iar dacă lucrurile ies bine, cu atât mai bine! Scopul meu a fost exclusiv să mă prezint acolo cât de bine pot, pentru că am considerat această experiență ca fiind cea mai importantă audiție din viața mea, pentru 10-11 teatre foarte importante. Voiam să cânt la cel mai bun nivel de care sunt capabilă, să fac o impresie bună juriului și, în plan secundar, îmi doream să ajung în etapele difuzate, fiindcă asta oferă vizibilitate. Avem nevoie să fim auziți cât mai des, să ne facem cunoscuți unui public numeros și să fim auziți și de oamenii importanți din domeniu. Cât timp am fost acolo, nu i-am ascultat pe ceilalți concurenți. De obicei nu-i ascult pe alții și prefer să mă concentrez exclusiv pe ce am eu de făcut. Iar din această cauză, nu știam unde mă situez reportat la nivelul competiției. Pentru mine, de fiecare dată când se anunțau rezultatele de la o etapă la următoarea, era o reală surpriză plăcută. Așa că pot să spun că am trăit experiența la maxim! Și din același motiv a venit și reacția mea la anunțarea premiului I. A fost un moment atât de copleșitor, prea frumos ca să fie adevărat… Așa că acum am ca amintire o gramadă de poze în care plâng și arăt groaznic. (râde)

Astăzi ai cântat și ne-ai încântat cu un moment în cadrul unuia dintre concertele cu tematica Muzica secolului XXI al Festivalului Internațional „George Enescu”. Dă-mi câteva detalii despre scena pe care ai interpretat-o și despre cum a primit publicul muzica contemporană.

Lucrarea lui Iain Bell, A Harlot’s Progress, a fost comisionată de Theater an der Wien. El avea 31 de ani când a compus opera, care a avut premiera mondială în 2013, cu Diana Damrau. Iain Bell a compus foarte mult pentru Diana Damrau, cicluri de lieduri, concerte, au o colaborare foarte apropiată și el scrie, de asemenea, pentru multe alte nume importante din lumea operei. Cântăreții, în general, îi îndrăgesc compozițiile. Opera este bazată pe o serie de gravuri apărute în aceeași perioadă cu cele care l-au inspirat pe Stravinski în compoziția operei The Rake’s Progress. Nu sunt sigură cine a scris libretul, dar l-am citit în întregime și  are un limbaj foarte colorat, lasă o impresie foarte puternică. Este vorba despre o tânără naivă din Marea Britanie care pleacă de la țară și ajunge în Londra secolului al XVIII-lea, în speranța de a găsi acolo o viață mai bună. O matroană află despre sosirea tinerei la Londra și se hotărăște să pună mâna pe ea. O așteaptă și, din momentul în care coboară din trăsură, îi spune că este verișoara sa îndepărtată din Londra și o invită să locuiască în casa ei. Nu după mult timp o vinde primului venit și, astfel, eroina, Moll Hackabout, trece prin experiența unui viol – care probabil nu avea să fie ultimul… În cea de a doua scenă, Moll apare în compania unui nobil bătrân și bogat care are „grijă” de ea, dar ea este îndrăgostită de un bărbat apropiat vârstei ei, cu care are o relație foarte pasională. Bătrânul îi surprinde, o dă afară din casă pe Moll, iar ea ajunge în scurt timp de la a fi întreținută de acesta, la a fi o prostituată comună. Se îmbolnăvește de sifilis și nu mai poate să-și câștige existența nici măcar din prostituție. Între timp, ajunge și în închisoare alături de cel de care se îndrăgostise, loc pe care îl părăsește doar pentru a da naștere copilului lor. Pierde orice legătură tatăl copilului, nu mai știe nici măcar dacă acesta mai e în viață sau a fost executat, și își pierde mințile, la fel ca și sănătatea. O singură prietenă îi rămâne alături, un fel de Annina pentru Traviata. În scena pe care eu am interpretat-o astăzi, Moll trăiește într-o sărăcie cruntă, e extrem de bolnavă, prietena ei are grijă de ea și de fetița ei, dar nu mai există speranță. În această scenă a nebuniei, Moll vorbește despre plăgile care îi acoperă corpul și despre faptul că-i este în permanență frig, ceea ce semnifică prevestirea morții. Are viziuni ale tatălui copilului său și retrăiește momentul violului, care este și climaxul muzical al ariei, iar după toată această agonie se liniștește, simțind cum își dă duhul. Așa este structurată aria și din punct de vedere muzical, finalul scăzând nuanțele dinamice din ce în ce mai mult, registrul vocal este mai jos, se cere mai mult aer în voce, deoarece puterile o părăsesc și moare. Iar ultima pagină a orchestrei este o muzică sublimă, încărcată emoțional, ce zugravește eliberarea sufletului atât de chinuit și ridicarea lui la cer.

Având în vedere că a fost un concert de muzică modernă/contemporană, sunt convinsă că publicul a fost de connaisseurs în mare majoritate, iar un astfel de public are mai multe așteptări atât de la muzică în sine, cât și de la artiștii de pe scenă. Mi-a făcut mare plăcere să interpretez acest fragment de operă în cadrul Festivalului și mi-a plăcut energia publicului, chiar dacă nu vorbim despre o sală plină. Au reacționat foarte cald, iar, din punctul meu de vedere – și pot să spun și din cel al compozitorului și al dirijorului – a fost un concert reușit. Am primit foarte multe reacții pozitive și în online și social media, de la oameni care au urmărit streaming-ul video sau transmisia de la radio.

Cum ai primit invitația de a participa pentru prima dată la Festivalului „George Enescu” și cum este văzut acesta în străinătate, acolo unde se desfășoară în cea mai mare parte cariera ta?

Invitația a venit, în mod surprinzător, prin agenția de impresariat din care fac parte și a venit cu mult înainte de momentul Operalia (specific acest lucru fiindcă am fost des întrebată dacă invitația a venit ca urmare a concursului). Festivalul Enescu este un eveniment foarte respectat în afara țării. Lumea știe ce se întâmplă în cadrul acestuia, este cunoscut faptul că participă nume și orchestre foarte mari și că sunt atât de multe concerte într-un timp atât de scurt. Se citesc critici ale concertelor din cadrul Festivalului, se caută înregistrări… iar părerea tuturor este că e păcat că acest lucru se întâmplă doar o dată la doi ani. Și este, de asemenea, păcat că în România nu există un efort ceva mai susținut din partea sferei politice și financiare, pentru a ne putea mândri cu evenimente de nivel înalt în mod constant. Sigur, instituțiile muzicale în majoritatea lor fac eforturi mari pentru a prezenta publicului spectacole și concerte de calitate, cu invitați apreciați în lumea muzicii internaționale, dar nu putem nega că mai mult sprijin ar fi oricând binevenit…

După gala de premiere a concursului, ai câștigat mai mult decât cele două premii. Ai câștigat mulți susținători, admiratori care exclamă „S-a născut o stea”. Cum ți-a schimbat viața și cariera concursul și care va fi parcursul tău pe viitor?

Din punct de vedere personal, viața e puțin mai obositoare în urma concursului. Mai multe drumuri, mai multe întâlniri, mai multe decizii. Sunt mult mai activă pe pagina mea de facebook – Adela Zaharia – Soprano, încerc să fiu în contact permanent cu cei care îmi urmăresc parcursul profesional, trebuie sa aloc mult mai mult timp mesajelor, emailurilor, detaliilor organizatorice, am mereu câte ceva ce trebuie rezolvat urgent. Pe scurt, nu îmi mai permit luxul de a fi la fel de procrastinatoare ca și inainte…! (râde)

Iar din punct de vedere profesional, după cum știi, în domeniul nostru – cel puțin în occident – planificările stagiuniilor se fac cu mult timp înainte. MET-ul, de exemplu, are stagiunea planificată în linii mari până în anul 2022. Din această cauză, lucrurile nu se vor întâmpla foarte repede sau precipitat. Ceea ce se poate întâmpla in viitorul apropiat sunt  jump in-uri, dacă cineva renunță la un contract sau la un spectacol și se caută un înlocuitor în ultimul moment – ceea ce înseamnă că trebuie să fiu în cea mai bună formă posibilă mereu. În rest, lucrurile nu se întâmplă de pe o zi pe alta. Concertele apar mai ușor și am câteva foarte importante planificate, dar din principiu nu vorbesc despre proiectele următoare până nu semnez contractele. Din partea operelor ale căror manageri au fost în juriu încep să vină propunerile. Trebuie să acord o foarte mare atenție la ce mi se propune și pentru ce perioadă, pentru că a planifica o stagiune fără destulă atenție este foarte periculos. Există riscul de a suprapune studiul și punerea în scenă a două roluri care nu se „împacă”, iar acest poate să dăuneze vocii enorm. De asemenea, prea multe călătorii într-un timp scurt mă consumă și risc să nu dau un randament maxim – mai ales în repertoriul pe care îl cânt eu, unde elementele cheie sunt supra acutele, piano-urile, flexibilitatea în voce și corp. Trebuie să aleg cu atenție între oferte, atât din punct de vedere al repertoriului, cât și al timing-ului. Stagiunea care urmează era planificată de mult pentru mine și nu aduce foarte multe lucruri noi, în afară de concertele care apar acum, în ultimul moment, după concurs. Aceasta înseamnă pentru mine Konstanze, Lucia, Gilda (rol pe care l-am interpretat ultima dată în anul IV de studenție și sunt foarte curioasă cum mă voi simți și cum îl vor reprimi vocea și corpul meu), La princesse și Le feu din L’enfant et les sortilèges, Roberto Devereux (debut) în Frankfurt și un turneu în Japonia cu Die Zauberflöte, care va avea loc în funcție de rezolvarea unor complicații apărut în program.

În ceea ce privește România, cânt în deschiderea stagiunii Filarmonicii din Arad – orașul meu natal, iar în noiembrie voi fi artistul invitat al serii la Balul Vienez de la Timișoara. Încercăm să mai punem la cale și alte spectacole și concerte, atât alături de opere, cât și de filarmonici, dar trebuie să găsim timp și, pentru un moment, doar aceste două evenimente sunt bătute în cuie.

Care sunt cerințele pe care industria le pretinde din partea unui cântăreț de operă, în ziua de astăzi? Este importanța elementul vizual în creștere în lumea operei?

Cerințele față de cântăreții de operă au crescut exponențial în ultimii ani. Din partea noastră, se așteaptă să fim capabili de a face orice. Dacă nu știi să te dai pe role, înveți – preferabil în câteva  zile. Dacă nu știi să dansezi un stil anume, înveți. Dacă ai frică de înălțimi sau ești claustrofob, treci peste. E costumul inconfortabil, acustica deficitară din cauza decorului, trebuie să cânți din fundul scenei, te adaptezi. Și preferabil fără să te plângi. Iar acestea sunt doar câteva exemple. Din punct de vedere muzical, din punct de vedere lingvistic, al dicției, din punct de vedere teatral, totul trebuie să fie cât mai aproape de perfecțiune. Cred că motivul principal din cauza căruia aceste așteptări au crescut este concurența. Tot mai mulți absolvenți de canto ies de pe băncile academiilor de muzică din întreaga lume. Ca să ne facem o idee, mi s-a povestit că pe vremea generațiilor mai vechi de cântăreți, la Cluj existau trei (3!!!) locuri la canto, odată la fiecare doi ani. În generațiile actuale, cifra se învârte în jurul a 25 de absolvenți anual! Nu mai vorbim de instituțiile de studii superioare de peste hotare cu tradiție și la mare căutare pe plan internațional, unde cifra este cu mult mai mare.

Un alt motiv poate fi faptul că în occident, orchestrele și corurile sunt foarte bine organizate în ceea ce privește sindicatele, iar despre cele ale cântăreților nu se poate spune același lucru. Astfel, drepturile cântăreților trec des pe un plan inferior. Nu este nimic ieșit din comun dacă după un contract de doi ani ești anunțat că serviciile tale nu mai sunt necesare. Va veni următorul cântăreț, mai dornic să învețe și să mulțumească conducerea. Și da, se pune mai mult accent pe aspectul vizual. Eu spun mereu ca Anna Netrebko a fost cea care a schimbat industria, la fel cum Callas a făcut-o la vremea ei. Netrebko a fost pachetul complet, vocal și vizual, de la bun început. A fost o apariție de Hollywood, însoțită de un material vocal și o tehnică uluitoare. Voi ține minte cât trăiesc momentul în care am vazut un video cu ea pentru prima oară. Priveam și lacrimile îmi curgeau pe obraji incontrolabil. Asta e reacția mea automată atunci când sunt martoră la ceva sublim, monumental. Aceeași reacție am avut-o și vazând-o live in Il Trovatore, întinsă pe buza scenei, cu părul atârnând deasupra orchestrei și atingând perfecțiunea în D’amor sull’ali rosee. Ea cânta, o sală întreagă nu respira, iar eu eram cu ochii în lacrimi. Este un fenomen, atât vocal, cât și scenic. Dar schimbarea pe care ea a adus-o poate avea și un aspect negativ. Uneori cei cu putere de decizie sunt atât de concentrați pe apariția scenică, încât se face prea mult rabat de la calitățile vocale.6