Văduva veselă a ajuns la București

În ultimele zile de vacanță am făcut o scurtă vizită capitalei, iar, spre norocul meu, am ajuns în oraș o dată cu una dintre cele mai jucate operete de Lehar, Văduva veselă, producție a Operei Naționale din Iași în regia modernă și inedită a lui Andrei Șerban, care a avut patru reprezentații precedate de două repetiții deschise, toate sold out, înainte de a se întoarce acasă, la Iași. Pot spune că a fost cel mai… altfel, mai original și mai inedit spectacol de operă și operetă pe care l-am văzut, iar părerile mele au fost contradictorii la prima vedere, dar, vizionând spectacolul de mai multe ori, o dată la cea de a doua repetiție generală și o dată pe 4 septembrie, la ultimul spectacol care a avut loc în capitală, am ajuns la o concluzie pe care doresc să o împărtășesc cu cei care acordă puțină atenție blogului meu. M-am gândit de câteva ori înainte să scriu această postare, pentru că, în primul rând, subiectul e puțin delicat, după părerea mea, iar, în al doilea rând, sunt destui oameni mult mai îndreptățiți să-și dea cu părerea despre acest eveniment decât mine care deja au scris cronici și articole, iar părerea lor chiar contează. Dar după ce am postat o fotografie pe Facebook cu mine lângă afișul spectacolului am primit destul de multe mesaje de genul „cum a fost?”, „se ridică la nivelul așteptărilor și al reclamei?”, la care sper că această postare va răspunde. Vă avertizez, însă, că părerile sunt foarte împărțite și singura modalitate de a vă da cu adevărat seama despre ce este vorba este să vedeți și să ascultați spectacolul și că pot să-mi dau cu părerea doar despre interpretarea celei de a doua distribuții, singura pe care am urmărit-o performând.

După cum toată lumea știe deja, biletele la cele șase reprezentații, fie ele repetiții deschise sau spectacole, au fost epuizate în timp record, iar acest lucru cred că se datorează mai puțin mediatizării și în mare parte personalității regizorului, care a revenit după 20 de ani cu un spectacol la București, iar acest lucru a putut fi observat cu ușurință și la finalul spectacolul, când acesta a fost mai aclamat și aplaudat de public decât orice solist de pe scenă. Acesta este într-adevăr un personaj cu o viziune proprie controversată, al cărui curaj de a-și asuma punerea în scenă a unor lucruri atât de puțin obișnuite trebuie admirat. Sunt atât de multe lucruri de spus despre acest spectacol încât nu știu de unde să încep, dar cert este că opereta lui Lehar a fost transformată major în regia lui Andrei Șerban și, ca să-i citez pe specialiștii în domeniu, aș spune chiar că este după Lehar…

După cum se cunoaște, acțiunea operetei are loc într-o țară micuță, pierdută undeva în Balcani, care are ca problemele majorității țărilor din Europa estică contemporană, corupția, criza financiară și falimentul, „celebritățile” de carton promovate în mod gratuit de mass-media și mediocritatea, iar personajele sunt stereotipuri umane regăsite printre noi, ale căror trăsături și defecte sunt duse la extrem pentru a le satiriza. Acest lucru mă duce cu gândul la felul în care Caragiale și-a tipizat personaje în comedia O scrisoare pierdută inclusiv prin numele pe care le dădea acestora (lucru care apare și în Văduva lui Andrei Șerban, doar câteva exemple fiind Camille de Jolidon, Zizi și Violetta, Bairamovici…) și felul în care acesta parodia societatea contemporană lui. Astfel, povestea de dragoste dintre personajele principale, Hanna Glavary (Amelia Antoniu) și Danillo Danilovici (Adrian Mărcan) are loc pe fondul unei parodieri mai mult sau mai puțin fidele a lumii autohtone. Numele țării este Moldrosovia, iar numele regelui acesteia este Nichita Ug. Baronul Zetta (Ioan Cherata), ambasatorul Moldosoviei la Paris, este, bineînțeles, un politician corupt care folosea serviciile secrete ale țării, reprezentate de cei doi agenți (Robert Buzilă și Ovidiu Manolache) în scopuri proprii, principalul fiind urmărirea soției sale mult mai tinere, Valencienne (Nicoleta Maier) și al amantului acesteia, Camille (Ștefan von Korch).

Dialogurile au fost modificate și dilatate de către regizorul Andrei Șerban și Daniela Dima, fiind inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu, astfel încât momentele muzicale au fost destul de distanțate unele de altele și pot spune că am simțit lipsa unei legături mai strânse între acestea, întreaga operetă dând impresia unui musical sau a unei piese de teatru cu… momente muzicale. Subiectele replicilor au fost destul de îndepărtate de subiectul original, având referiri la doctorate plagiate, orientări sexuale, iar soțiile de politicieni, Zizi (Cristina Gireadă) și Violeta (Tatiana Purcaru) vorbesc în cor cu un ton… destul de agasant și pueril. Nu toate poantele adăugate în desfășurarea textelor au ajuns la public și nu toate și-au îndeplinit scopul de a stârni râsul, unele dintre acestea ducându-se puțin către vulgaritate, iar un exemplu în acest sens a fost momentul în care grizetele s-au prezentat, apropourile lor exprimând faptul că meseria lor implică ceva mai mult decât french can can-ul. De asemenea, personajele au interacționat cu publicul foarte mult, aproape la fel de mult ca și cu partenerii de scenă, ieșind din cadrul de poveste.

Cât despre momentele muzicale, acestea au fost interpretate în română, franceză, germană și engleză. Mărturisesc că nu am găsit de fiecare dată motivul schimbului lingvistic, dar acest aspect nu a deranjat în mod special, în afară de momentele în care limba era incertă din cauză schimbării bruște sau din cauza dicției puțin confuze a interpreților. Aș fi rămas doar la abordarea francezei în dialogul și cântul „parizienilor”, cum credeam că se va întâmpla inițial. O altă alegere regizorală pe care nu am înțeles-o a fost utilizarea microfoanelor în condițiile în care interpreții sunt cântăreți de operă, „antrenați” să cânte fără microfon, iar spațiul era o sală de operă, creată special pentru acest tip de reprezentații… Am ajuns la concluzia că poate multitudinea dialogurilor și faptul că soliștii au fost nevoiți să se mute dintr-un loc în altul al scenei și al sălii au fost motivele pentru care s-a recurs la microfoane. Am adorat, însă, momentele în care sonorizarea a fost redusă aproape de tot și am putut auzi vocea soliștilor nealterată în celebra arie a Hannei din actul II, în timpul duetului dintre cei doi protagoniști și în timpul ariei lui Camille.

Cele două distribuții ale spectacolului au fost formate din solisți și actori de la aproape toate teatrele din țară, printre care se numără Teatrul Național din Cluj-Napoca, Opera Națională din Iași, Craiova, București și Brașov, Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” și Teatrul Muzical „Nae Leonard”, Galați, iar cei doi dirijori bucureșteni, Vlad Conta și Ciprian Teodorașcu dirijează corul și orchestra Operei Naționale din Iași.

Scenografia este semnată Anka Lupeș, iar coregrafia îi aparține Andreei Gavriloiu. Cu această ocazie țin să felicit corpul de balet pentru spectaculoasele momente, în special din actul II și french can-can-ul din actul III, care au antrenat într-adevăr publicului și au dat o notă de vitalitate întregului spectacol.

Scena rotativă de la București permite un decor aparte și o desfășurare mult mai rapidă a schimbărilor de pe scenă, iar decorul acestui spectacol, compus din trei camere diferite pentru fiecare act (actul I – ambasada, actul II – vila Glavary și actul III – Maxim). Dacă în primul act cele trei camere erau mai sobre (baia, biroul baronului Zetta și intrarea în ambasadă), în cel de-al doilea act am avut în față vila de lux a văduvei Hanna Glavary cu saună, piscină și spa, unde a avut loc o petrecere la piscină, parte din soliști, cor și balet fiind îmbrăcați în costume de baie sau prosoape (la saună). În mod tradițional, decorul actului III a înfățișat barul Maxim, cu uși în formă de… picioare lungi și dezbrăcate și canapele roșii. Finalul m-a lăsat cu câteva semne de întrebare, tot decorul dispărând în favoarea unei lumini albastre, a unei ninsori, în scenă rămânând doar Njegus. Acesta are un monolog care explică oarecum finalul trist, motivând că realitatea tristă din jurul nostru nu permite un happy-ending. Opereta nu era un gen… comic?!

Intrarea solistei Amelia Antoniu a dat o notă veselă tabloului naționalist din debutul operetei, deși intrarea sa (care se poate vedea într-o fotografie de mai sus) seamănă izbitor de tare cu o imagine din spectacolul de Traviata de la Salzburg Festspiele 2005. Frumoasa soprană a Teatrului de Operetă și Musical a impresionat și ea printr-o prezență scenică captivantă, începând cu aspectul fizic și încheiând cu charisma și libertatea de care a dat dovadă. Momentul ariei Hannei din actul al II-lea a fost un moment cu adevărat frumos, acompaniat o coregrafie de dans contemporan încheiată de o priză spectaculoasă. De asemenea, intervențiile prințului din Cântelui Viljiei au fost interpretate  (în limba germană) de către Danilo (Adrian Mărcan) de la lojele din stânga și din dreapta scenei. Întregul rol al lui Danilo i se potrivește ca o mănușă baritonului, atât din punct de vedere vocal, cât și din puncte de vedere interpretativ, dar mi-ar fi plăcut să-l aud mai mult cântând.

Actorul Ruslan Bârlea s-a întrecut pe sine. L-am urmărit pe acesta în câteva opere și operete la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, rolul lui Njegus, căruia regizorul i-a dat o importanță crescută, acesta începând și terminând opera, i s-a potrivit ca o mănușă, iar momentul de step din cel de-al treilea act a fost cireașa de pe tort. Cred că nu greșesc când spun că acesta a fost prezent pe scenă în cea mai mare parte a spectacolului și poate chiar mai mult decât cele două personaje principale. Îl felicit și îi doresc cât mai multe roluri și în spectacole de operă și operetă, în care își poate dezvălui și calitățile vocale!

Și cuplul Camille de Jolidon și Valencienne interpretat de Ștefan von Korch și Nicoleta Maier a fost unul colorat, ieșind în evidență prin scenele lor în marea majoritate de dragoste. Din punct de vedere vocal nu aș putea să-mi dau cu părerea din cauza amplificării.

Părerea mea este că un spectacol de operă sau operetă trebuie să înalțe sufletul, să ne facă să uităm de lumea înconjurătoare, fie ea bună sau rea, coruptă sau nu, și să ne ducă în altă lume, la un alt nivel. Nu știu dacă a fost cea mai bună alegere aducerea pe scena unei opere a tuturor problemelor politice din România și, mai ales, a prostiei care este promovată deja destul de mass-media, în special când acest lucru este realizat prin neglijarea muzicii. Nu cred că era cazul ca la un spectacol de operetă să mi se aducă aminte indirect de politicieni și de asistente TV… Dar adevărul este că indiferent de părerile negative sau pozitive ale publicului, scopul spectacolului a fost a îndeplinit: cele două repetiții deschise și cele patru reprezentații au umplut sala Operei Naționale din București și sunt sigură că va avea același succes și la Iași, deoarece curiozitatea despre această extraordinar de mediatizată producție a ajuns la cote impresionante, crescând și mai mult în urma numeroaselor articole, cronici și discuții de după calupul de spectacole din capitală, fie ele bune sau rele. Multe ar mai fi de spus, dar acesta este esențialul părerii mele.

Kisses, Bianca

2

You might also like